Cartea Emmei Donoghue, aparuta anul trecut si imediat ecranizata (s-au miscat repede producatorii de la Hollywood simtind potential de premii!) prezinta o versiune mai light a cazului Fritzl, dar il urmeaza in punctele-cheie, inclusiv in metoda de salvare. Asa, cat sa nu fie prea zguduitoare dar totusi sa poata trezi emotii spectatorilor. Este una din situatiile cand viata bate filmul, prea multe nu-mi raman de spus. In ciuda nominalizarii lui Brie Larson, mie mi s-a parut eclipsata de micutul Jacob Tremblay. Cat despre film, mi-a placut inceputul (partea din camera), dar nu mi-a mers la suflet. Poate daca se focusa mai mult pe conflictul copilului cu lumea de afara (cum mi se parea normal, pentru cineva care pana cu cateva zile inainte credea ca tot ce nu este in camera exista doar la televizor), si nu pe cel al mamei, ar fi avut acel suflet care mi se pare ca i-a lipsit. Se indreapta in mai multe directii si nu mi-a transmis sentimente puternice in nici una dintre ele, desi e clar ca asta era scopul: nici claustrofobie, nici dezorientarea de dupa, nici compasiune, nici chiar lupta pentru salvare, pentru ca Joy (personajul lui Brie Larson) pare sa adopte in general o atitudine resemnata, care probabil ii va aduce Oscarul in lipsa unei concurente serioase... daca Redmayne ar fi fost nominalizat pentru rol principal feminin, lucrurile ar fi stat probabil altfel :).
The Danish Girl (2015)
Si ajungem la Redmayne si la manifestul transgender al editiei actuale de Oscar, ca sunt anumite subiecte si liste de bifat si destul s-a facut scandal ca nu s-au nominalizat anul asta negri. Pai daca nu au avut roluri remarcabile, de ce ar fi fost?! Desi Samuel L. Jackson parca ar fi meritat la rol secundar pentru Hateful Eight, dar acolo e deja bataie mai serioasa ca la rol principal. De data asta, tema fixa a identitatii sexuale este reprezentata chiar de doua filme.
Pe scurt, Redmayne este mai bun aici decat ca Stephen Hawking-ul care i-a adus trofeul anul trecut. Dar nu la fel de bun ca Cilian Murphy in Breakfast on Pluto, de exemplu, intr-un rol destul de similar. Cu zambetul lui sagalnic, lipit mai mereu pe chip, mai ca te astepti sa-ti falfaie si din gene. Si se perinda pe ecran intr-un film contemplativ, ce nu prea lasa sa se manifeste criza intensa pe care (ar trebui sa ne convinga ca) o traieste eroul. Daca la inceput Gerda (Alicia Vikander) pare sa fie iubirea vietii sale si timp de sase ani de casnicie reprimatul trans nu da nici un semn cum ca ar prefera barbatii, din momentul "iesirii la lumina" atitudinea i se schimba total, ceea ce ma face sa cred ca diagnosticul de schizofrenie pus de unii doctori nu era departe de adevar... Ma rog, in zilele noastre ar fi catalogat mai degraba cu personalitate multipla... Si presupun ca nu asta ar fi trebuit sa rezulte, dar scenariul asa a picat!
In rest, scenografie frumoasa, lumini placute, delicatete, insa parca e o discordanta intre subiectul filmului, ce inca mai produce controverse in secolul XXI, si modul atat de traditional, discret si conservator in care este filmat, lipsit de incarcatura dramatica pe care Tom Hooper arata ca o stapaneste bine in King's Speech si cu un script la fel de confuz ca si identitatea personajului inainte de a i se produce revelatia.
Carol (2015)
Un film urmarit doar pentru ca a primit nominalizari... Hai, fie, si pentru ca-mi place Cate Blanchett. Si voiam, dupa varianta frantuzeasca a iubirii dintre doua femei, sa o vad si pe cea anglo-americana. Vazut, prea multe n-am de zis. Atata dragoste suspinatoare, ocazional presarata cu slabe incercari de manifeste feministe, ma descumpaneste. Si, ca sa nu discriminez orientarea sexuala, rezulta un film la fel de dulceag ca si cele hetero, unul care, daca nu te culca, te face sa dormi bine dupa, pentru ca nu trezeste emotii, te duce lin spre final, parca ar vrea sa para de arta, dar mai mult de cateva priviri lungi (expresive, ce-i drept) nu are din filmele de arta. Remarc in trecere ca numai Rooney Mara a semnat pentru full tits, Blanchett nu, poate si de-aia ea a nu primit nominalizare la rol principal si Cate da, ca alta diferenta nu vad. Evident ca fac misto, doar nu era sa concureze una impotriva celeilalte, ca tot Brie Larson castiga! Dar nu are nici obraznicia lui Adèle, nici un conflict puternic, si ala care este se rezolva de la sine cu cateva cuvinte bine plasate in harmalaia avocatilor, ce puteau fi la fel de bine spuse cu cateva luni inainte si filmul nu ar mai fi avut loc. Pentru ca, asa cum s-a petrecut, nu depaseste senzatia unei melodrame ce-si tine spectatorul la distanta, mai preocupat sa observe cadrul general al Americii puritane a anilor '50 decat povestea lipsita de dramatism real, fara impact si usor de uitat. Dupa note, mi se pare unul din cele mai overrated filme ale anului. Nici interpretarea, in deplina concordanta cu spiritul filmului, nu ajuta protagonistele sa straluceasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.