V-am mai povestit eu despre cum o carte sau un film imi altereaza perceptia asupra celeilalte, cand vine vorba de ecranizari. De obicei, prima impresie este importanta, fiindca imaginatia (in cazul cartii) sau impactul vizual (in cazul filmului) ridica niste bariere in calea receptarii celeilalte. Acum nu stiu daca asta a fost cauza sau viziunea regizorala, dar filmul asta m-a iritat profund, si a facut-o de la primele note ale genericului pana la ultima sclipire a luminii verzi de pe ponton.
Daca stilul kitch - glamour - bombastic il prindea de minune pe Baz Luhrmann in Moulin Rouge, aici, in schimb, a distorsionat total atmosfera, mesajul, mizand pe efectul ieftin al imaginii (e drept, bine lucrata, dar urmand linia vizuala din filmul sus-amintit) pentru a da de pamant cu toate subtilitatile si metaforele textului. Si culmea, a reusit sa faca asta respectand destul de strict "litera" cartii, nu insa si spiritul. Desi ni se atrage atentia ca suntem in plina epoca de grandoare si decadenta a jazzului, nu am reusit sa intru nici o clipa in atmosfera, urechile fiindu-mi asaltate in permanenta de ritmurile rap ale coloanei sonore, in ceea ce s-a dorit a fi o reinterpretare moderna a acordurilor epocii... Atat de moderna incat i se duce tot parfumul si ne trezim teleportati intr-o discoteca din secolul XXI!
Facem cunostinta apoi cu personajele si am a doua dezamagire: trec peste faptul ca scenariul a simtit nevoia sa-l plaseze pe Nick Carraway (Tobey Maguire) intr-un ospiciu de unde sa-si aminteasca trecerea lui Gatsby prin viata sa, sa zicem ca a fost o metoda de introducere (desi memoriile se puteau scrie oriunde in alta parte), dar nu pot sa-i iert transformarea personajului intr-un "catelus" al eroului principal. Deja nu mai este vorba de personaj-martor, ci de o anexa a eroului interpretat de Leonardo di Caprio, aflat inca in cautarea unui Oscar dupa cele trei nominalizari de pana acum. Indraznesc sa prezic ca nu rolul de aici i-l va aduce, nu pentru ca n-ar fi corect in interpretare, dar atat, personajului ii lipseste acea carisma pe care i-o atribuie atat cartea cat si filmul. E rece, dupa cum nici Carey Mulligan, pe care o apreciez, nu mi-a dat senzatia ca ar surprinde toate nuantele personajului. In carte, chiar daca nu era un personaj pe care sa-l poti indragi, imaginea sa avea mai multa consistenta. Dar nu ma mira, in aerul de frivolitate generala pe care Luhrmann l-a insuflat filmului. Cred ca cea mai reusita partitura ii revine lui Joel Edgerton (Tom Buchanan), actor care-mi era necunoscut pana acum, desi e posibil sa-l fi vazut in cateva filme.
Nu pot sa nu amintesc de lumina aceea verde de la capatul pontonului, care era o sugestie, o metafora a sperantei, a dorintei de implinire a unui vis pentru care eroul a luptat timp de cinci ani, abia conturata la inceputul si la sfarsitul cartii. Filmul insa o abuzeaza si o goleste de sens, printr-o repetitie dusa la extrem, ca fiecare spectator sa inteleaga bine despre ce e vorba... La fel si ochii doctorului T. J. Eckleburg, ce ne privesc de pe un panou, acuzator la adresa moralei decadente a societatii in film, simbol despre care Fitzgerald sugera ca ar avea sens doar pentru ca noi il atribuim... Ca sa le dau o semnificatie, in stilul lipsit de orice subtilitati al viziunii regizorale de fata, ei se uitau de fapt cu repros la echipa de filmare!
Un lucru bun tot a facut filmul asta, si anume m-a determinat sa recitesc cartea. Nu o aveam prea proaspata in memorie si ma gandeam ca poate am inteles eu gresit cate ceva la prima lectura, acum vreo 20 de ani, poate mi-au scapat niste detalii puse mai bine in evidenta in film. Dar nu, doar mi-a confirmat impresia proasta despre ecranizare. Nu pot sa-i multumesc decat pentru faptul de a mi-l fi readus in atentie pe Scott Fitzgerald, ca tot sta Blandetea noptii cam de mult necitita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.