Suflete moarte

M. E. Saltikov-Scedrin - Domnii Golovliov 

Romanul lui Saltikov-Scedrin se inscrie in traditia ruseasca a realismului de secol XIX, in spiritul unei literaturi ce a dat lumii nume ca Tolstoi si Gogol si chiar Goncearov (unul dintre personaje are asa un aer oblomovian ca nu m-am putut opri sa nu-l asociez cu eroul romanului celui din urma). Desi are multe in comun cu cei trei, aduce o nuanta particulara in peisajul epocii. Sa vedem cum. 

Protagonistii cartii de fata sunt, dupa cum ne spune si titlul, membrii familiei Golovliov, domni si doamne in egala masura, pe care ii cunoastem bine definiti de trasaturile lor, manifestate inca din copilarie: Stepan, paria si bufonul familiei cel care, inrolat in armata, a marsaluit spre front pentru a ajunge exact cand s-a incheiat razboiul, poreclit Idiotul; Porfiri, zis si Iuduska sau Vampirul, a carui vorba mieroasa pare sa-l inalte la inceput in ochii materni si apaticul Pavel, Oblomovul de care va spuneam. Lor li se alatura doua nepoate gemene, ramase orfane in urma mortii mamei, sora celor de mai sus. Si mai este Arina Petrovna, "vrajitoarea", autoritatea materna incontestabila, matroana, stapana mosiei, ce si-a sporit averea printr-o cumpatare devenita zgarcenie, privandu-si copiii nu de putine ori de cele necesare traiului, in perioada studiilor ori mai tarziu, cand le-a "aruncat partea", adica le-a dat o bucata de pamant, cea mai paraginita din intinsele domenii ale Golovliovilor, considerandu-se astfel absolvita de obligatiile parintesti. Figura paterna nici nu merita mentionata, oricum este pierduta in reverii si poezie. 

Acestea ar fi cele trei generatii (un numar suprinzator de mic de personaje pentru o saga de familie ruseasca) ce-si unesc destinele intr-o carte a carei actiune incepe intr-o perioada marcata de decaderea mosierimii si eliberarea din robie, a doua jumatate a secolului XIX, cand a si fost scrisa. Pentru admiratorii romanului rusesc realist, ea poate fi o revizitare a unor locuri literare familiare. Pentru cei pe care el ii inhiba si pentru cei speriati de canoane si de nume mari, poate fi o introducere mai putin intimidanta decat Gogol, ca sa nu mai zic de trei volume de Razboi si pace. Dar spiritul lor este acolo, in analiza sociala cu o pronuntata nota satirica, in compozitia personajelor, in derularea si construirea permanenta a conflictului. 

Saltikov ne poarta intr-o lume sumbra, in descompunere, unde fiecare incearca sa supravietuiasca dupa puteri, prin suprimarea realitatii si inecarea ei in vodca, prin sporirea averii, prin lingusire ori refuz al implicarii sau printr-o iluzorie fuga, cat mai departe. Da, este o carte intunecata, cum multi au observat, insa tristetea se transforma in umor negru, izvorat din ironie si din intorsaturile ingenioase de fraza. Eu am citit-o mai mult cu un zambet decat cu oroare, poate si pentru ca ma simt mai confortabil literar in viziunile dark decat in cele luminoase. 

Dincolo de atmosfera generala, dincolo de faptul ca este o carte cu ritm sustinut de rigoarea narativa, care nu plictiseste prin descrieri lungi de umplutura (simti verile caniculare, iernile geroase, vezi preocuparile de zi cu zi ale lumii marunte descrise, exista atmosfera, dar ea nu devine un scop in sine), doua aspecte mi s-au parut mie speciale la acest autor, ambele legate de personaje. In primul rand, modul cum se joaca cu prim-planurile. Fiecare erou este bine conturat, te face initial sa vrei sa-l clasifici ca instrument al Raului sau ca victima a lui. De exemplu, Vampirul: ca un paianjen ce-si tese panza de intrigi, isi invaluie viitoarele prazi in vorbe mieroase ce ascund venin. Insa cu totii sunt, pana la urma, prizonierii Mosiei, acel erou principal mut din fundal, ce-si suge vietuitorii de vlaga, ii cheama inapoi cand incearca sa se indeparteze, le promite averi si-i invrajbeste intre ei. De aici, vine si al doilea aspect, metamorfoza personajelor: toate se transforma, la un moment al existentei, ajungand sa semene cu portretele acelea ale lui Egon Schiele, palide, scofalcite, emaciate si incercanate ori, daca preferati, cu Strigatul mut al lui Munch dupa un ajutor ce nu va veni niciodata. Fatalitatea sau o gena maladiva a pierzaniei isi pune amprenta asupra lor si, macinand boierimea rusa ca institutie, ii dizolva si pe indivizi, unul cate unul, le ucide sufletul, ii transforma in jucarii stricate ale sortii. 

O carte de neratat, zic eu, si inchei cu mostra din ceea ce poate constitui o alta particica din "sufletul rus", ce-mi ilustreaza si pledoaria pentru inocenta personajelor percepute drept negative: 

"Noi, rusii, nu avem sisteme de educatie atat de fin nuantate (precum francezii). Dintre noi nu se recruteaza viitorii luptatori in numele cutarui sau cutarui principiu social, ci suntem lasati pur si simplu sa crestem ca urzica langa gard. De aceea printre noi sunt foarte putini fatarnici si foarte multi mincinosi, flecari si superficiali. Nu avem nevoie sa fim fatarnici de dragul unor principii sociale, pentru ca la noi nici nu exista principii sociale. Noi ducem o existenta cu desavarsire libera, adica crestem fara niciun rost, mintim si flecarim singuri, fara niciun temei."