Cartea ororii de a trai

Mircea Cartarescu - Solenoid

Despre cartea asta s-a scris mai mult si mai bine decat as putea s-o fac eu. S-au spus de toate, de la elogii pana la critici (cea mai vehementa pe care am citit-o ii apartine lui Nicolae Manolescu), de la interpretari ontologice sau incursiuni prin intreaga opera a autorului pentru a demonstra ca aici se gaseste esenta, sinteza intregii creatii, la extazierea mistica a celor care spun ca le-a schimbat viata, cuvinte cam mari, cred eu... O viata se schimba cu una cu doua, cel mult anumite perceptii se mai pot rafina si decanta sub influenta unei carti. 

Alter ego-ul pe care si-l fabrica Mircea Cartarescu in Solenoid este un profesor de romana la o scoala de cartier macinat de imposibilitatea de a deveni scriitor dupa ce, in tinerete, citirea poemului Caderea a fost intampinata cu scepticism, transformandu-se in propria-i cadere intr-un univers paralel ce l-a condamnat la anonimat.
Printr-un joc subtil, ajungem sa citim jurnalul unui autor ce nu a devenit niciodata scriitor, cuvintele lui nu au vazut lumina tiparului si noi, cititorii, nu ne-am delectat niciodata cu cartile sale. "Uitati tot ce stiati despre mine", pare sa vrea sa ne spuna acest necunoscut condamnat la uitare. S-a transformat intr-un singuratic ce-si petrece timpul intre cancelarie, salile de clasa, mereu aceleasi si de fiecare data altele, drumuri si casa. Din ramificarea vietilor posibile si probabile, a cararilor ce nu au fost urmate, scriitorul alege sa exploreze una in care fantasticul se scurge prin fantele lumii intr-o alta realitate. Si o face pastrandu-si nealterata acea capacitate, specifica mai mult copiilor, de a sesiza in fiecare tablou miraculosul, fabulosul, cu o privire proaspata ce-si construieste lumea inconjuratoare din simboluri si adancimi pe care le analizeaza inepuizabil, pana dincolo de realitate. 

In Solenoid gasim, ca si in Orbitor, o broderie fantastica suprapusa pe biografie proprie. Ceea ce debuteaza sub semnul paduchilor si bucatilor de piele moarta se transforma intr-o revarsare de fantezie, ca si cum lumea reala isi gaseste compensatia intr-una inaccesibila. Regasim Bucurestiul bizar, necunoscut, ce se intinde dincolo de limitele cartierului familiar, "muzeu al melacoliei si ruinarii tuturor lucrurilor". Regasim motivul geamanului, travestiul, "partea feminina a himerei care eram pe atunci", teritoriile ascunse, existentele paralele, insectele simbolice, coridoare alambicate ce par sa duca in inima pamantului, in locuri nemaicercetate pana acum, desi atat de familiare: scoala unde preda, casa unde locuieste, circa de politie unde o insotea pe mama lui, toate devin labirinturi tenebroase ce se pierd in intuneric, cu trepte nesfarsite, galerii misterioase, cu usi si ferestre ce fac trecerea intr-o alta lume, umpland cu mister spatiul banal al existentei cotidiene. 

Cartea se construieste ca o pendulare permanenta intre realul sordid si fantasticul ce se infiltreaza in el prin episoade incredibile de levitatie, disparitii, extaz mistic la picioarele unei statui si multe, multe momente ce merita descoperite si surprinse in cuvintele scriitorului. 

Multi au spus ca s-au regasit in carte. Si la mine a functionat acest palier de lectura, al identificarii. Sunt episoade si simtiri universal valabile, sunt momente cand citeam cuvintele pe care le gandeam eu si pe care le-am insirat, nu intr-o forma atat de iscusita, prin caietele mele de rabufniri secrete. Am sange de pichetist, asta-i clar, de mult timp percep viata ca pe un abator spre care defilam cu totii si, indiferent ca suntem sau nu resemnati, ca ne iluzionam cu mantuiri sau continuitate prin urmasi, sfarsim la fel, cu o ultima expiratie. Da, este o carte atat de deprimanta care pune degetul pe ranile conditiei umane ca-i inteleg pe cei care au afirmat ca, terminand-o, au crescut in ochii proprii. Nu se citeste usor, fiindca te copleseste, te incarca cu toate spaimele pe care ani de terapie sau de pierdut in ale vietii valuri nu au reusit sa le alunge. Sunt fragmente deprimante pentru orice fiinta umana, cu un plus parca pentru cei care activeaza in invatamant. 

