Giovanni Papini - Povestiri stranii
"Povestirile din acest volum au fost scrise in primii ani ai secolului. Ca atare, arata multe semne ale tineretii si indeosebi mania noutatii pana la extravaganta, a paradoxului pana la absurd, a rasturnarii pana la delir. Exista, de asemenea, multa candoare alaturi de frenezia intelectualista; in plus, exista, ici-colo, o lipsa de prejudecati a unui moralist naiv, care uneori se salveaza in comic si in satira. Si, in sfarsit, exista, daca nu ma insel, putina poezie."
Este nota cu care autorul isi deschide volumul si ii caracterizeaza foarte bine continutul, o selectie de nuvele din tinerete facuta in ultimii ani ai vietii; o nota urmata de trei prefete, adresate poetilor, filozofilor si eruditilor, fiindca orice lucrare este receptata si interpretata diferit, in functie de categoria de cititori, asa ca Papini a simtit nevoia sa aduca argumente in favoarea lecturii pentru cel putin trei dintre acestea, mentionand, in totala coerenta cu spiritul cartii, ca ar putea scrie intr-o zi o carte formata numai din prefete.
Fiindca nu ma incadrez in nici una din categoriile elitiste carora le adreseaza autorul pledoariile pentru lectura volumului, receptarea mea poate include si "arhaicele glasuri ale lucrurilor si infricosatoarele taine ale oamenilor", si "superioritea fantasticului intern asupra fantasticului extern al celorlalti nuvelisti", si "metamorfozele eroilor folclorului", carora le pot adauga aceasta cautare tragica a absolutului ce l-a impins pe autor spre extreme ideologice, sentimentul de superioritate cu care-si ia de mana cititorul si incearca sa-i arate cu orice pret geniul. Nu ma intelegeti gresit, imi place Papini din Gog si din Un om sfarsit, insa aici sesizez o umbra de teribilism adolescentin, o dorinta irezistibila de a surprinde si epata, ce-l impinge catre un stil pe alocuri cam pompos si ostentativ pentru gustul meu.
Povestirile din volum au o tema comuna, acel spirit al cartii de care vorbeam mai sus: pornesc de la o trasatura a personajului, de obicei pozitiva si comuna, si o gradeaza treptat, o imping spre absolut, amplificandu-i consecintele pana la a o transforma in exact contrariul ei. Sau, dimpotriva, o particularitate negativa ajunge sa se transforme intr-o calitate, sa fie idealizata si exaltata drept o incarnare a perfectiunii. Si de fiecare data, subiectul este un pretext pentru ca Papini sa-si exprime sarcasmul si ironia la adresa semenilor, in mijlocul carora se simte un geniu solitar, chiar daca atitudinea sa in viata nu l-a scutit de alegeri oportuniste, devenind un fel de scriitor oficial al regimului fascist... De obicei fac distinctia intre viata si opera (desi nu au cum sa nu se influenteze una pe celalalta), pastrandu-ma strict in cadrul celei din urma, cea care conteaza si ramane, insa aici nu m-am putut abtine sa nu punctez un paradox al unui autor caruia i-au fost atat de dragi paradoxurile.
Si ca sa nu va mai plictisesc cu teorii generale, sa dau si cateva exemple ce ilustreaza tema volumului: don Juan, in tinerete un idealist ce privea iubirea ca pe ceva sacru, portretizat in literatura ca imagine a nestatorniciei sentimentelor, s-a aflat de fapt in permanenta in cautarea dragostei, a senzatiilor care sa-i umple inima, transformandu-se in figura tragica a celui ce nu poate iubi; un criminal macinat de vinovatie se pedepseste cu inchisoare voluntara, insa asa cum crimele au ramas nedescoperite, si detentia voluntara trebuie sa ramana la fel; un om isi pierde sinele; altul este macinat de dorinta de a fi cel mai bun crestin posibil (si cum altfel ar putea fi decat infaptuind pacatul suprem, crima?); altul sufera de lene absoluta; scriitorul tenebros si demonic se dovedeste in realitate un barbat amabil si mult prea banal; un pictor ajunge sa-si urasca atat de mult operele incat poate fi impins la crima de dorinta de a le recupera ca sa le distruga.
