Cand doua femei se iubesc...

La Vie d'Adèle (Chapitres 1 & 2) (2013) 

Sau albastru este cea mai calda culoare... sau cum vreti sa-l numiti, de ce nu si La Vie de Marianne, romanul lui Marivaux evocat in primele minute ale filmului, ce-i infierbanta imaginatia adolescentei Adèle, aflata la varsta cautarilor si revelatiilor?! Senzatia mea este ca titlul francez pune mai mult accentul pe una dintre protagoniste, iar cel englez pe cealalta, si cum ai lua-o, ambele pierd ceva din esenta filmului, si anume faptul ca intr-o relatie este nevoie de doi... sau de doua.

Acum incerc sa-mi scot din minte toate informatiile si ideile care mi-au contaminat receptarea: incepand de la faptul ca filmul este marele castigator al festivalului de la Cannes de anul asta, continuand cu toate cronicile criticilor de film despre conceptualizarea corporalitatii, cu marturiile actritelor care au ramas cam traumatizate de scenele de sex si cele ale lesbienelor reale ce afirma ca au vazut pe ecran artificialitatea a doua femei heterosexuale constranse sa interpreteze roluri in care nu se simt deloc pe teritoriul lor. Altii ar fi acuzat regizorul ca un barbat nu poate reprezenta veridic pe ecran sexualitatea feminina. 

Povestea este simpla, de fapt aproape lipseste: o iubire intre doua femei este disecata in toata evolutia sa, de la primele priviri pana la marturisirea sentimentelor, de la viata petrecuta impreuna pana la sfarsitul si contemplarea vestigiilor unei foste intimitati, inainte de merge mai departe. 

Iar parerea mea este una impartita: avem doua actrite (Léa Seydoux si Adèle Exarchopoulos) convingatoare in interpretare, frumoase, cu o tinuta statuara in momentele intime, intruchipand doua tinere venite din lumi diferite ce-si intersecteaza intr-un moment destinele si le impletesc pentru o scurta perioada (vreo cinci ani am socotit eu ca ar fi durat povestea lor). Mai avem un film luuung, mult prea lung, ca asa e artsy, sa zabovesti cu camera asupra unor cadre care nu se mai termina, si cele de softcore sex nu sunt singurele, filmul dureaza cam cu o ora mai mult decat ar fi cazul pentru ceea ce vrea sa ne transmita. O poveste banala de viata, cu care marturisesc ca nu pot sa empatizez, daca asa arata relatiile lesbiene trebuie sa fie o plictiseala teribila in paturile lor, dar nu sunt in masura sa ma pronunt nici asupra veridicitatii scenelor, desi imi da senzatia ca miza principala a acestui film, avand in vedere ca mare lucru nu se intampla si nici cine stie ce emotie nu-mi transmite, este tocmai veridicul. Ar putea fi insa si o alta, aceea de manifest politic al unei categorii sociale, iar aici as zice ca si-a indeplinit obiectivul: nu este nimic revoltator, nimic iesit din normalitate in aceasta poveste de iubire, una ca oricare alta, dimpotriva, in banalitatea ei uiti ca exista inca homofobie in lume, ca unii se mai indigneaza, ca niste zei marunti in masura sa puna ordine in vietile si asternuturile celorlalti, de alegerile altor semeni.

In rest, v-am mai spus cred ca atunci cand aud de realism cinematografic incep sa casc... dar nu-mi pot stapani curiozitatea si tot astept o alta abordare, un realism mai plin de semnificatii, de simboluri ceva mai rafinate decat acelea propuse de sorbirea unei stridii sau a unei spaghete. Am vazut doar un alt film din categoria "de periat critica si smuls premii". 

Si n-am putut sa nu zambesc cand filmul asta mi-a adus aminte o reclama simpatica la HBO in care diferiti tineri actori le povesteau exaltati prietenilor, parintilor, rudelor, despre rolul pe care tocmai l-au obtinut: "O sa fie cu multe scene de sex, cu violenta..." Pe masura ce le explicau, figurile celorlalti erau din ce in ce mai ingrijorate, pentru a izbucni in final cu intrebarea fireasca: "joci intr-un film porno?" "Noo, it's not porn, it's HBO" Cam asa si cu filmul de fata: is it porn? noo, it's art... Imi si imaginez indicatiile regizorului: "gata fetele, schimbam pozitia cu alta simetrica, frumoasa, care sa dea bine la camera, sa luam Cannes-ul!"

Dezamagitor? Nu, ca nu mai am demult amagiri si nu-mi mai leg sperantele de iluminare cinematografica de optiunile unui juriu. Am vazut destule Nobeluri pentru literatura acordate pe criterii politice si prea multe filme premiate doar pentru ca surprind autentic "felia de viata" pentru a imi mai baza alegerile si preferintele pe parerea avizata a vreunui juriu. Memorabil? nici, desi unele secvente imi vor mai ramane in minte o vreme. Dar daca in locul uneia dintre protagoniste ar fi fost un barbat, povestea ar fi fost extrem de comuna si simbolul falic afisat la vedere ar fi transformat "arta" in "porn". Asa ca zau daca stiu ce mai ramane din filmul asta daca il descompui si ii iei cele doua prezente feminine ce il duc in spate cu stoicism, cu eroism, pana la victoria finala, marele si ravnitul premiu.