Prinţul

Thomas Mann - Alteta regala

Nu am invidiat niciodata familiile regale. Expunerea media la care sunt supuse ma ingrozeste iar toata rigiditatea, poleiala conventiilor sociale cunoscuta sub numele de eticheta, mult mai stricta decat pentru muritorii de rand, mi se pare o ipocrizie imposibil de acceptat zi de zi, o viata intreaga. Atentia pentru aparente poate anihila sufleteste o persoana, o poate transforma in ceea ce presiunea sociala o impinge sa devina, dupa cum vedem ca se intampla pentru o vreme si cu eroul cartii de fata. Supus rigorilor Curtii, Klaus Heinrich, al doilea fiu al conducatorului unui ducat, are si ghinionul de a fi marcat de la nastere de o marunta infirmitate fizica pe care si-o ascunde cu grija, atrofia unei maini. Se pare ca inspiratia personajului ar fi fost insusi Wilhelm al II-lea, ultimul imparat al Germaniei, la conducerea tarii in perioada cand a fost scris romanul, marcat emotional de micul sau handicap. 

Il insotim pe tanarul print in drumul sau prin viata, trecand prin perioada studiilor, il vedem indragostindu-se si parcugand treptele ascensiunii spre pozitia sociala careia i-a fost dedicat. Insa dincolo de istoria personala, Thomas Mann creeaza aici o intreaga punere in scena, cu atentie minutioasa la fiecare detaliu. Avem bogate descrieri fizice, de tinuta, de mobilier, cadru inconjurator, arhitectura, costume, protocol, festivitati si ceremonii, zugravite in culorile inceputului de secol XX. Este o carte stufoasa, ce nu scapa din vedere nici cele mai mici amanunte, care mi s-a parut de un realism arid, lipsit de conflict real. Putem desprinde, e adevarat, multe consideratii ale vremii si mediului despre educatie, identitate, probleme sociale, dar ii lipseste amploarea cu care Mann marca declinul unei epoci in Casa Buddenbrook. Acolo da, mi-a placut Mann, desi nu face parte dintre autorii pe care sa-i iubesc neconditionat. Cartea de fata, in schimb, indraznesc sa cred ca este o lectura doar pentru admiratorii sai fideli. 

Evident, fiecare cititor poate alege propria cheie de lectura: unii l-au vazut chiar ca un roman de dragoste cu aspect de basm, fiindca totul se termina cu o nunta si cu posibilitatea ca protagonistii sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti. Insa idila mi s-a parut atat de lipsita de romantism si protocolara, incat nu am putut sa imbratisez genul asta de lectura. Este un roman social, pe alocuri fragmentat abrupt de propozitii precum: "Aici sunt descrise, in specificul lor, modul de viata si exercitarea profesiei lui Klaus Heinrich"; sau "Intalnirea se desfasura in felul urmator:";  ori "Urmeaza povestea". 

Cand printul se indragosteste, invata alaturi de aleasa lui ca fondul poate fi cultivat, ca nu este doar o marioneta careia destinul i-a harazit o pozitie sociala. Discutiile cu ea il instruiesc, il formeaza, de la modul cum functioneaza un barometru pana la cel in care functioneaza economia unei tari, aflata pana atunci intr-o stare precara. La un moment dat, Imma ii spune: "Nu de aceea exist, pentru ca dumneata sa te recreezi langa mine, dupa existenta dumitale princiara". Mie mi-a dat senzatia ca autorul exact de aceea i-a dat viata, ca rolul sau in carte este de element care intervine in destinul lui Klaus Heinrich cu sinceritate si lipsa de menajamente pentru a-l calauzi intr-o directie pozitiva pentru sine si pentru cei pe care-i guverneaza, printr-o ciocnire si, pana la urma, imbratisare intre doua medii, o monarhie imbatranita si apatica si capitalismul american in plin avant. Finalul mi se pare cam neconvingator, tras de par si la tema, pentru a satisface o nevoie de optimism lipsita de viziunea razboiului ce batea la usa. 

Daca va numarati printre cititorii dedicati ai lui Thomas Mann, probabil o sa va mearga la suflet si cartea asta. Daca nu, sfatul meu ar fi sa pastrati pentru alte titluri bucuria de a face face cunostinta cu el, cea de fata ar putea sa va descurajeze in dorinta de le descoperi.

P.S.: Si da, am facut efortul sa caut un ţ pentru titlu, fiindca altfel "printul" ar fi fost cam ambiguu. Pentru restul, exista context :).