"Am fost patru frati si toti patru am cautat pasarea de aur a fericirii. Unul a cazut in razboi, unul a murit de oftica, pe unul l-au ucis in fortareata. Eu pe a mea nu o mai caut."
Lumea lui Ahmed Nurudin, dervisul unei comunitati din Bosnia sfarsitului de secol XVIII, ajunge sa fie cu totul bulversata de pierderea fratelui sau, torturat si ucis fara vina. Un univers construit din certitudinile si adevarurile absolute ale Coranului, vizionare si profetice, se prabuseste la impactul cu realitatea, atunci cand eroul constata ca turnul de fildes al invataturilor sfinte este atat de departe de viata, unde nedreptatea, indiferenta, razbunarea fac legea, unde cadiul, muftiul si muselimul, figurile supreme ale autoritatii politice si religioase, sunt mai degraba masti grotesti intr-o lume kafkiana cu practici birocratice generatoare de abuzuri si tragedii.
Auzisem despre cartea asta de multa vreme si m-am tot ferit de ea fiindca subiectul are o predispozitie spre tratarea intr-un anume gen literar pe care-l detest, acela creator de best-sellere bazate pe conspiratii si mistere ce ascund sub pomposenia unor spoieli istorice sau filozofice toata goliciunea senzationalismului à la Dan Brown. Prea de multe ori am citit sau auzit ca ar fi o "capodopera" pentru a-mi inspira incredere. Dar fiindca am descoperit-o intamplator (chiar oi fi cumparat-o eu?! ce inger sau demon m-o fi impins? probabil febra vreunui targ - apropo, maine ma duc la Gaudeamus!) am inceput sa o citesc intr-o seara, inainte de culcare, gandindu-ma ca am in fata ceva foarte light cu virtuti soporifice. Da, unele carti sunt cele mai bune somnifere! N-a fost cazul, asa ca am recuperat-o din biblioteca cartilor uitate si am citit-o cu din ce in ce mai multa uimire, cu pasiunea si surprinderea descoperirii unui alt Scriitor.
Monologul halucinant al seicului tekiei mevlevilor, Nurudin, adresat cerului si infernului urmeaza meandrele conflictului dintre viata reala si ideologie, intr-o naratiune lirica, densa, incarcata cu reflectii si amintiri, cu speranta si regrete. Avem de toate in el: singuratate, frica, dar si revolta, curaj, ura, manie. Este un drum catre adevar ce trece prin descoperirea de sine, unde limita dintre dreptate si nedreptate este extrem de fragila si presarata cu acte surprinzatoare de tradare. Atunci cand ura invadeaza un suflet pur, hranit de spirit si de certitudini ideologice, se va dezlantui treptat in eroul nostru un mecanism ce il poarta spre distrugere, intr-o gradare bine dozata, ce lasa in umbra voit anumite etape, intuita poate chiar din primele pagini, cand Ahmet este fascinat de personalitatea revoltata si sumbra a unui fugar razvratit, Ishak.
Urmarind resorturile interioare ce se declanseaza in el, intelegem ca ura nu este intotdeauna ceva de condamnat, ci uneori are proprietati terapeutice, este un sentiment uman, o dovada de iubire uneori.
Conflictul intern este minutios explicat, detaliat, justificat: fiecare gand sau actiune are varianta opusa, la fel de corecta si la fel de scuzabila, singura posibilitate ramane in ceea ce nu s-a intamplat inca, in evenimentele declansatoare ale viitoarelor intamplari, sursa tuturor framantarilor si incertitudinilor.
Un singur lucru este cert aici: pasarea de aur a fericirii e doar o amagire. Nu o cautati in aceasta carte din care a zburat demult, alungata de tonurile sumbre ale unei existente in care nici pragmatismul, nici idealismul nu par sa aduca raspunsul la intrebarile si cautarile eroului. Dar nici n-ar trebui sa cautam vreun raspuns intr-o carte, poate doar pe acela la intrebarea "mi-am petrecut bine orele in care am citit-o si nu am facut altceva?" Pentru Dervisul si moartea, raspunsul este DA, din toata inima!
De ce te duci maine la targul de saptamana viitoare?
RăspundețiȘtergereAoleu, bine ca mi-ai zis, ca-mi pierdusem de tot orientarea in timp, chiar aveam planuri mari pentru ziua de azi. Daca nu vedeam ce-ai scris, la Romexpo ma opream peste cateva ore :))
RăspundețiȘtergere