Tuesday, 31 January 2017

Vremurile bune de dupa taierea parului


Bohumil Hrabal - Vremurile bune de altadata 

Revin cu aceeasi placere - cum altfel? - la dragul meu Hrabal.  Volumul subintitulat "Universul meu" contine o selectie de 28 de povestiri care schiteaza o lume viu colorata si vesela chiar si atunci cand e trista, pentru ca Hrabal stie sa extraga in acelasi timp si comicul, si tragicul si grotescul unei situatii ca nimeni altul. Universul lui este unul alcatuit din fapte diverse ale oamenilor marunti. Alaturate, ele creeaza un colaj exuberant, pestrit, volubil, cu personaje ce manifesta o pofta irezistibila de viata si de a-si imaprtasi trairile si gandurile. Intamplarile au mereu o nota tragica cu conotatii pozitive, ca intr-o parada populara cu oameni usor sariti de pe fix, uneori si cam turmentati, dar intr-un mod ce-i face simpatici si plini de verva.
De exemplu, in povestirea care da titlul volumului, Vremurile bune de altadata, un carciumar si un doctor deapana amintiri, unele de un umor macabru, irezistibil si jovial. Desi stau impreuna pe marginea unei piscine, avem parte cumva de doua monologuri, ca doua insiruiri paralele de ganduri, pentru ca fiecare dintre eroi este atat de centrat asupra propriilor amintiri si atat de dornic sa le expuna incat nu mai are timp sa-l asculte si pe cel de langa el, ii preia ultimele cuvinte si isi continua sirul gandurilor.
Putine personaje sunt tacute si, in rarele ocazii cand isi fac aparitia, cum este cazul tanarului din O dupa-amiaza anosta, sunt barfite si privite de ceilalti cu suspiciune, ca facand parte dintr-o lume straina de galagia de zi cu zi. In zarva vesela a lumii, este mult mai grav sa fii tacut decat sa vorbesti singur in tramvai, comentand pentru cine doreste sa asculte ultimele stiri din ziarele internationale. El se numeste Hanta si lucreaza la un centru de colectare a maculaturii, poate acelasi Hanta pe care il vom regasi in O singuratate prea zgomotoasa. Si in  Vreti sa vedeti Praga de aur? apar imagini familiare, ducand cu gandul la un anumit episod din Bambini di Praga. Toate creatiile lui Hrabal sunt o curgere continua a vietii prin venele literaturii, o infuzie de optimism adusa de personaje colorate pentru care moartea e un personaj inglobat in existenta cotidiana. Impotriva ei,  o palarie alba in forma de palnie poate reprezenta un talisman. Dar un talisman si mai puternic este acea atitudine ce include monstruosul in firescul de zi cu zi, il imblanzeste si-l transforma in gluma, presarandu-l cu ziceri mucalite si intamplari privite cu un optimism incurabil.
Cel mai propice loc de depanare a gandurilor si amintirilor este carciuma, pentru ca berea dezleaga limbile si dizolva imaginile sumbre. "De ieri ma tot falfai prin carciumi ca un drapel", spune un personaj si, alaturi de el, cititorii se pot imbata cu aerul imbibat cu fantezie colocviala grotesc-suprarealista al povestirilor lui Hrabal. Ele sunt un festin literar stropit din belsug cu bere si fripturi, carnati sau salamuri din carne de mistret sau de oaie. Pentru ca si mancarea este o parte din savoarea lumii. Pornind de la un subiect de discutie in aparenta banal, de exemplu fotbalul, o masina, un extensor, autorul brodeaza scene de viata cotidiana atat de vii incat iti dau senzatia ca te afli in mijlocul lor, intre personajele desprinse dintr-un alt secol, din Cehia interbelica, mergand pana dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, ce pastreaza in atitudinile si firea lor ceva din tragismul lui Charlot peste care s-a suprapus atmosfera filmelor lui Kusturica. Fie ca sunt preoti, functionari, antreprenori de pompe funebre, berari, oriunde se intalnesc, in carciuma, intr-un compartiment de tren, pe strada, intr-un cimitir, ne dezvaluie colocvial metehne si obiceiuri printre care regasim si ceva de pe la noi. Nu poti sa nu te gandesti la promotiile autohtone ce se transforma in episoade grotesti cand citesti ceva precum:
"Da', ia spune, domnule Metek, dumitale iti place carnea de oaie? Nici s-o vad, imi raspunde domnul Metek, scuipand in scarba. Zic: Atunci, de ce te-ai tocmit s-o cumperi? Domnul Metek sari de pe motocicleta si, intorcand luminile, pe care le stinse, spuse cu atata voluptate de i se strangula vocea de emotie: Cum sa nu cumpar un asemenea chilipir?! Dumneata nu pricepi?! Asta-i placerea mea, sa cumpar ieftin lucruri frumoase, fie si cu defect... dar cum sa nu le cumpar cand sunt atat de ieftine?!!!..."
Spre final, avem o serie de povestiri in care ii cunoastem pe fratii Pepin si Francin si pe sotia celui din urma, cea care da glas istoriilor lor. Elogiu adus placerilor simple ale vietii dar si ritmului ei dezlantuit, de o exuberanta infuzata pe alocuri cu lirism, este probabil partea care mi-a placut cel mai mult din carte, pentru ca are o unitate si o dezvoltare ce inglobeaza episodicul intr-un cadru mai amplu. Una dintre povestiri, Taierea parului, care se incheie cu un episod de violenta erotico-domestica, concluzioneaza: "acum incepem o viata noua". Mi s-a parut corespondenta celei care da titlul volumului, un mod de a lasa in urma trecutul printr-un gest simbolic. Personajele privesc cu speranta spre viitor, de unde se vor intoarce cu nostalgie sa-si viziteze amintirile si asa Hrabal ne arata cum viata isi continua cursul, sfidand neantul permanent aproape.

Saturday, 28 January 2017

O voce atat de proasta incat devine cult


Florence Foster Jenkins (2016)