Ati prins ideea, cam toate povestirile functioneaza pe principiul cu care este caracterizat unul dintre personaje: "in toate cazurile se straduia sa mearga impotriva firii proprii, astfel incat l-am vazut de multe ori beat pentru unicul motiv ca vinul nu-i placea si nu-i placuse niciodata". Cam asa am citit si eu cartea: m-au exasperat unele exagerari, tenta pe alocuri senzationalista, tragerile la tema, dar povestioarele m-au prins.
Este nota cu care autorul isi deschide volumul si ii caracterizeaza foarte bine continutul, o selectie de nuvele din tinerete facuta in ultimii ani ai vietii; o nota urmata de trei prefete, adresate poetilor, filozofilor si eruditilor, fiindca orice lucrare este receptata si interpretata diferit, in functie de categoria de cititori, asa ca Papini a simtit nevoia sa aduca argumente in favoarea lecturii pentru cel putin trei dintre acestea, mentionand, in totala coerenta cu spiritul cartii, ca ar putea scrie intr-o zi o carte formata numai din prefete.
Fiindca nu ma incadrez in nici una din categoriile elitiste carora le adreseaza autorul pledoariile pentru lectura volumului, receptarea mea poate include si "arhaicele glasuri ale lucrurilor si infricosatoarele taine ale oamenilor", si "superioritea fantasticului intern asupra fantasticului extern al celorlalti nuvelisti", si "metamorfozele eroilor folclorului", carora le pot adauga aceasta cautare tragica a absolutului ce l-a impins pe autor spre extreme ideologice, sentimentul de superioritate cu care-si ia de mana cititorul si incearca sa-i arate cu orice pret geniul. Nu ma intelegeti gresit, imi place Papini din Gog si din Un om sfarsit, insa aici sesizez o umbra de teribilism adolescentin, o dorinta irezistibila de a surprinde si epata, ce-l impinge catre un stil pe alocuri cam pompos si ostentativ pentru gustul meu.
Povestirile din volum au o tema comuna, acel spirit al cartii de care vorbeam mai sus: pornesc de la o trasatura a personajului, de obicei pozitiva si comuna, si o gradeaza treptat, o imping spre absolut, amplificandu-i consecintele pana la a o transforma in exact contrariul ei. Sau, dimpotriva, o particularitate negativa ajunge sa se transforme intr-o calitate, sa fie idealizata si exaltata drept o incarnare a perfectiunii. Si de fiecare data, subiectul este un pretext pentru ca Papini sa-si exprime sarcasmul si ironia la adresa semenilor, in mijlocul carora se simte un geniu solitar, chiar daca atitudinea sa in viata nu l-a scutit de alegeri oportuniste, devenind un fel de scriitor oficial al regimului fascist... De obicei fac distinctia intre viata si opera (desi nu au cum sa nu se influenteze una pe celalalta), pastrandu-ma strict in cadrul celei din urma, cea care conteaza si ramane, insa aici nu m-am putut abtine sa nu punctez un paradox al unui autor caruia i-au fost atat de dragi paradoxurile.
Si ca sa nu va mai plictisesc cu teorii generale, sa dau si cateva exemple ce ilustreaza tema volumului: don Juan, in tinerete un idealist ce privea iubirea ca pe ceva sacru, portretizat in literatura ca imagine a nestatorniciei sentimentelor, s-a aflat de fapt in permanenta in cautarea dragostei, a senzatiilor care sa-i umple inima, transformandu-se in figura tragica a celui ce nu poate iubi; un criminal macinat de vinovatie se pedepseste cu inchisoare voluntara, insa asa cum crimele au ramas nedescoperite, si detentia voluntara trebuie sa ramana la fel; un om isi pierde sinele; altul este macinat de dorinta de a fi cel mai bun crestin posibil (si cum altfel ar putea fi decat infaptuind pacatul suprem, crima?); altul sufera de lene absoluta; scriitorul tenebros si demonic se dovedeste in realitate un barbat amabil si mult prea banal; un pictor ajunge sa-si urasca atat de mult operele incat poate fi impins la crima de dorinta de a le recupera ca sa le distruga.
Ati prins ideea, cam toate povestirile functioneaza pe principiul cu care este caracterizat unul dintre personaje: "in toate cazurile se straduia sa mearga impotriva firii proprii, astfel incat l-am vazut de multe ori beat pentru unicul motiv ca vinul nu-i placea si nu-i placuse niciodata". Cam asa am citit si eu cartea: m-au exasperat unele exagerari, tenta pe alocuri senzationalista, tragerile la tema, dar povestioarele m-au prins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.