Ai casei

Ioana Parvulescu - Inocentii 

"Trecutul e scris cu cerneala simpatica. Ai nevoie de caldura ca sa-i vezi literele reconturate, dupa ce multa vreme au stat ascunse ca si cum n-ar fi fost. Trebuie sa-i apropii coala alba si intinsa de o flacara sau sa sufli abur din propria gura peste el, pentru ca invizibilul sa se transforme in vizibil si, incetul cu incetul, in fraze cu sens. Desi, de cele mai multe ori, cateva cuvinte esentiale raman sterse, albe, loc gol si taina nedezlegata, cufundate pentru totdeauna in apele nemiscate ale timpului in care inotam. Ale timpului in care ne inecam."

Pentru a nu se ineca, coborand pana pe fundul vartejului amintirilor, in calmul si linistea inocenta a copilariei, invaluita ca o mantie protectoare de peretii casei in care si-a petrecut primii ani, pentru a tasni apoi cu energie recastigata, Ioana Parvulescu a scris aceasta carte cu nostalgie, cu o tandrete si o iubire pe care numai revizitarea propriilor amintiri o poate produce. Ca si fetita Ana, autoarea imbina realitatea si fictiunea intr-un roman ce lasa sa transpara dragostea pentru o casa, ca spatiu intim plin de mister, cu secrete inaccesibile copiilor, pentru familia numeroasa, dar cu membri bine individualizati, pentru amintirile care, cel putin in parte, se suprapun peste cele ale scriitoarei si capata o aura nostalgica dulce-amaruie. Se simte din aceste amintiri dragostea fata de cei rememorati, bucuria retrairii clipelor inocentei, prin intermediul cuvintelor si privirii adultului. Ele se suprapun pe o pagina din istoria unui oras, Brasov, aflat pe atunci sub semnul lui Stalin, cu cladirile sale emblematice si imprejurimile lui, construind, in egala masura, un document si o scrisoare de dragoste. De aici am aflat cine a proiectat hotelul Aro sau cum se urca pe Postavarul cand Poiana nu devenise statiunea care este acum, cum se schia atunci si cine a extins cabana, despre SKV si despre arhitectura brasoveana a secolului trecut. 

"Cand eram mica desenam case strambe, cu geamuri strambe, cu garduri in zigzag si flori cat casa. Tare ma tem ca desenul casei din cartea asta sa nu fie si el stramb sau disproportionat, desi, la fel ca atunci, mi-am dat toata silinta sa-l fac cat mai drept si mai adevarat."

Invariabil, atunci cand amintirile sunt privite din unghiul inocentei copilariei, se creeaza o premisa de nevinovatie. Si chiar daca unora desenul casei ar putea sa le para disproportionat, are acea disproportie a sinceritatii copilaresti ce face ca rezultatul sa apara in ochii privitorului ca unul sincer, ludic, cald. Lentila colorata pe care privirea de copil o suprapune pe imagini le da mister, transforma ceea ce unui adult ii poate parea banal intr-o imagine de basm.

Insa registrul variaza, de la candoare la tristete, de la seriozitatea cuvintelor soptite de adulti cu intelesuri ce le scapa copiilor pana la tonul jucaus al poznasilor scotocitori prin sertare, de la vocea de copil la glasul maturitatii, poate mai intelept, dar mai amar, marcat de despartirile prin care timpul ne obliga sa trecem mai devreme sau mai tarziu. Un copil desena o floare cat casa, un adult ar fi tentat sa nu mai vada floarea de langa casa, sa-i exploreze prin cotloane absentele, sa se imbibe cu prezenta celor dragi, revenind in locurile in care si-a petrecut cele mai fericite clipe, taram al amintirilor luminoase. E o carte ce aminteste si de Micul Print, si de Tom Sawyer, in care adultul paseste precum Alice intr-o oglinda unde gaseste un taram magic, cel al copilariei, cu intrebarile si mirarile de atunci, cu descoperirile si jocurile varstei, cu inconstanta primelor iubiri si curiozitatea primelor experiente, cu atmosfera aceea de dinainte de dezvrajirea lumii. Si prin asta devine o carte capabila sa atinga corzile sufletului fiecaruia dintre noi.

Cand esti copil, totul este miraculos. Aceasta aura de miracol o surprinde Inocentii, capatand pe alocuri aspect de basm. A fost candva o casa fericita, cu copii multi, cu parinti si bunici, cu unchi si matusi, o casa care ii cunostea pe toti si ii ocrotea, iar ei stiau si se simteau in siguranta, cresteau senini si fericiti, in casa la fel de fericita, careia nimeni nu ii murise inca... Era o casa incarcata cu povesti si cu magie, o casa ale carei usi va invit sa le deschideti si sa o explorati pe indelete, sa-i aflati micile comori ascunse prin cotloane, sa-i cunosteti oamenii, si animalele, si amintirile...