Florence Foster Jenkins imi era cunoscuta. Stiam si eu, ca multi probabil, ca si-a capatat renumele de cea mai proasta soprana a lumii. Sau poate cea mai proasta din cele cu vizibilitate, fiindca doamna a ajuns pana pe scena prestigioasa de la Carnegie Hall. Dar nu am avut niciodata curiozitatea sa-i ascult trilurile inainte de a vedea filmul. Si am facut-o pentru ca am vrut sa vad daca Meryl Streep a exagerat sau nu. Nu, personajul real transpus pe ecran are o voce chiar atat de acuta si atonala cum o face interpretarea sa para, fapt cu atat mai remarcabil cu cat, dupa cum am vazut in Mamma Mia, Ricki and the Flash, Into the Woods, actrita chiar stie sa cante, nu e deloc afona. Florence reprezinta in istoria operei ceea ce ar fi Ed Wood pentru cinematografie, un personaj cult din categoria "so bad it's good".
 Asa a fost perceputa inca din epoca, asa o vedem si noi in episoadele din ultima perioada a vietii - pentru ca nu e propriu zis o biografie, acoepera o etapa scurta a existentei sale - transpusa pe ecran de Stephen Frears, un regizor ce pare sa se fi specializat in biopic-uri unde rolul principal e detinut de prestatii solide ale unor doamne consacrate ale cinematografiei, carora le pune in valoare performanta scenica, cum s-a intamplat cu The Queen (Hellen Mirren), apoi cu Philomena (Judi Dench), cum se intampla si acum cu Meryl Streep, care obtine astfel cea de-a 20-a nominalizare la Oscar. Sau, vorba unui prieten, mai intai se trece pe lista de Oscar pentru actrite numele lui Meryl Streep, apoi se verifica in ce film a jucat in anul respectiv :).
Revenind la Florence, modul in care filmul ii transpune pasiunea pentru o arta la care cei din jur considera ca nu are acces, inabusindu-si cu greu in prezenta sa zambetul ironic m-a facut sa-l percep nu ca pe o comedie, cum a fost prezentat, ci ca pe o drama, starnindu-mi compasiune, dar si apreciere pentru pasiunea pe care eroina o pune in dorinta de a canta. Pe de alta parte, apartenenta sa la inalta societate si un sot devotat ce-i sustine demersurile artistice ii deschid usi care probabil se vor fi trantit in fata unor artiste ceva mai talentate, ii netezesc accesul catre implinirea visului, o protejeaza de deziluzii, asigurandu-i critici complet partinitoare in ziarele vremii.
Intregul film este sustinut de conflictul ireconciliabil dintre pasiune si talent, indreptandu-se cu pasi mici spre apogeul carierei artistice al sopranei, spre implinirea unui vis considerat irealizabil, Meryl Streep fiind sustinuta in prestatia sa cu discretie si eleganta de Hugh Grant (sotul mai tanar, cu care are o relatie deschisa insa bazata pe o mare afectiune) si Simon Helberg (pianistul care ii va insoti trilurile vocale). Insa ei fac parca prea mult spatiu pentru ca in centrul ecranului sa straluceasca prestatia interpretei lui Florence, lipseste o balansare a personajelor, o aprofundare a lor care sa ii dea filmului mai mare greutate si aici cred ca este problema scenariului, care a tinut sa-i lase eroinei spatiul maxim de desfasurare, aproape desprinzand-o de cele doua prezente secundare. Trairile lor sunt doar intuite, invaluite in discretie. Nu neg ca dupa incheierea filmului vocea ei a continuat sa ma bantuie minute bune, ca filmul se priveste cu sentimente impartite, contradictorii, ca ramane o experienta interesanta mai ales pentru interpretarea rolului principal, insa e o productie de plan secundar a carei singura miza pare sa fi fost scoaterea la lumina a vietii lui Florence, urmata fidel, fara derapaje etice si morale. Se incearca ceva legat de servilismul presei, daca va fi avut o miza comica eu am perceput-o mai degraba ca una tragica, dar are un ceva cheesy care m-a tinut oarecum la distanta. E aproape ca un articol despre viata ei, pe care ti-l citeste Meryl Streep in timp ce pe fundal asculti un fragment liric macelarit de o soprana lipsita de talent. O experienta interesanta, dar nu imersiva, cum isi propune cinematografia sa ofere.

Thursday, 26 January 2017

Prinţul


Thomas Mann - Alteta regala

Nu am invidiat niciodata familiile regale. Expunerea media la care sunt supuse ma ingrozeste iar toata rigiditatea, poleiala conventiilor sociale cunoscuta sub numele de eticheta, mult mai stricta decat pentru muritorii de rand, mi se pare o ipocrizie imposibil de acceptat zi de zi, o viata intreaga. Atentia pentru aparente poate anihila sufleteste o persoana, o poate transforma in ceea ce presiunea sociala o impinge sa devina, dupa cum vedem ca se intampla pentru o vreme si cu eroul cartii de fata. Supus rigorilor Curtii, Klaus Heinrich, al doilea fiu al conducatorului unui ducat, are si ghinionul de a fi marcat de la nastere de o marunta infirmitate fizica pe care si-o ascunde cu grija, atrofia unei maini. Se pare ca inspiratia personajului ar fi fost insusi Wilhelm al II-lea, ultimul imparat al Germaniei, la conducerea tarii in perioada cand a fost scris romanul, marcat emotional de micul sau handicap. 
Il insotim pe tanarul print in drumul sau prin viata, trecand prin perioada studiilor, il vedem indragostindu-se si parcugand treptele ascensiunii spre pozitia sociala careia i-a fost dedicat. Insa dincolo de istoria personala, Thomas Mann creeaza aici o intreaga punere in scena, cu atentie minutioasa la fiecare detaliu. Avem bogate descrieri fizice, de tinuta, de mobilier, cadru inconjurator, arhitectura, costume, protocol, festivitati si ceremonii, zugravite in culorile inceputului de secol XX. Este o carte stufoasa, ce nu scapa din vedere nici cele mai mici amanunte, care mi s-a parut de un realism arid, lipsit de conflict real. Putem desprinde, e adevarat, multe consideratii ale vremii si mediului despre educatie, identitate, probleme sociale, dar ii lipseste amploarea cu care Mann marca declinul unei epoci in Casa Buddenbrook. Acolo da, mi-a placut Mann, desi nu face parte dintre autorii pe care sa-i iubesc neconditionat. Cartea de fata, in schimb, indraznesc sa cred ca este o lectura doar pentru admiratorii sai fideli. 
Evident, fiecare cititor poate alege propria cheie de lectura: unii l-au vazut chiar ca un roman de dragoste cu aspect de basm, fiindca totul se termina cu o nunta si cu posibilitatea ca protagonistii sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Insa idila mi s-a parut atat de lipsita de romantism si protocolara, incat nu am putut sa imbratisez genul asta de lectura. Este un roman social, pe alocuri fragmentat abrupt de propozitii precum: "Aici sunt descrise, in specificul lor, modul de viata si exercitarea profesiei lui Klaus Heinrich"; sau "Intalnirea se desfasura in felul urmator:";  ori "Urmeaza povestea". 
Cand printul se indragosteste, invata alaturi de aleasa lui ca fondul poate fi cultivat, ca nu este doar o marioneta careia destinul i-a harazit o pozitie sociala. Discutiile cu ea il instruiesc, il formeaza, de la modul cum functioneaza un barometru pana la cel in care functioneaza economia unei tari, aflata pana atunci intr-o stare precara. La un moment dat, Imma ii spune: "Nu de aceea exist, pentru ca dumneata sa te recreezi langa mine, dupa existenta dumitale princiara". Mie mi-a dat senzatia ca autorul exact de aceea i-a dat viata, ca rolul sau in carte este de element care intervine in destinul lui Klaus Heinrich cu sinceritate si lipsa de menajamente pentru a-l calauzi intr-o directie pozitiva pentru sine si pentru cei pe care-i guverneaza, printr-o ciocnire si, pana la urma, imbratisare intre doua medii, o monarhie imbatranita si apatica si capitalismul american in plin avant. Finalul mi se pare cam neconvingator, tras de par si la tema, pentru a satisface o nevoie de optimism lipsita de viziunea razboiului ce batea la usa. 
Daca va numarati printre cititorii dedicati ai lui Thomas Mann, probabil o sa va mearga la suflet si cartea asta. Daca nu, sfatul meu ar fi sa pastrati pentru alte titluri bucuria de a face face cunostinta cu el, cea de fata ar putea sa va descurajeze in dorinta de le descoperi.

P.S.: Si da, am facut efortul sa caut un ţ pentru titlu, fiindca altfel "printul" ar fi fost cam ambiguu. Pentru restul, exista context :). 

