Bilant de blog

A mai trecut un an prin noi... Au fost si filme, au fost si carti, au fost si locuri frumoase vazute si pastrate in suflet, am resimtit si o usoara presiune si am sa va spun acum de ce. Eu sunt o persoana retrasa, stateam in coltul meu unde nu ma baga mai nimeni in seama si-mi era bine. Nu prea socializez online, si pentru ca in general nu simt nevoia, ma simt bine cu mine sau ma simt bine cand ma simt rau cu mine, nu am Facebook si nu il vizitez decat pe cateva pagini publice (in general de autori si edituri, sa vad ce mai e nou, ce mai spune lumea de cate o carte, ce proiecte literare mai au unii si altii), pentru restul exista site-uri si bloguri, Google, ImdB, o multime de surse de informare la un click distanta. Asa ca, fara sa fac nimic special, zburand vorba si linkurile, m-am trezit anul asta cu mult mai multi vizitatori decat cei 5-10 pe zi din anii precedenti, cand ajungeau pe blog vreo 2-3 apropiati din viata reala si cate un explorator intamplator trimis de cine stie ce search (ne)inspirat. In primul moment m-a apucat o usoara panica: omg, ce fac eu acum cu oamenii astia? cu ce-i servesc? mi-au venit in vizita si n-am si eu o prajitura, o cafea, o bere sa le ofer?! Plus ca ia uite ce vraiste am prin casa, postari neglijente, aruncate din taste cum mi-au venit la gura, fara un dram de cenzura, daca se supara careva?! Apoi mi-am zis: "Stiti ceva? Daca ati venit pe la mine, ma acceptati ca atare, vorbim, glumim, ne mai intepam daca e cazul, sau nu, si atunci ne despartim à l'amiable, nu traim in condiviziune de bunuri ca sa avem ce imparti, aici nu suntem domnul X sau doamna Y, ci doar niste pixeli razleti si nesemnificativi pe vasta campie a internetului".
Ar fi ipocrit sa zic ca nu ma bucura vizitele pe blog, ma si mir cand vad intrari din locuri care habar n-aveam ca exista pe harta, precum "Teritoriul Britanic din Oceanul Indian". Nestiute si intortocheate sunt cautarile... Daca nu m-ar fi interesat absolut deloc, n-as fi simtit nevoia sa-mi exprim pareri in spatiul virtual si as fi ramas sa-i soptesc impresiile despre carti cainelui, pe-alea despre filme mai am cu cine sa le dezbat. Asa ca da, ma bucur ca ma vizitati si va multumesc! Ca fara voi, vizitatorii interesati de ce aberez eu pe-aici sau intamplatori, as auzi doar ecoul vidului, ca n-as sti cum sa trec peste o anumita autocenzura si sa promovez blogul si habar n-am cum s-o fac fara sa ma tem ca stresez lumea. In epoca selfie-urilor si a impaunatului virtual, mie mi-e jena si nu indraznesc sa dau in alte parti linkuri la propriile postari, cred ca daca omu' nu trece pe la mine probabil a considerat ca n-are de ce, asa ca nu vreau sa-l supar si sa spamez aiurea in eter.  
Nu vad si nu citesc numai filme/carti care-mi plac, de ce sa nu le fac de cacao pe cele care cred ca merita asta!? Nu am vreo obligatie de "decenta", ar spune unii, ipocrizie, zic eu. Nu sunt si nu vreau sa fiu o "voce a spatiului public", desi umbla vorba ca, legal, spatiul privat tot un fel de spatiu public e, ca si cum, daca-mi trece pragul cineva, casa mi s-ar transforma brusc in hotel. Oricum, ce scriu eu pe-aici sunt simple impresii de cititor, fara vreo pretentie de profunzime ori acuratete, imi recunosc si-mi marturisesc limitele. Chiar si critica literara, daca mai citesc, o fac strict din placere, cand mai e cate o carte care ma starneste.

