joi, 25 februarie 2016

Singur printre oameni


Anomalisa (2015)

Cand te cheama Charlie Kaufman, nu este prea greu sa convingi publicul sa-ti finanteze un proiect prin Kickstarter, adunand astfel cei 400.000 de dolari necesari pentru un film de animatie pe care si l-a dorit independent, cu o viziune necontaminata de potentialii factori de decizie ai industriei cinematografice (producatori, in special). 
A iesit o minunatie de stop motion ce are ca protagonisti papusi imprimate 3D, ciudat si poetic, tragic si tandru, o poveste pentru oameni mari, doar pentru ei, desfasurata intr-o lume aproape adormita, sedata, amortita, cu feeling-ul, ambianta si tempo-ul unui film de arta, dar cu resursele unuia de animatie. Este o fabula pentru adulti despre golul sufletesc ce ramane atunci cand viata pare sa se desfasoare automat, cand chipurile celor din jur isi pierd conturul si vocile timbrul. 
Personajul principal este Michael Stone (voce David Thewlis), un autor de succes de carti inspirationale dedicate lumii afacerilor, al carui public entuziast afirma ca si-a crescut vanzarile cu 90% dupa ce l-a citit. Viata de familie pare sa-i fie un esec total, asa cum se intampla si cu intalnirea, dupa 11 ani, a unei foste iubite. Si apoi... o gaseste pe Ea (voce Jennifer Jason Leigh, "ticaloasa" nominalizata la Oscar a lui Tarantino). Si daca tot am mentionat actorii, sa mai spun si ca Tom Noonan este "everyone else" si gata, am terminat cu distributia. 
"Anomalisa" este labirintic si plin de nuante, asa cum m-a obisnuit Kaufman in filmele sale. Dupa ce l-am vazut, am tot continuat sa ma gandesc la semnificatiile mai vizibile sau mai ascunse, la straturile suprapuse invaluite in tristete. Nu o sa dezvalui prea multe, promit, desi tentatia unui monolog in care sa desfac toate firele in patru, in opt si asa mai departe e mare: avem o boala psihica ce si-a luat numele de la un vestit artist italian al inceputului de secol XX, sindrom ce capata infatisarea unui hotel de lux, un plot nascut din mintea unui scenarist (acelasi Kaufman) ce a folosit ca pseudonim literar numele in cauza. Avem o papusa japoneza, jucarie sexuala cu nume de zeita, transformata intr-una umana, ce capata voce, o pierde si o redobandeste, aratand ca frumusetea este in ochii si in mintea privitorului. Avem un barbat atat de singur in lumea pe care o ajuta prin cartile sale sa interactioneze mai bine. Avem o melodie din anii '80 a lui Cindy Lauper ce functioneaza ca un mecanism de seductie. Si avem o oglinda a temerilor, vulnerabilitatii si nesigurantelor pe care cred ca fiecare le are in raport cu ceilalti, atunci cand iese din cochilia solitara si incearca sa infiripe o relatie, fie ca isi proiecteaza partenerul idealizat, transformand obiectul dorintei in unicul reper luminos al existentei, ori golit de orice insusiri dupa ce focul s-a stins, ca o piesa a unui mecanism amorf, indistinct, lipsit de interes. Si e doar o parte... Oricat ai incerca sa decodifici, in final ramai cu niste nelamuriri, cu sensuri ascunse pe care, daca iti inchipui ca le-ai intuit, ar insemna sa ajustezi prin alte parti interpretarea, sa schimbi perspective ce pareau limpezi si sa te impotmolesti intr-un alt punct. 
Ar mai fi de remarcat, dincolo de modul captivant in care se desfasoara povestea, formata in esenta dintr-o zi din viata lui Michael Stone ce se petrece in cea mai mare parte in camera de hotel, atentia animatiei la fiecare detaliu, fluiditatea miscarilor, minutiozitatea ce merge pana la a recrea, animata pe ecranul televizorului alb-negru din camera eroului, o scena dintr-un film artistic real al anilor '60. Co-regizorul Duke Johnson spunea ca a fost nevoie de sase luni pentru animarea scenei de sex din film pentru a o face realista, fara sa fie perceputa drept comica. Si, din motive de scenariu, mi se pare ca, alegandu-se animatia, filmul chiar are mai mult impact decat daca ar fi fost unul traditional, cu actori. E mai surprinzator, mai atasant, cu o latura ludica implicita probabil inexistenta in cazul  unei pelicule cu actori.
La sfarsit nu poti sa nu te gandesti la analogia titlului filmului cu celebrul tablou al carui anagrama aproape este. Fiindca, atunci cand se termina, te transpune intr-o stare in care simti ca ai putea sa reproduci enigmaticul zambet, un pic ironic, un pic senzual, un pic (mai mult) trist, cum este si Anomalisa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.