Tuesday, 24 January 2017

Ai casei


Ioana Parvulescu - Inocentii 

"Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de caldura ca sa-i vezi literele reconturate, dupa ce multa vreme au stat ascunse ca si cum n-ar fi fost. Trebuie sa-i apropii coala alba si intinsa de o flacara sau sa sufli abur din propria gura peste el, pentru ca invizibilul sa se transforme in vizibil si, incetul cu incetul, in fraze cu sens. Desi, de cele mai multe ori, cateva cuvinte esentiale raman sterse, albe, loc gol si taina nedezlegata, cufundate pentru totdeauna in apele nemiscate ale timpului in care inotam. Ale timpului in care ne inecam."
Pentru a nu se ineca, coborand pana pe fundul vartejului amintirilor, in calmul si linistea inocenta a copilariei, invaluita ca o mantie protectoare de peretii casei in care si-a petrecut primii ani, pentru a tasni apoi cu energie recastigata, Ioana Parvulescu a scris aceasta carte cu nostalgie, cu o tandrete si o iubire pe care numai revizitarea propriilor amintiri o poate produce. Ca si fetita Ana, autoarea imbina realitatea si fictiunea intr-un roman ce lasa sa transpara dragostea pentru o casa, ca spatiu intim plin de mister, cu secrete inaccesibile copiilor, pentru familia numeroasa, dar cu membri bine individualizati, pentru amintirile care, cel putin in parte, se suprapun peste cele ale scriitoarei si capata o aura nostalgica dulce-amaruie. Se simte din aceste amintiri dragostea fata de cei rememorati, bucuria retrairii clipelor inocentei, prin intermediul cuvintelor si privirii adultului. Ele se suprapun pe o pagina din istoria unui oras, Brasov, aflat pe atunci sub semnul lui Stalin, cu cladirile sale emblematice si imprejurimile lui, construind, in egala masura, un document si o scrisoare de dragoste. De aici am aflat cine a proiectat hotelul Aro sau cum se urca pe Postavarul cand Poiana nu devenise statiunea care este acum, cum se schia atunci si cine a extins cabana, despre SKV si despre arhitectura brasoveana a secolului trecut. 
"Cand eram mica desenam case strambe, cu geamuri strambe, cu garduri in zigzag si flori cat casa. Tare ma tem ca desenul casei din cartea asta sa nu fie si el stramb sau disproportionat, desi, la fel ca atunci, mi-am dat toata silinta sa-l fac cat mai drept si mai adevarat."
Invariabil, atunci cand amintirile sunt privite din unghiul inocentei copilariei, se creeaza o premisa de nevinovatie. Si chiar daca unora desenul casei ar putea sa le para disproportionat, are acea disproportie a sinceritatii copilaresti ce face ca rezultatul sa apara in ochii privitorului ca unul sincer, ludic, cald. Lentila colorata pe care privirea de copil o suprapune pe imagini le da mister, transforma ceea ce unui adult ii poate parea banal intr-o imagine de basm.
Insa registrul variaza, de la candoare la tristete, de la seriozitatea cuvintelor soptite de adulti cu intelesuri ce le scapa copiilor pana la tonul jucaus al poznasilor scotocitori prin sertare, de la vocea de copil la glasul maturitatii, poate mai intelept, dar mai amar, marcat de despartirile prin care timpul ne obliga sa trecem mai devreme sau mai tarziu. Un copil desena o floare cat casa, un adult ar fi tentat sa nu mai vada floarea de langa casa, sa-i exploreze prin cotloane absentele, sa se imbibe cu prezenta celor dragi, revenind in locurile in care si-a petrecut cele mai fericite clipe, taram al amintirilor luminoase. E o carte ce aminteste si de Micul Print, si de Tom Sawyer, in care adultul paseste precum Alice intr-o oglinda unde gaseste un taram magic, cel al copilariei, cu intrebarile si mirarile de atunci, cu descoperirile si jocurile varstei, cu inconstanta primelor iubiri si curiozitatea primelor experiente, cu atmosfera aceea de dinainte de dezvrajirea lumii. Si prin asta devine o carte capabila sa atinga corzile sufletului fiecaruia dintre noi.
Cand esti copil, totul este miraculos. Aceasta aura de miracol o surprinde Inocentii, capatand pe alocuri aspect de basm. A fost candva o casa fericita, cu copii multi, cu parinti si bunici, cu unchi si matusi, o casa care ii cunostea pe toti si ii ocrotea, iar ei stiau si se simteau in siguranta, cresteau senini si fericiti, in casa la fel de fericita, careia nimeni nu ii murise inca... Era o casa incarcata cu povesti si cu magie, o casa ale carei usi va invit sa le deschideti si sa o explorati pe indelete, sa-i aflati micile comori ascunse prin cotloane, sa-i cunosteti oamenii, si animalele, si amintirile...

Saturday, 21 January 2017

Nebunii visatori din Orasul Stelelor


La La Land (2016) 

Au fost odata un baiat si o fata. Amandoi visau la celebritate, amandoi isi doreau sa obtina succesul in Orasul Stelelor facand ceea ce le place. El, Seb (Ryan Gosling) spera sa ajunga un muzician de jazz apreciat si sa-si redeschida barul unde visa ca muzica lui preferata sa fie ascultata si indragita, dedicandu-si intreaga viata pastrarii traditiei unui gen muzical considerat de multi a-si fi epuizat resursele de inovatie. Ea, Mia (Emma Stone), lucra intr-o cafenea de pe platourile hollywoodiene si spera ca intr-o buna zi sa devina o actrita faimoasa. Pana atunci, participa fara succes la auditii pentru roluri. Intr-o zi, cei doi s-au intalnit si si-au unit pasiunile si destinele sub semnul creatiei si talentului. 
Era imposibil sa incep altfel decat cu "a fost odata". Pentru ca filmul de fata, venit de la un regizor si scenarist care ridicase deja mult stacheta asteptarilor cu Whiplash nu doar ca incepe si continua pana la un punct ca o poveste cu accente suprarealiste, directionandu-si initial spectatorul la a-l cataloga drept o comedie romantica, dar surprinde o atmosfera retro ce mi-a amintit de Ginger Rogers si Fred Astaire, preluand stereotipuri din epoca numita de nostalgici varsta de aur a musicalului hollywoodian. De altfel, multe se invartesc in jurul varstei de aur: exista o varsta de aur a jazzului, un purism pentru care pasionatii genului resimt nostalgie, exista o varta de aur a vietii, cand crezi ca visele se pot implini prin munca si talent, fara compromisuri. Ambele au in comun, intre ele si cu filmul de fata, sinceritatea, entuziasmul si pasiunea. Dar timpul are tendinta sa altereze lucrurile, sa le aseze intr-o matca unde isi fac loc si compromisul, si iluziile spulberate. Iar ceea ce la inceput are culori vii, chiar stridente, capata nuante din ce in ce mai intunecate, pun un nod in gat si astern tristetea peste ce s-a pierdut in proces. Transformarea asta a surprins-o perfect Chazelle si mi-a dovedit din nou o capacitate de-a dreptul magica de a-si transmite mesajul. 
Acolo unde cuvintele devin neputincioase, vorbeste muzica. Cand peisajul din jur este anost, ea ne poarta simbolic printre stele, unde eroii isi doresc sa ajunga, ne arata cum pasiunea poate sa dea aripi, dar si cum ele se pot frange in contact cu realitatea. Nu intamplator, una din scenele memorabile are loc la un observator astronomic, cel mai potrivit loc pentru a aspira spre astre, pentru a te simti printre ele. 
De altfel, nimic nu este intamplator intr-un film care isi poarta privitorii intr-un montagne russe de sentimente, incorporand referinte clasice fara a se transforma intr-o copie a lor. Cu un ritm imprevizibil ca o melodie ce incepe lent pentru a accelera treptat, cu solo-uri magnifice si contrapuncte tasnind in momentele cand povestea pare sa-si fi gasit o cale linistita, Chazelle isi dirijeaza eficient ansamblul, intr-o coregrafie atat de frumoasa incat nici nu mai stii ce sa apreciezi mai intai. Sa fie jocul actorilor? E drept ca Emma Stone, pe care o vad candidata principala la Oscar dupa ce a castigat Globul de Aur la sectiunea musical/comedie, ii cam fura prim-planul lui Gosling, este o tornada stralucitoare care canta, danseaza, interpreteaza (si joaca destule roluri, date fiind auditiile la care participa), insa, dupa cum ne-au dovedit-o si in alte randuri, chimia dintre ei functioneaza impecabil. Sa fie muzica? Chiar daca partial se aduce si un omagiu jazz-ului, foarte putin avem jazz propriu-zis, insa Justin Hurwitz, cu care Chazelle a lucrat si la Whiplash, reuseste din nou sa acompanieze minunat scenariul propus, sa-i adauge valoare, sa ofere o tema principala cu impact emotional puternic din care sa ramifice altele, la fel de memorabile (de exemplu City of Stars si favorita mea, The Fools Who Dream). Coloana sonora integrala o puteti asculta aici, daca promiteti ca nu o faceti fara sa fi vazut intai filmul :). Sa fie scenariul frumos balansat, cu emotii oscilante generate de combinatia de cuvinte, pasi de dans si muzica? Sa fie cadrele surprinzatoare, modul in care filmul trece din poveste in realitate si inapoi in poveste, de la ce ar fi putut sa fie la ce a fost de fapt? Cred ca e o combinatie castigatoare a tuturor acestor elemente. Cel putin in sufletul meu a castigat, fiindca este un film care-mi vorbeste pe limba mea, adresandu-se acelei parti melancolice a sufletului unde se pastreaza visele reprimate de compromisurile existentei. 
Am mers la film cu asteptari mari, dupa ce m-am ferit mult timp sa-i citesc cronici care, zic eu, pacatuiesc prin a fi prea explicite, prin a da prea multe detalii despre cursul actiunii. E un lucru pe care-l detest si la carti si la filme, pentru ca si atunci cand ele sunt doar unul din multele elemente care alcatuiesc rezultatul final, poate nu cel esential, tind sa altereze perceptia personala. De obicei, cand asteptarile sunt mari, tind sa fie inselate. Acum nu, au fost chiar depasite. Cred ca anul asta voi avea din nou, dupa ceva vreme, un favorit clar la Oscar :). 