Relativismul meu aproape absolut (sic!) ma face sa nu cred intr-o ierarhie foarte solida a valorilor si in capacitatea cuiva de a masura cu un subler precis niste domenii in care aprecierile pot fi doar subiective, precum literatura si cinematografia. Dar pana si aici sunt niste limite, sunt cazuri strigatoare la cer care devin discutabile cand ma gandesc la categoria de varsta sau de cititori careia le sunt adresate... Pot sa zic ca un roman cu vampiri e prost cand, din principiu, pentru mine-s toate proaste?! Da, pot, i don't give a shit about cine se supara si da, toate sunt proaste, neinspirate, naive si cu idei reciclate!
Ma gandesc ca si criticii de specialitate sunt, pana la urma, oameni, formati intr-o anumita scoala de gandire, cu propriile sisteme de valori. De acord ca background-ul e mai solid, pe de alta parte receptarea lor e supusa model(el)or vremii, cercurilor de prieteni literati, curentelor de opinie si interes. Asa ca eu pe cine sa mai cred?! De multe ori e nevoie de stiinta de a citi printre randuri, pentru ca oamenii cu o anumita responsabilitate de imagine nu pot fi la fel de directi ca mine, cititorul inocent, care se bucura sau nu de o carte fara sa-l intereseze prea mult daca a fost scrisa de prietenul lui X  sau publicata la editura lui Y. Prin urmare, prefer sa citesc bloguri, sa nu bag in seama aerul tare al inaltimilor literare intepenite in propria importanta, si asa imi descopar afinitati cu alti cititori, imi compar propriile idei cu ale altora, incep sa inteleg in ce zone se afla punctele de interes comun (oricat am cauta, nu exista potrivire de 100% in gusturi literare) si sa selectez din recomandarile lor. Pana la un punct, cand tot cu placerea perceputa direct sau nu raman.
De acord ca unele motive pentru care o carte ma alunga de langa ea nu-s rationale. Tin de asteptari, de ciocnirea mea cu textul dupa elogiile sau cronicile comandate de marketing (vedeti de ce nu pot avea incredere in critica de intampinare?! ca toti aia mari care scriu pe coperti intampina orice rahat cu bratele deschise, doar n-o fi prost editorul sa puna in loc de "stralucitor! extraordinar!" o fraza de genul "cartea asta e proasta, nu o cumparati!") ori pur si simplu de succesiune, de déjà-vu-ul ce duce inevitabil la comparatii sau de dispozitia de moment. Poate am o indigestie si nu vreau o carte care sa-mi cada greu la stomac! Nu o luati ca atare, n-am muscat pana acum din nici una, doar ca unele sunt atat de zaharisite si pufoase ori cu straturi de crema grea, de-aia cu mult unt, altele sunt ca mancarea de saptamana trecuta reincalzita, altele imi evoca mirosuri neplacute. Iar altele pot sa fie ele cat de proaste, daca-mi intind o madlena, ma vor prinde, asta sunt, deci nu puteti avea incredere in ce spun eu pe-aici :)!

Cineva mi-a spus ca wall of text-ul pe blog da rau. Asa imi vine, asa scriu. Nu incerc sa "dau bine" nici prin aspect, nici prin continut. Cine nu are rabdare sa citeasca, considera ca nu e interesant si asa o fi. Pentru cei deranjati ca n-as scrie cu diacritice ori nu marchez paragrafe, ca folosesc forme expirate ale unor cuvinte ("nici un", "nici o"), sa stiti ca-s asumate. Primele din comoditate, asa stie tastatura mea engleza, sa puna accente, dar nu si caciuli sau virgulite si tab-ul nu merge, cealalta din convingere. In rest, fiti sanatosi si mai treceti pe-aici daca va face placere, puteti sa si comentati daca ceva va (ne)multumeste. Daca nu... nu. Am vazut ca nu prea se mai poarta discutiile pe bloguri, toata lumea feisbuceste. Feisbuciti sanatosi, dragii mei, eu n-o sa fiu prin preajma sa va vad!

Destul cu generalitatile, nu stiu de ce am avut asa o apetenta fluviala sa ma justific, cand in sinea mea nu cred ca e nevoie sa o fac. Poate am vrut sa spun intr-un fel "multumesc ca ma vizitati" ;).
Nu-mi sta in fire sa fac topuri, le urasc, ma frustreaza, le simt neadevarate, ca precis as uita ceva si am remuscari dupa aia, deci n-o sa vedeti top "carti/filme preferate in 2014"; o sa fac doar un top... 6 (doar asa, sa nu fie 5) cele mai vizualizate articole, ca aici am clasamentul gata facut, mi-l da statistica blogului.
Cat despre preferinte, literar cred ca m-am axat pe carti ale editurilor Polirom, Univers, Art, All, Nemira (in special pentru Barnes), Humanitas si Curtea Veche, poate ceva RAO, nu stiu sigur, probabil in ordinea asta, nu verific acum post cu post, dar cam ele mi-au fost cele mai vizibile si mai aproape de gusturi, cu un plus pentru primele 2-3. Cinematografic, am dat iama in filme scandinave si aproape am terminat filmografia lui Tornatore si Wes Anderson (mai am cate doua filme de la fiecare de vazut). Am obsesii, cand dau de-un autor, trupa sau regizor care imi plac, e musai sa-i citesc toata discografia :).