In cronica sa din Romania Literara, Nicolae Manolescu scria ca e o carte care nu duce nicaieri. Unde ar fi vrut sa duca, ma intreb? Si, intreband retoric, nu contest evaluarea literara a "marelui critic" (ghilimelele nu sunt malitioase, e numele sub care il putem identifica in carte), ci pe cea logica. Este un roman conceput sub forma unui jurnal. Viata e un proces in curs, nu are acea viziune retrospectiva si rotunda data de lucrul terminat, nici nu ma asteptam sa o faca. Personajul capata contur si sens numai din amestecul acesta de realitate perceputa lucid, viziuni si reverii in desfasurare. Iar bulgarele de zapada pe care acelasi critic il astepta sa provoace o avalansa mie mi-a dat senzatia ca a provocat-o, chiar daca finalul a fost cam optimist pentru gustul meu; unii o vad, altii sunt poate prea absorbiti de "santier" pentru a o remarca, prea preocupati de sensurile clasice ale cuvintelor "inceput" si "sfarsit"...

Mircea Cartarescu construieste aici un teseract literar, iese din propria literatura pentru a o privi din exterior, o reviziteaza si o impinge mai departe, intr-o dimensiune in care integreaza o intreaga cultura. Spre deosebire de alti autori ce-si inglobeaza fortat informatia in roman, facand parada de cunostinte sau copiind din enciclopedii, simti ca-si gasesc aici locul firesc si Dylan Thomas, si Nicolae Minovici, si Hinton, si Cartarescu poetul, publicat anterior, si Herodot, si multi altii.   

Ca sa nu para o compilatie a ceea ce am vazut ca au scris altii despre carte, vreau sa remarc doua lucruri pe care nu le-am mai vazut observate, poate or fi fost, dar nu stiu eu: mai intai, ca sunt 51 de capitole. M-am intrebat daca este intamplator sau numarul face parte din aceeasi arhitectura elaborata atent. 5+1, numarul de solenoide. Apoi, aproape fiecare dintre aceste capitole, daca nu toate, incep intr-o realitate concreta a personajului, a amintirilor mai vechi sau mai noi, ce produc declicul, intrarea in vis, in cosmar, in irealitate si se se scufunda apoi intr-o alta dimensiune a literaturii.  Pentru ca "arta n-are sens daca nu-i evadare. N-am respect pentru arta ce aduce confort si alinare, pentru romane si muzica si pictura ce-ti fac sederea-n celula mai suportabila. Nu vreau sa pictez pe peretele coscovit gradinile Tuileries si nici nu vreau sa vopsesc hardaul din colt in vreo nuanta de roz (...). Vreau sa scriu nu ca un scriitor, fie el si de geniu, ci (...) cu un orgoliu nemasurat si-o imperfectiune sublima."
Am ales acest citat pentru ca reflecta si parerea mea despre arta. Restul este divertisment. Dar as putea alege citate ce ar totaliza vreo douazeci la suta din carte... cel putin: fraze care imi plac, fragmente care-mi rostesc gandurile sau ma scufunda in viziuni ingenios alcatuite... Nu o fac, si asa m-am intins cam mult, stiu ca oamenilor le e greu sa citeasca un post nu doar fara diacritice, dar si wall of text... lasa, e mai bine, e si asta o metoda de autoselectie a cititorilor ;).
Cititi cartea fara prejudecatile create de cronicile elogioase sau negative si nu cautati raspunsuri, singurul pe care il poate oferi este la intrebarea daca Mircea Cartarescu este un mare scriitor. Eu zic ca DA. Dar imi dau seama ca opiniile mele nu valoreaza mai mult decat cele ale unui sarcopt...