Wednesday, 18 January 2017

Mic roman de groaza


Roberto Bolaño - Amuleta

Asa isi catalogheaza autorul, prin vocea narativa  a microromanului de fata, Auxilio Lacouture ("mama poeziei mexicane" de care va spuneam data trecuta), uruguayanca emigrata in Mexic in preajma fatidicului an 1968. Si eu nu pot sa-l contrazic, pentru ca intreaga dezvoltare a cartii porneste de la un masacru, de proportiile celui din volumul doi din 2666  sau poate si mai extins, nu vom sti niciodata. Asa cum nu stiam despre el pana acum. Imi erau cunoscute revoltele studentesti din Europa anului 1968, insa Mexicul e atat de departe si lumea e atat de mare si de tulbure incat, daca nu ar fi fost cartea asta, nici nu cred ca as fi aflat despre Tlatelolco. 
Cu zece zile inainte de Olimpiada din 1968, fortele inarmate mexicane au patruns in cladirea Universitatii din Ciudad de Mexico, au evacuat campusul, batand si arestand studentii apoi, in urma protestelor impotriva regimului, au deschis focul in fata manifestantilor neinarmati intr-o piata a orasului. Oficial, au fost raportate patru victime. Neoficial, nu exista un acord, numarul lor oscilant ajungand pana la 3000. Nici dupa anul 2000, cand a fost deschisa o ancheta, nu s-a putut stabili nimic cu precizie, nici numarul victimelor, nici identitatea lor sau a ucigasilor. Martorii isi aminteau camioanele cu zeci de morti si raniti duse la bazele militare, insa numai 40 de victime au putut fi identificate. Pentru ei, pentru necunoscutii pierduti in uitare, Bolaño inalta in 1999 acest cantec, pentru ca macar sacrificiul lor in numele unui ideal, curajul si generozitatea celor ucisi sa nu fie uitate. Mi-ar placea sa vad vreodata si in literatura noastra un astfel de imn adus victimelor din '89. Nu este un omagiu direct, sforaitor, ci unul subtil, printr-o voce ce reconstituie o epoca, o stare de spirit, o lume, intr-o carte ce reia si imbogateste o istorie a suferintei, careia i se pot aplica sentinte de tipul: "cultura este nebunie sau include nebunie"; "praful intotdeauna s-a inteles bine cu literatura"; "in obiecte aparent inofensive se ascunde iadul sau una din portile lui secrete". 
Avertizandu-ne ca avem de-a face cu un roman de groaza, Auxilio isi incepe istoria cu o imagine desprinsa parca dintr-un film de gen: o femeie singura intr-un closet al Universitatii, tremurand de spaima cand intelege pericolul, pasi care se apropie, apoi se departeaza, starea persista si, din aceasta teroare traita timp de peste 10 zile in toaleta, se naste o entitate atemporala, careia i se deslusesc trecutul si viitorul, intr-o insiruire de viziuni ce pot merge pana departe, in viitor, in anul 2666. 
Auxilio (ajutor) este cea care ii supravegheaza pe poetii mexicani, le ofera sustinere morala, le face curatenie si cumparaturile, un inger pazitor sau uneori muza, ii protejeaza si ii ocroteste, nu ezita sa-i urmareasca pe strazile intunecate ale cartierelor rau famate cand au de transat o situatie neplacuta. Este cea care il cunoaste pe Arturo Belano (considerat alter ego al scriitorului) de dinainte ca acesta sa fi invatat sa bea, este martor la desfasurarea istoriei, a vietii literare, la scrierea cartilor lui Belano si ale lui Bolaño insusi, este cea care deapana intr-un flux al constiintei un intreg univers circular in jurul tragediei, al adevaratei tragedii, amintita la inceput, apoi eludata, pastrata ca element de substrat pana la sfarsit, punct de pornire si destinatie finala ale unei calatorii ce imbina realitatea concreta, contemporana, cu viziunile de cosmar, cu predictii din viitor si secvente din trecut. 
Nu mai este cazul sa va spun ca mi-a placut Amuleta, la cat am insistat sa-l cititi stiti deja ca pentru mine autorul este undeva sus, un zeu din templul literaturii, si orice carte a lui e ca un paradoxal cosmar din care n-as dori sa ma trezesc prea curand. Aceasta imbinare a vietii cu literatura, inseparabile in cartile lui, incursiunile in reverii si in mitologia greaca (nici aici nu pierde ocazia de a o revizita, ocazie cu care am aflat si originea cuvantului "hecatomba" - sacrificarea simultana a 100 de boi, ceea ce ma face sa nu-l mai consider deloc adecvat in contextul unor dezastre cu victime umane), consideratii despre lume, senzatia unui permanent mister imposibil de patruns pana la capat si a unei continue damnari, violenta din America Latina, legatura stransa dintre ea si arta, structura ramificata revin si in cartea de fata, ca si personajele ce migreaza dintr-un volum in altul, insotind intreg parcursul literar al scriitorului. 
Insa Amuleta este oarecum mai concentrica decat Detectivii... sau 2666, mai unitara, adoptand o singura perspectiva narativa, cea a lui Auxilio, prin urmare mai usor de citit, mai digerabila si pentru aceia care inca nu au patruns in labirintul intesat de realism visceral al mintii lui Bolaño. Si mai scurta, am vazut prin blogosfera literara ca pentru unii conteaza mai mult numarul de pagini decat calitatea cartilor citite, ca sa bifeze un scop, o cifra, un challenge. Asa ca, pentru ei, mai curand Amuleta decat 2666. Desi isi pastreaza imprevizibilul si aspectul fragmentat ce urmeaza curgerea gandurilor, este un roman mai complet, care nu raspunde unor intrebari lansand altele, se joaca parca mai putin cu mintea cititorului decat o fac celelalte doua.  Daca ar fi sa desenez structura cartii, ar fi, probabil, una rotunda, cu cercuri concentrice, avand in mijloc un punct, punctul de inceput si de final. Ar semana, cred, cu o amuleta. 

Tuesday, 17 January 2017

Mama poeziei mexicane



 Cine este Auxilio Lacouture?