Dar gata, m-am intins cu vorba, hai cu topul de care va spuneam:
 1. Catedrala din Kingsbridge - post vechi, cu vizualizari multe stranse in timp, dar iata ce inseamna un titlu la obiect, cum nu prea am obiceiul sa pun: multi ajung prin search, vor sa vada unde este si daca exista cu adevarat, mini-seria cred ca a inceput sa se difuzeze si la un post TV autohton, film cumintel fata de alte productii Starz si HBO, inceput cam in acelasi timp cu Spartacus de cei de la Starz, dar mai de "larga respiratie", fara scene de sex si sange atat de explicite. Imi pare rau doar ca nu-s mai multe vizualizari la Bron/Broen de exemplu, la seria cu zombi  si nu chiar sau la alte filme frumoase pe care nici nu stiu ce pierd cei care nu le vad.

2. Drumul spre Wacken - finala nationala a WOA Metal Battle a trezit interes in randul suflarii metalice si a umblat vorba prin comunitate. In ultima vreme sunt cam rare cronicile de concerte, site-urile de profil se multumesc in general cu poze. Castigatorii finalei nationale, Dirty Shirt care au fost si preferatii mei, s-au clasat pe locul II la concursul international din Germania. Bravo lor si keep up the good work! Astept albumul ala care era vorba de acum cateva luni ca apare curand.

3. Pamela s-a bucurat de mare atentie. Nu stiu daca ea sau impresiile despre cartea lui Ionut Chiva, dar suspectez ca un rol important la ridicarea in clasament a postului l-a avut si Terorista cu insemnarea ei frumoasa si entuziasta, pentru care ii multumesc din nou :).

4. Pierderea inocentei, despre cartea cea mai recenta a lui Dan Lungu. M-am tot minunat cum crestea numarul de view-uri de la o zi la alta, pana la urma cineva cu Facebook din preajma m-a ajutat si am descoperit cauza in linkul de pe pagina autorului, alta decat cea pe care o pot vedea eu, ca muritor de rand/ afara din rand fara cont, n-am inteles de ce este inaccesibila publicului neincolonat pe Facebook, probabil e pagina personala, nu cea de autor. 

5. Punct - o insemnare despre o carte de Lydia Davis frumos scrisa si frumos tradusa, cred ca a obtinut multe vizualizari in urma linkului de pe site-ul editurii Univers. 

6. Din tara unde soarele... prima insemnare din multele despre Norvegia, coechipierul meu de drum a tot spamat Facebook-ul cu linkuri la momentul respectiv, urmatoarele au scazut treptat ca interes, probabil am plictisit destula lume cu ele si n-au rezistat pana la sfarsit, oricum depasesc ca numar vizualizarile postarilor despre carti. Eu oricum o sa scriu in continuare despre ce si cum am chef.
Concluzia? In afara de locul I, care a ajuns acolo prin forte proprii, get a Facebook! Or not, cine vrea sa ma caute, ma va gasi, cine nu, nu pierde nimic. Mie mi-e confortabil asa.

In rest, va doresc un an frumos, cu carti, muzici si filme pe gustul vostru si intamplari fericite, si mai poftiti virtual pe la mine! Sau, cum ziceam si mai sus, daca nu... nu!

