Nebunii visatori din Orasul Stelelor

La La Land (2016) 

Au fost odata un baiat si o fata. Amandoi visau la celebritate, amandoi isi doreau sa obtina succesul in Orasul Stelelor facand ceea ce le place. El, Seb (Ryan Gosling) spera sa ajunga un muzician de jazz apreciat si sa-si redeschida barul unde visa ca muzica lui preferata sa fie ascultata si indragita, dedicandu-si intreaga viata pastrarii traditiei unui gen muzical considerat de multi a-si fi epuizat resursele de inovatie. Ea, Mia (Emma Stone), lucra intr-o cafenea de pe platourile hollywoodiene si spera ca intr-o buna zi sa devina o actrita faimoasa. Pana atunci, participa fara succes la auditii pentru roluri. Intr-o zi, cei doi s-au intalnit si si-au unit pasiunile si destinele sub semnul creatiei si talentului. 

Era imposibil sa incep altfel decat cu "a fost odata". Pentru ca filmul de fata, venit de la un regizor si scenarist care ridicase deja mult stacheta asteptarilor cu Whiplash nu doar ca incepe si continua pana la un punct ca o poveste cu accente suprarealiste, directionandu-si initial spectatorul la a-l cataloga drept o comedie romantica, dar surprinde o atmosfera retro ce mi-a amintit de Ginger Rogers si Fred Astaire, preluand stereotipuri din epoca numita de nostalgici varsta de aur a musicalului hollywoodian. De altfel, multe se invartesc in jurul varstei de aur: exista o varsta de aur a jazzului, un purism pentru care pasionatii genului resimt nostalgie, exista o varta de aur a vietii, cand crezi ca visele se pot implini prin munca si talent, fara compromisuri. Ambele au in comun, intre ele si cu filmul de fata, sinceritatea, entuziasmul si pasiunea. Dar timpul are tendinta sa altereze lucrurile, sa le aseze intr-o matca unde isi fac loc si compromisul, si iluziile spulberate. Iar ceea ce la inceput are culori vii, chiar stridente, capata nuante din ce in ce mai intunecate, pun un nod in gat si astern tristetea peste ce s-a pierdut in proces. Transformarea asta a surprins-o perfect Chazelle si mi-a dovedit din nou o capacitate de-a dreptul magica de a-si transmite mesajul. 

Acolo unde cuvintele devin neputincioase, vorbeste muzica. Cand peisajul din jur este anost, ea ne poarta simbolic printre stele, unde eroii isi doresc sa ajunga, ne arata cum pasiunea poate sa dea aripi, dar si cum ele se pot frange in contact cu realitatea. Nu intamplator, una din scenele memorabile are loc la un observator astronomic, cel mai potrivit loc pentru a aspira spre astre, pentru a te simti printre ele. 

De altfel, nimic nu este intamplator intr-un film care isi poarta privitorii intr-un montagne russe de sentimente, incorporand referinte clasice fara a se transforma intr-o copie a lor. Cu un ritm imprevizibil ca o melodie ce incepe lent pentru a accelera treptat, cu solo-uri magnifice si contrapuncte tasnind in momentele cand povestea pare sa-si fi gasit o cale linistita, Chazelle isi dirijeaza eficient ansamblul, intr-o coregrafie atat de frumoasa incat nici nu mai stii ce sa apreciezi mai intai. Sa fie jocul actorilor? E drept ca Emma Stone, pe care o vad candidata principala la Oscar dupa ce a castigat Globul de Aur la sectiunea musical/comedie, ii cam fura prim-planul lui Gosling, este o tornada stralucitoare care canta, danseaza, interpreteaza (si joaca destule roluri, date fiind auditiile la care participa), insa, dupa cum ne-au dovedit-o si in alte randuri, chimia dintre ei functioneaza impecabil. Sa fie muzica? Chiar daca partial se aduce si un omagiu jazz-ului, foarte putin avem jazz propriu-zis, insa Justin Hurwitz, cu care Chazelle a lucrat si la Whiplash, reuseste din nou sa acompanieze minunat scenariul propus, sa-i adauge valoare, sa ofere o tema principala cu impact emotional puternic din care sa ramifice altele, la fel de memorabile (de exemplu City of Stars si favorita mea, The Fools Who Dream). Coloana sonora integrala o puteti asculta aici, daca promiteti ca nu o faceti fara sa fi vazut intai filmul :). Sa fie scenariul frumos balansat, cu emotii oscilante generate de combinatia de cuvinte, pasi de dans si muzica? Sa fie cadrele surprinzatoare, modul in care filmul trece din poveste in realitate si inapoi in poveste, de la ce ar fi putut sa fie la ce a fost de fapt? Cred ca e o combinatie castigatoare a tuturor acestor elemente. Cel putin in sufletul meu a castigat, fiindca este un film care-mi vorbeste pe limba mea, adresandu-se acelei parti melancolice a sufletului unde se pastreaza visele reprimate de compromisurile existentei. 

Am mers la film cu asteptari mari, dupa ce m-am ferit mult timp sa-i citesc cronici care, zic eu, pacatuiesc prin a fi prea explicite, prin a da prea multe detalii despre cursul actiunii. E un lucru pe care-l detest si la carti si la filme, pentru ca si atunci cand ele sunt doar unul din multele elemente care alcatuiesc rezultatul final, poate nu cel esential, tind sa altereze perceptia personala. De obicei, cand asteptarile sunt mari, tind sa fie inselate. Acum nu, au fost chiar depasite. Cred ca anul asta voi avea din nou, dupa ceva vreme, un favorit clar la Oscar :).