Urmand exemplul lui Arturo Belano si Ulises Lima ori al celor patru critici din 2666, pornesc si eu acum intr-o calatorie detectivistica prin hatisurile mult mai putin periculoase si mai nespectaculoase ale internetului, incercand sa deslusesc misterul din spatele unui personaj. Evident ca ancheta mea nici nu viseaza sa se ridice la nivelul celor inchipuite de Bolaño, nu ar avea cum, imi lipsesc si talentul, si dedicarea, si imaginatia care sa populeze o biografie reala cu personaje secundare remarcabile si cu reflectii pertinente, asa ca luati-o doar ca pe o incercare de a deslusi o particica marunta din marele mister in care este invaluit fiecare text al sau, de a descifra doza de realitate din spatele fictiunii. Este mai mult o sinteza, o compilare a informatiilor gasite, decat o investigatie propriu-zisa. Ma insoteste in aceasta plimbare virtuala bunul prieten Google.
In Detectivii salbatici, Auxilio era o aparitie trecatoare pe care nici nu mi-o mai aminteam, care spunea ca ar putea sa se recomande ca mama poeziei mexicane. Si apoi o regasim in Amuleta ca prietena a poetilor si a Mexicului, in septembrie 1968, in cladirea Universitatii, episod de la care incep sa se deruleze amintirile sale, intr-o lume a marginalilor damnati, a cautatorilor permanenti, a visatorilor fara speranta, a revolutionarilor si artistilor. Niciodata in centru, dar mereu acolo, ca o mama ce-si supravegheaza fiii, ca un simbol protector, inzestrat cu omniscienta a ceea ce a fost si a ceea ce va veni. Uneori este absurda, ca poezia, alteori este avantata, hazardata si impulsiva, ca tineretea, de cele mai multe ori discreta, ca o istorie ocultata de distanta temporala. Este umarul pe care se sprijina poetul atunci cand nu-si mai poate tine drept capul imbibat cu alcool sau doborat de durere. Este constiinta ce-i pastreaza aspiratiile pentru a le transpune, poate, mai tarziu, intr-o carte, intr-o Amuleta ce inregistreaza plansul istoriei si-l transforma in cantec. Este prezicatoarea timpurilor ce vor veni si pastratoarea celor ce au trecut. Sa fie "mama poeziei mexicane" doar o metafora pentru maternitatea din spatele creatiei? Nu mi-a venit sa cred, stiind ca fiecare simbol ascunde in cartile chilianului alte simboluri, asa ca am pornit la drum, incercand sa-i descifrez identitatea. 
Prima cautare: cine este Auxilio Lacouture? Engleza pare depasita, romana cu atat mai mult, evident ca cele mai mari sanse le am cu limba mama, pe care o mai inteleg, nu foarte bine, dar cat sa ma dumiresc despre ce este vorba, sa vedem "quien es Auxilio Lacouture?" Perfect, prima cautare ma duce aici, de unde am preluat si imaginea urmatoare.
Aflu de pe site-ul respectiv ca poeta si profesoara Alcira Soust Scaffo l-a cunoscut pe Bolaño in Mexic, in 1970. Intr-o fotografie din 1975 apar impreuna, alaturi de un grup de prieteni din lumea literara mexicana. Ea, o femeie cu vreo 30 de ani mai mare decat restul, probabil vazuta de ceilalti ca o figura materna. 
Se stiu putine lucruri despre Alcira, ceea ce ii sporeste aura de mister. Era uruguayana, a trait o vreme in Mexic, frecventa cercurile literare ale vremii si era o prezenta placuta si discreta. Un lucrator din cadrul STUNAM (Sindicatul Lucratorilor de la Universitatea Nationala din Ciudad de Mexico) isi aminteste cu placere ca in 1972 poeta s-a alaturat unei greve a lor, ajutandu-i cu mult spirit de solidaritate. Cu Bolaño a incetat sa se vada dupa 1976, insa este posibil ca acestuia sa-i fi parvenit in continuare informatii despre ea, prin sora lui, Salomé. Cand a scris in 1998 Detectivii salbatici, si-a amintit-o si i-a oferit in carte spatiu pentru un monolog despre lovitura de stat din Chile din 1973. Poetul se intorsese in tara cand s-a intamplat, iar Auxilio comenteaza ca a revenit foarte schimbat. Si apoi i-a dat vocea principala din Amuleta, romanul muzical ce intoneaza cantecul revoltei studentesti.
Se mai stie si evenimentul real de la care porneste Amuleta, acela ca in timpul represiunii grevelor studentesti din 1968, Alcira Soust Scaffo a ramas inchisa in baia Universitatii timp de 12 zile, ingrozita de ce i s-ar fi putut intampla pentru ca era uruguayanca, traind doar cu apa si hartie igienica, atingandu-si limitele suportabilitatii, aproape de pragul nebuniei, pana cand poetul Rubén Bonifaz Nuño a gasit-o muribunda. Dupa ce a fost salvata, ar fi spus: "Am castigat un popor si o metafora".
José Revueltas, un alt scriitor mexican, si-o aminteste drept o persoana care stransese in suflet intreaga suferinta a lumii in care traia, razboiul din Vietnam, lupta pentru drepturile civile din Statele Unite si, mai presus de toate, poezia. 

Desi Alcira Soust Scaffo este o poeta uitata, ea se pastreaza in amintirile celor care au cunoscut-o si, mai ales, in Amuleta lui Bolaño, despre care va voi povesti data viitoare. Aveam initial o singura postare, dar am hotarat sa nu o lungesc prea mult si sa-i acord lui Auxilio rolul principal in povestea sa. 
Am gasit aici un singur text din opera poetei, un fragment pe care sper sa il intelegeti: 
Yo quiero amarte como se aman
los que se aman encantando
por todos los caminos del mundo
en el arte tibio
en el arte frío
Yo quiero amarte en las lágrimas
yo quiero amarte en los cantos
en la sonrisa sin límites
como un río ruiselante
Yo quiero amarte en los otros
los que tienen todo
los que no tienen nada
Yo quiero amarte encantando
hacia la luz de una estrella.
 Cineva i-a dedicat si un cont de Twitter