Moduri de supravietuire

José Manuel Fajardo - Numele meu este Jamaica

In momentele de confuzie, durere sau violenta, oamenii incep sa-si puna intrebari despre propria identitate. Unii ajung chiar sa-si cosmetizeze mostenirea culturala si genetica pentru a o adapta nevoilor interioare. Santiago, profesorul spaniol care, dupa moartea sotiei, si-a pierdut si fiul, incepe brusc sa se considere evreu, propovaduind evreismul ca pe o trasatura de caracter a suferinzilor de cruzimi si nedreptati sociale, indiferent de rasa sau de religie. Dana, cercetatoarea cu origini evreiesti, prietena veche, devenita mai mult accidental si amanta, incepe sa studieze un document al civilizatiei amerindiene ce relateaza o insurectie incasa impotriva dominatiei spaniole, unde gaseste tot mai multe coincidente cu nebunia iubitului sau. David, un prieten de-al lor, trebuie sa-si negocieze propria trauma a unui sechestru.
Numele meu este Jamaica nu e numai o carte despre tragedii individuale si alambicatele cai de recuperare, de supravietuire, ci si una a tragediei colective, de la incordata situatie din Orientul Mijlociu, permanent de actualitate, pana la revoltele de la Paris cauzate de intoleranta si prejudecatile fata de imigranti. Daca recuperarea din dramele individuale se face greu, dar este posibila, ar fi oare la fel de posibila si acea vindecare a societatilor bolnave de ura?! Speranta moare ultima, dar eu nu cred in mesajul optimist, ci mai degraba in tablourile deloc confortabile pe care cartea ni le pune in fata.
Asta m-a si facut sa continui sa o citesc dupa ce la inceput ma temeam ca voi gasi doar o alta poveste de salvare prin dragoste. Nu e, decat daca tii mortis sa gasesti idila si sa faci din ea firul calauzitor al cartii. Daca o cauti  si iti place lectura in aceasta cheie, cu atat mai bine, ma tem ca ne vom intalni in dezamagire in acelasi punct, la Hronic. Fiindca nu pot sa nu rabufnesc: de ce naiba vorbeau incasii moldoveneste??  Inteleg ca e nevoie de un registru arhaic pentru a reda si in traducere transcrierea unui document vechi... dar arhaic nu inseamna dialectal. A iesit ceva greoi si poticnit si ma mir cum Neculce, de exemplu, e mult mai lizibil pentru cititorul de azi, pastrand parfumul epocii, decat Hronicul lui Fajardo in limba romana. Cum s-or putea traduce in romana dialectele sau particularitatile de limbaj ale altor neamuri?! Habar n-am, dar oricum o dau traducatorii romani, suna aiurea, suntem prea implicati in propria limba ca s-o putem gandi ca o varianta plauzibila de transpunere a altor idiomuri si e tare ciudat, de exemplu, cand citesti o carte, sa vezi scotieni vorbind ardeleneste sau... incasi vorbind moldoveneste.
Frenezia lui Tiago, personajul care in ochii celorlalti innebuneste brusc, amestecand inchizitia si persecutiile evreilor cu propria-i viata, devine contagioasa, antrenandu-i si pe cei din jur, facandu-i sa se simta provocati, sa ia o atitudine, sa iasa din lancezeala vegetativa. Sunt momente cand isi poarta in vartej si cititorul, cand ajungi sa te intrebi cine este mai nebun: Tiago in delirul lui sau lumea intreaga, marcata de violenta si isterie, dezlantuindu-se in manifestari de ura?!

"Nebunul de serviciu" e, ca si la curtile vechilor regi, cel ce isi poate striga in gura mare adevarul, chiar cu riscul de a nu fi crezut de nimeni. Mesajul lui nu se reduce, din fericire, la punctul de inceput al delirului, acela ca "a fi victima iti ofera statutul de evreu" sau, vorba lui Malamud, "All men are Jews, though few men know it". Nici nu intinde acuzator un deget spre una sau alta dintre comunitatile in conflict, nu e o lume clar divizata intre Cei Buni si Cei Rai, care sa-l mangaie parinteste pe spate pe cititor si sa-i puna in fata o oglinda in care imaginea lui e curata, frumoasa, aranjata. Dimpotriva, te face sa te simti responsabil si vinovat, intr-un mod care poate la scara mica a protestelor locale sa miste ceva acolo, in interior, sa te gandesti de doua ori cand te duci la vreo manifestatie contra Guvernului daca iti vine sa-ti versi furia printr-un act de vandalism ori sa spargi o nevinovata fereastra pentru ca tocmai a pierdut echipa preferata. Ma tem ca persoanele cu astfel de predispozitii, din pacate, nu prea citesc carti.
Daca o parte importanta a fost compromisa (stiu cat e de frustrant pentru un traducator sa-si bata capul cu un text "altfel" si sa nu-i iasa nicicum), nici cu autorul nu mi-e rusine; nu se poate abtine sa nu presare prin text destule platitudini desprinse parca din romanele lui Coelho ori in postarile lui Poptamas, de care am aflat de curand ca exista (deh, astia fara Facebook afla mai greu cine-s personajele "populare", desi am o puternica senzatie ca nu pierd nimic), de genul "suntem doar un punct in fraza infinita a vietii". Pacat, e ceva bun in cartea asta, dar si prea mult balast!