Saturday, 14 January 2017

La sfarsit, ramane doar muzica


Julian Barnes - Zgomotul timpului

Aud adolescenti protestand atunci cand parintii lor le spun ca sunt o generatie nascuta in libertate. Poate ca ei isi concep libertatea ca pe capacitatea de a-si indeplini orice dorinta, fara limite, poate ca o vad ca pe un lucru lipsit de oprelisti sociale, de bariere, de norme de convietuire, poate ca si educatia (asa cum se face ea, bine sau mai putin bine) este vazuta ca o limitare a libertatii. Este varsta la care toata lumea e a ta si totul ar trebui sa fie permis, incercat, experimentat.  Si mai ales nu au cum sa-si imagineze, daca nu au trait atunci, la ce se raporteaza libertatea lor, cum ar fi fost sa nu fie liberi, care ar fi opusul libertatii. Ii indemn sa citeasca aceasta carte a lui Barnes: cand creatia ta artistica poate fi considerata inadecvata, periculoasa si subversiva, cand ajungi dintr-un compozitor de succes unul hulit, blamat, marginalizat (ca tot vorbeam in postarea trecuta despre puterea de manipulare a presei), cand astepti in fiecare noapte sa fii dus undeva de unde poate nu te vei intoarce niciodata, atunci cand deasupra ta planeaza tot timpul nesiguranta zilei de maine si teama, cand altcineva iti spune cum sa gandesti si ce sa compui, atunci cand Puterea te striveste cu mecanismul represiv al cenzurii se poate vorbi despre absenta libertatii.
"Isi amintea de un concert in aer liber tinut intr-un parc din Harkov. Propria Simfonie I starnise latratul tuturor cainilor din cartier. Multimea radea, orchestra canta si mai tare, cainii hamaiau cu atat mai aprig, publicul hohotea si mai abitir. De data aceasta, muzica lui starnise latratul unor dulai mai mari. Istoria se repeta: prima oara ca o farsa, a doua oara ca tragedie."
Un barbat asteapta in fiecare noapte, cu valiza pregatita, in fata liftului, vizita celor care il vor ridica. Traditia spune ca multi din cei plecati cu bagajul s-au intors, pe cand cei ridicati din pat, in pijamale, nu. Este compozitorul Dmitri Sostakovici.
Prin cartea pe care i-o dedica, Barnes se intoarce dupa mai bine de 30 de ani la biografie. De data aceasta, una mai liniara si mai simplu structurata decat Papagalul lui Flaubert, care continua sa ramana favorita mea, si pentru ca a fost prima intalnire cu opera lui Barnes, si pentru ca putea sa cuprinda atatea nuante, fatete contradictorii ale unei personalitati. Neconventional si contradictie exista si aici, din doua perspective, cea narativa, la persoana a treia si aceea care intercaleaza pe parcurs fragmente ce ar putea constitui un jurnal imaginar al personajului. Urmand biografia eroului sau, ce lasa putin spatiu pentru fantezie romanesca, pentru ca se constituie ea insasi intr-o fantezie, una absurda si de cosmar pentru omul secolului XXI, o completeaza cu insertii, reflectii in care se straduieste sa patrunda in mintea compozitorului care la fiecare trei ani bisecti s-a intalnit cu Puterea. Incearca sa-i adopte punctul de vedere, sa explice compromisul, sa surprinda modul cum, din zgomotul de fundal al istoriei, sunetul muzicii s-a ridicat deasupra, in ciuda dezicerii de cei pe care ii aprecia, a cedarii in fata mecanismului de tortura psihologica ce-si strange victima tot mai tare. O farsa devenita tragedie, transformata spre sfarsitul vietii din nou in farsa.
Spuneam ca este o biografie neconventionala, pentru ca nu urmeaza neaparat o insiruire faptica a evenimentelor din viata compozitorului, viata propriu-zisa este prezentata destul de minimalist, miza lui Barnes nu a fost aceea de a construi o poveste cu detalii de viata, ci de a situa Omul si Artistul intr-un context ce-l poate aduce in pragul nebuniei, il poate inalta sau distruge, in functie de alegerile facute, de credintele adoptate. Asa cum ne-a obisnuit autorul britanic, cartea nu este un roman propriu-zis, mai degraba un eseu, o meditatie pe marginea conditiei creatorului intr-un regim totalitar, punctata de episoare relevante si exemplificative din viata unui anumit artist. Particularul, detaliul concret, asigura intotdeauna impactul emotional mai mare asupra cititorului.
Sostakovici mi s-a parut mai degraba pretextul decat subiectul cartii, mai mult un simbol, al unei intregi generatii de artisti care s-a nascut intr-un moment al istoriei atat de galagios incat a vrut sa le acopere creatia cu propriul latrat, sa-si suprime elitele pentru ca "arta apartine poporului". Prokofiev si Haciaturian au fost si ei acuzati de acelasi formalism anti-democratic, siliti sa compuna muzica pentru regimul stalinist, directionati "prieteneste" catre o muzica pentru proletariat. Stravinski, plecat in Franta, apoi in America, a fost supus unei campanii de defaimare din care chiar Sostakovici a fost constrans sa faca parte.
Alegerea lui Sostakovici a fost sustinuta de o munca minutioasa de documentare, ce transpare din spatele informatiilor concise, si asta este, cred eu, emblema unui autor care stie sa-si modeleze bine subiectul, sa nu-si transforme cartea intr-una stufoasa, pentru a face parada de informatia acumulata, extragand din ea esentialul, relevantul. Mai mult decat romanul unei vieti, Zgomotul timpului ramane cartea unei constiinte sfasiate intre ceea ce simte ca este adevarat si ceea ce ii este impus, a constiintei unui om ce nu a avut curajul lui Mandelstam, puterea de a ramane vertical si de a-si sustine pana la capat crezul artistic, precum poetul ce a inspirat titlul cartii.

Thursday, 12 January 2017

Vremuri incerte, barfe si calomnii


Mario Vargas Llosa - Cinci colturi

Sfarsitul regimului Fujimori in Peru a fost caracterizat de instabilitate sociala, nesiguranta personala, atentate, rapiri, asasinate. In conditiile in care oamenii de afaceri, afectati de situatia precara, iau calea exilului american, Quique Cárdenas si sotia sa Marisa se incapataneaza sa creada in posibilitatea unei vieti normale in tara natala si incearca sa-si faca existenta cat mai suportabila. De exemplu, ea isi va descoperi brusc, intr-o singura noapte, atractia pentru acelasi sex, ce se va concretiza intr-o pasiune infocata traita cu cea mai buna prietena. El, insa, va deveni tinta unui santaj al directorului unei publicatii de scandal, pornit tot de la o escapada sexuala. 
Sexul vinde. Scandalul vinde. Telenovelele sunt inca la mare pret in lume. Iar cartea asta nu face decat sa continue panta descendanta a unui scriitor de la care aveam asteptari mai mari... "Cinci colturi" este numele unui cartier decazut al Limei, "Cinci colturi" devine, iata, si emblema decaderii literare a lui Llosa. In ciuda detaliilor de ambianta, de epoca, cartea asta respira asa un aer de telenovela ieftina incat subiectul pare sa fi contaminat scrisul. Minciuni publice si casnice, calomnii, barfe, lesbianism, lupta pentru putere, toate pe fundalul social al unei epoci incepute in 1990 cu infrangerea candidatului Mario Vargas Llosa la alegerile prezidentiale de catre Fujimori. Acelasi Llosa luat in vizor de presa mondena pentru relatiile sale. Tind sa cred ca scriitorul are niste polite de platit, o agenda de bifat, de aceea s-a hotarat sa scrie acest roman minor, in care aura de senzationalism a subiectului parca se disipeaza asupra intregii carti, in ciuda aparentei de thriller in care incearca sa o imbrace de la un punct incolo.
Intr-o capitala aflata permanent in stare de necesitate, cu interdictia de a circula noaptea, violenta, barfele si calomniile sunt la ele acasa. Personajele oscileaza permanent intre dorinta de dreptate, de a face lucrul potrivit, si inclinatia spre compromis si disimulare. Cu o structura simpla, concisa, lipsita de virtuozitati stilistice, de dialogurile incrucisate si schimbarile de planuri temporale ce faceau odinioara deliciul lecturii, cartea asta imi aminteste doar printr-un singur capitol, undeva spre sfarsit, de ce l-am iubit candva pe Llosa. Toata balaceala in haznaua media sustinuta de jocurile politice m-a dus cu gandul cam mult de Antenele autohtone, asa ca la sfarsit nu am putut sa simt altceva decat un gust amar, in ciuda intorsaturii moralizatoare pe care o iau lucrurile, ce nu face decat sa le scada credibilitatea.
Presa poate demola si ridica, este un instrument al puterii, indiferent de partea in care se inclina balanta. Presa poate fabrica istorii care sa distruga cariere sau poate ascunde adevarurile in spatele unui zid opac de informatii false. Llosa nu ne spune aici nimic nou. Iar ceea ce spune nu este nici macar invaluit in tesatura de cuvinte mestesugite de odinioara. Sexul devine refugiu, intr-o bula de lux indepartata de realitate, construita la distanta de casa, la Miami, ce mi-a amintit de motivul invocat de gospodinele care urmaresc cu sufletul la gura telenovele desi le spun de mii de ori aceeasi poveste: realitatea este prea mizera pentru a nu incerca sa evadezi intr-o poveste, una cu toalete scumpe, cu alte standarde de viata, cu printese si printi duplicitari, dar perfecti in aparenta lor fericire, o combinatie de romantism si violenta, cu lovituri de teatru (cum este crima din cartea de fata si consecintele ei asupra celor implicati, de fapt doar un mic efect al directiei in care batea vantul istoriei).
Este o carte despre puterea de manipulare si contradictii, nu doar ale presei, ci mai ales ale sufletului uman, fie el de mare afacerist sau de marunt jurnalist cu ambitii. Insa cea mai interesanta parte mi s-a parut aceea legata de culisele jocurilor politice, acolo unde exista intotdeauna o Eminenta Cenusie, un coordonator al actiunilor.
"Intre cele doua tururi de scrutin, fortele navale au descoperit ca Fujimori nu era peruan, ci japonez. Venise in Peru cu familia lui de imigranti, iar parintii, pentru a-i asigura cat de cat viitorul, i-au falsificat (sau cumparat) un certificat de nastere, asa cum faceau multe familii de asiatici, dandu-i ca zi de nastere data de 28 iulie, adica exact de ziua nationala. I-au facut si un botez fictiv, care aparent ii acredita nationalitatea peruana. Cand a-nceput s-apara in presa, intre cele doua tururi de scrutin, informatia ca Marina Militara avea sa publice in curand datele pe care le detinea, Fujimori s-a ingrozit. Faptul ca era japonez ii anula automat posibilitatea de a candida la presedintie. Si atunci se pare ca a avut loc intalnirea dintre Doctorul inveterat si inspaimantantul candidat. Doctorul s-a miscat repede si genial. In cateva zile au disparut toate datele despre falsificare si sefii Marinei Militare care le descoperisera au fost mituiti sau intimidati ca sa taca si sa distruga dovezile. Ele n-au mai fost niciodata scoase la lumina."
Si iar mi-am adus aminte de kilogramele de dosare ale Securitatii disparute in neant cand s-a facut transferul la noul sediu al Arhivelor. Unele lucruri sunt sortite sa ramana pierdute pe vecie... Sper ca nu si talentul lui Llosa.

Monday, 9 January 2017

Suflete moarte


M. E. Saltikov-Scedrin - Domnii Golovliov 

Romanul lui Saltikov-Scedrin se inscrie in traditia ruseasca a realismului de secol XIX, in spiritul unei literaturi ce a dat lumii nume ca Tolstoi si Gogol si chiar Goncearov (unul dintre personaje are asa un aer oblomovian ca nu m-am putut opri sa nu-l asociez cu eroul romanului celui din urma). Desi are multe in comun cu cei trei, aduce o nuanta particulara in peisajul epocii. Sa vedem cum. 
Protagonistii cartii de fata sunt, dupa cum ne spune si titlul, membrii familiei Golovliov, domni si doamne in egala masura, pe care ii cunoastem bine definiti de trasaturile lor, manifestate inca din copilarie: Stepan, paria si bufonul familiei cel care, inrolat in armata, a marsaluit spre front pentru a ajunge exact cand s-a incheiat razboiul, poreclit Idiotul; Porfiri, zis si Iuduska sau Vampirul, a carui vorba mieroasa pare sa-l inalte la inceput in ochii materni si apaticul Pavel, Oblomovul de care va spuneam. Lor li se alatura doua nepoate gemene, ramase orfane in urma mortii mamei, sora celor de mai sus. Si mai este Arina Petrovna, "vrajitoarea", autoritatea materna incontestabila, matroana, stapana mosiei, ce si-a sporit averea printr-o cumpatare devenita zgarcenie, privandu-si copiii nu de putine ori de cele necesare traiului, in perioada studiilor ori mai tarziu, cand le-a "aruncat partea", adica le-a dat o bucata de pamant, cea mai paraginita din intinsele domenii ale Golovliovilor, considerandu-se astfel absolvita de obligatiile parintesti. Figura paterna nici nu merita mentionata, oricum este pierduta in reverii si poezie. 
Acestea ar fi cele trei generatii (un numar suprinzator de mic de personaje pentru o saga de familie ruseasca) ce-si unesc destinele intr-o carte a carei actiune incepe intr-o perioada marcata de decaderea mosierimii si eliberarea din robie, a doua jumatate a secolului XIX, cand a si fost scrisa. Pentru admiratorii romanului rusesc realist, ea poate fi o revizitare a unor locuri literare familiare. Pentru cei pe care el ii inhiba si pentru cei speriati de canoane si de nume mari, poate fi o introducere mai putin intimidanta decat Gogol, ca sa nu mai zic de trei volume de Razboi si pace. Dar spiritul lor este acolo, in analiza sociala cu o pronuntata nota satirica, in compozitia personajelor, in derularea si construirea permanenta a conflictului. 
Saltikov ne poarta intr-o lume sumbra, in descompunere, unde fiecare incearca sa supravietuiasca dupa puteri, prin suprimarea realitatii si inecarea ei in vodca, prin sporirea averii, prin lingusire ori refuz al implicarii sau printr-o iluzorie fuga, cat mai departe. Da, este o carte intunecata, cum multi au observat, insa tristetea se transforma in umor negru, izvorat din ironie si din intorsaturile ingenioase de fraza. Eu am citit-o mai mult cu un zambet decat cu oroare, poate si pentru ca ma simt mai confortabil literar in viziunile dark decat in cele luminoase. 
Dincolo de atmosfera generala, dincolo de faptul ca este o carte cu ritm sustinut de rigoarea narativa, care nu plictiseste prin descrieri lungi de umplutura (simti verile caniculare, iernile geroase, vezi preocuparile de zi cu zi ale lumii marunte descrise, exista atmosfera, dar ea nu devine un scop in sine), doua aspecte mi s-au parut mie speciale la acest autor, ambele legate de personaje. In primul rand, modul cum se joaca cu prim-planurile. Fiecare erou este bine conturat, te face initial sa vrei sa-l clasifici ca instrument al Raului sau ca victima a lui. De exemplu, Vampirul: ca un paianjen ce-si tese panza de intrigi, isi invaluie viitoarele prazi in vorbe mieroase ce ascund venin. Insa cu totii sunt, pana la urma, prizonierii Mosiei, acel erou principal mut din fundal, ce-si suge vietuitorii de vlaga, ii cheama inapoi cand incearca sa se indeparteze, le promite averi si-i invrajbeste intre ei. De aici, vine si al doilea aspect, metamorfoza personajelor: toate se transforma, la un moment al existentei, ajungand sa semene cu portretele acelea ale lui Egon Schiele, palide, scofalcite, emaciate si incercanate ori, daca preferati, cu Strigatul mut al lui Munch dupa un ajutor ce nu va veni niciodata. Fatalitatea sau o gena maladiva a pierzaniei isi pune amprenta asupra lor si, macinand boierimea rusa ca institutie, ii dizolva si pe indivizi, unul cate unul, le ucide sufletul, ii transforma in jucarii stricate ale sortii. 
O carte de neratat, zic eu, si inchei cu mostra din ceea ce poate constitui o alta particica din "sufletul rus", ce-mi ilustreaza si pledoaria pentru inocenta personajelor percepute drept negative: 
"Noi, rusii, nu avem sisteme de educatie atat de fin nuantate (precum francezii). Dintre noi nu se recruteaza viitorii luptatori in numele cutarui sau cutarui principiu social, ci suntem lasati pur si simplu sa crestem ca urzica langa gard. De aceea printre noi sunt foarte putini fatarnici si foarte multi mincinosi, flecari si superficiali. Nu avem nevoie sa fim fatarnici de dragul unor principii sociale, pentru ca la noi nici nu exista principii sociale. Noi ducem o existenta cu desavarsire libera, adica crestem fara niciun rost, mintim si flecarim singuri, fara niciun temei."

Friday, 6 January 2017

Bansko


Ca sa evitam eterna aglomeratie de pe Valea Prahovei din perioada Sarbatorilor, anul asta ne-am hotarat sa ne petrecem vacanta de schi pe meleaguri invecinate. Fiindca tot romanul plimbaret merge vara in Bulgaria si iarna in Austria, noi am preferat, for a change, iarna in Bulgaria. Nu ca nu ar fi fost destui turisti romani (majoritari, impreuna cu grecii si englezoaicele singure cu copii, nu ma intrebati de ce), dar cei care iubesc sporturile de iarna si natura sunt putin de o alta factura decat fauna dubioasa de vara de la malul marii. Asa ca am pornit spre sud, spre Ruse, si dupa vreo sapte ore am ajuns la Bansko, in masivul Pirin, la vreo 100 de kilometri de granita Bulgariei cu Grecia si ceva mai putin de cea cu Macedonia. Fara sa includa cel mai inalt varf din Bulgaria (el se afla in masivul Rila, din apropiere, 2925 m), Pirin se lauda cu urmatoarele cele mai inalte varfuri, Vihren (2914) si Kutelo (2908), iar domeniul schiabil porneste de la altitudinea de 2600 de metri. Insa destul cu geografia, astea sunt informatii pe care le puteti gasi oriunde pe net, ca si cele tehnice, legate de tarife, instalatii, partii. Pentru cei interesati, recomand Banskoski, site-ul unde puteti gasi informatii in timp real privind partiile / instalatiile deschise, imagini live ale partiilor, harti si cam tot ce trebuie sa stie pasionatii sporturilor de iarna. 


 Pe scurt, exista gondolele, care urca vreo 6 km peste vai si dealuri, de la baza, din statiune, pana la 1700 de metri (drumul dureaza vreo douazeci si ceva de minute), de unde pornesc telescaune in diferite directii, cu lungimea cuprinsa intre 1 km si 2,5 km. Doua ponturi, daca vreti sa mergeti sa schiati la Bansko: pentru prima ascensiune, recomand masina personala pana la parcarea de la baza telescaunelor, la poiana Banderitza, unde puteti cumpara ski pass-uri (pe o zi, doua sau cate doriti) evitand coada de la baza gondolei. Al doilea, imbracati-va bine, in telescaun se cam dardaie, mai ales atunci cand mai si bate vantul si e mult de mers, la orice varf de partie de peste 2000 de metri se ajunge numai cu telescaunul.



 Si acum sa trec la comparatii, ca sunt inevitabile, tocmai pentru ca suntem atat de asemanatori ca natii. Pana si mama UE ne priveste ca pe fratii gemeni care trebuie sa-si rezolve problemele la pachet. Si tocmai pentru ca suntem atat de asemanatori, nu avem o mare simpatie reciproca, fiindca ne recunoastem in ei defectele noastre. Daca la capitolul spaga rutiera imi place sa cred ca le-am luat-o inainte si s-a mai facut putina curatenie, in ceea ce priveste partiile da, bulgarii sunt de departe in fata. 
Nu doar pentru ca la ei nu exista porcaria mafiota de la Sinaia (un singur domeniu schiabil cu doi concesionari, fiecare cu tarifele si pass-urile proprii, sa nu cumva sa aluneci pe partia vecina ca trebuie sa-ti iei alt bilet), dar, comparand cu Poiana Brasov, cel mai extins domeniu schiabil de la noi, Bansko este mult mai amplu, cu cei peste 65 de km impartiti in vreo 18 partii, dupa toate gusturile, de la cele aproape plate, moartea snowboardului, pana la cea mai dificila, partia Alberto Tomba, aproape verticala, concesionata de schiorul italian care a amenajat-o (fara pass suplimentar, da?).  Pe trasee, gasiti cabane sau mici chioscuri unde doritorii pot se pot hrani sau incalzi pe interior cu un vin fiert, un ceai sau alte lichide.

Desi cand am fost nu ninsese de ceva timp, nu au fost probleme prea mari, instalatiile de zapada merg tot timpul cand este nevoie, sunt multe si reusesc sa pastreze partiile in stare practicabila, chiar daca pe alocuri portiunile de gheata le dau batai de cap mai ales astora ca mine, cu placa.

Mancarea lor traditionala este destul de asemanatoare cu a noastra, in multe locuri este meniu si in limba romana, unii chelneri chiar o rup binisor pe romaneste. Am mancat foarte bine intr-o taverna din apropierea statiei de gondola, pe nume Veselo Selo. Eu, evident, mi-am comandat ceva cu aluzie, nu m-am putut abtine, ceafa si castraveti. Cartorii copti nu intra la capitolul specialitati locale, dar erau buni si ei.
In seara de Anul Nou am pornit sa cautam un restaurant fara meniu fix (indopatul pana la epuizare nu face parte dintre pasiunile mele, nici cand in loc de sarmale si salata boef meniul ma imbie cu kapama si chomlek) si, intr-un tarziu, cand aproape pierdusem speranta, am gasit unul, unde atmosfera era asigurata de un baiat cu o chitara ce ne-a delectat cu vechi hituri pop-rock. Asta cand era lasat, printre reprizele lungi (prea lungi pentru urechile noastre) de muzici balcanice ce aduceau cu manelele autohtone. Nu va imaginati ceva de genul bulgaroaicelor din corul lui Bregovic, semanau mai mult a tanguieli ordinare, piesa lui Salam, strecurata printre ele (eu n-am stiut, dar prietenul mai avizat intr-ale muzicilor autohtone m-a informat prompt ca ar fi chiar el, mezelul autohton) se incadra perfect in context. La miezul noptii am ascultat, vrand-nevrand, discursul cui o fi fost la televizor, ma indoiesc ca presedintele, ca am inteles ca e filorus, pe cand omul in cauza o tot dadea in sus si-n jos cu Evropeiski soiuz si am iesit sa admiram focurile de artificii.

Cateva imagini si din orasul vechi, ca ar fi pacat sa ajungeti vreodata la Bansko si sa nu faceti o plimbare si prin el, dincolo de zona aglomerata de langa partii, pe stradutele pietruite linistite, cu case fortificate.




E frumos, cu tot obiceiul oarecum inconfortabil pentru privitor al bulgarilor de a-si afisa poze cu mortii pe porti, un fel de memento mori pentru noi, cei care nu i-am cunoscut. Parca se disipa tot aerul de vacanta si ramea in loc doar senzatia de vremelnicie a ceea ce suntem, a ceea ce sunt pana si locurile.
Am vizitat casa Velian, monument considerat reprezentativ pentru inflorirea zonei din secolul XVIII. Apartinand mai intai unui negustor, ea a fost apoi daruita, in semn de multumire, macedoneanului care a pictat biserica locala si acesta, suflet de artist, a simtit nevoia sa-i infrumuseteze interiorul si exteriorul.




Pe 1 ianuarie, inainte de plecare (tot pe drum, pe drum, nu m-as supara de-ar fi tot anul asa), am mai dat o raita prin oras, mai ales ca gazda de la pensiune (medic veterinar, evident ca nu am pierdut ocazia de a ma juca cu patrupedul din dotare cu dor de cel de acasa si cu veselul pacient)  ne spusese sa mergem sa vedem traditiile, un fel de Capra ne-am imaginat, din ce ne povesteau. Nu erau prea multi trecatori pe strada, orasul mi s-a parut chiar mai frumos asa, sub razele blande ale soarelui ce mangaiau blanitele razlete, ca tot am ajuns la animale.
 Insa si putinii turisti care indraznisera sa iasa erau asaltati de cetele de puradei care incepeau sa-i loveasca cu cate o survachka (sorcova), cantand "Haide za mnogo godini". Haide mai bine sa nu! Iata cum un obicei, o traditie, devine un pretext pentru cersit. Nu stiu de unde or fi iesit, ca anul trecut n-am vazut nici unul prin Bansko. Pana la urma, am dat si de kukeri, in cautarea carora plecasem. Am urmat ritmul tobelor si am ajuns intr-o piateta unde un taraf de tobe si clarinete acompania un ansamblu de dansuri populare, printre care se invarteau kukerii.
 Imbracati in blanuri de oaie, cu talangi la brau si masti pe fata, participantii la serbare indeplinesc un dans ritualic de alungare a spiritelor rele ale iernii. M-am minunat din nou si m-am bucurat ca traditiile pagane continua sa se perpetueze, sa tasneasca din stratul de poleiala crestina aruncat deasupra lor, sa celebreze viata cu spirit ludic si bucurie.



Cam atat de la Bansko, dau legatura inapoi acasa. Честита Нова Година! Adica Cestita nova godina! Adica un An Nou cinstit, cum s-ar zice, ca mare nevoie avem.