Printesa trista

Martha Bibescu - Papagalul verde

E o carte pe care nu cred ca as fi cumparat-o pentru mine. M-a rugat cineva sa i-o caut si, avand la dispozitie cateva zile, nu mi-am putut impiedica privirea curioasa si am inceput sa o rasfoiesc. Ma asteptam ca scrisul Marthei Bibescu sa aiba o patina usor prafuita sau pedanta. Titlul de "printesa" presupune un anumit protocol, o rigiditate care ma temeam ca se va reflecta si in scris, insa pe plan literar a pastrat din el doar eleganta si nobletea. Cu fiecare pagina, m-am trezit cum iubirea unei fetite lipsite de afectiunea parinteasca pentru o pasare ma prinde in tesatura delicata a cuvintelor. Nu stiu daca e meritul metaforei, al pasarii sau al autoarei, cat a contat si faptul ca e o carte subtirica si repede citibila, dar am dus-o pana la capat, in ciuda scepticismului.

Daca in zilele noastre "rusii de Nisa" sau "rusii de Biarritz" au devenit simbolul mitocaniei opulente, cu totul altfel stateau lucrurile acum vreo 100 de ani, cand reprezentau distinctia aristocrata pe care regimul comunist avea sa o inabuse curand. Eroina "Papagalului verde" provine dintr-o astfel de familie, al carei unic fiu, mort la varsta de 8 ani, a continuat sa creasca in sufletul mamei ca un spectru ce s-a intins asupra surorilor in viata si a ramas acolo umbrindu-le, un simbol constant al doliului si incapacitatii de a gasi consolare. 

Daca in versiunea Polirom coperta infatiseaza un detaliu din Copii cu papagal, un tablou de Christina Robertson, un alt tablou este preferatul eroinei, Buna Vestire a lui Lippo Memmi si Simone Martini, unde un inger ingenuncheat ii starneste nostalgia pasarii care, intr-o zi din doliul prelungit al micutei, i-a inseninat sufletul, fiind prima fiinta ce s-a apropiat de copila insetata de iubirea unor parinti incapabili sa mai iubeasca.

Martha Bibescu este feminina, intimista, fragila, atribute care nu prea sunt in masura sa ma apropie de o carte. Dar nu a fost niciodata o "printesa" in sensul roz atribuit de fetitele inocente. Casatorita cu "marele print al aviatiei", intemeietorul aeroportului Baneasa, al clubului aviatic si automobilistic de la noi, ulterior presedinte al Federatiei Aeronautice Internationale, casnicia  i-a fost un esec asumat. Titlurile cer sacrificii si printesa a obtinut ce si-a dorit dintr-o uniune liber consimtita, profitand din plin de avantaje. Dar a dobandit simtul tragicului si al victimizarii. "Pourquoi j’écris? De peur d’oublier la vie ", spunea undeva.
Scrisul ii este sentimental dar, calita fiind de multele lovituri ale vietii, a capatat si luciditatea si abilitatea de a nu transforma experientele personale in file de jurnal intim lipsite de interes literar. Se insipra din viata, din iubirea pentru Maria, sora mai mica, din propria-i casnicie nefericita, din nevoia de apreciere si iubire pe care o avem cu totii, chiar si cand preferam sa nu o exprimam din orgoliu sau pentru ca nu stim cum s-o facem. Se inspira din acel gol interior pe care ar fi dorit sa-l fi umplut macar cu iubirea unei pasari. Fiindca nu a fost niciodata o printesa "ca-n povesti", nici drumul sau literar nu urmeaza pe deplin caile conventionale. Imaginati-va doar ce insemna in pudibonzii ani '20 ai secolului trecut pentru o femeie de sorginte nobila sa abordeze un subiect precum incestul.
Experienta directa construieste fictiunea, ingloband propriile obsesii, nelinisti si anxietati, creand acea poveste de care o printesa are nevoie pentru a supravietui in propria realitate. Atinge, iti mangaie sufletul, dar nu ramane in el, ca si o bataie de aripa a unui papagal verde ce a devenit un simbol al intangibilului. Nevoia de a acoperi golul prin cuvinte capata rolul unei litanii, invocand absenta, ciclicitatea istoriei, iubirea, o litanie care am impresia ca nu a inceput si nu se opreste la Papagalul verde, ci strabate si celelalte volume ale printesei-scriitoare, asa ca unul mi-a fost suficient.

Borges si tangoul

  

Doua articole din La Repubblica mi-au retrezit dorul de Borges si pofta de a asculta, in locul Jingle Bells-urilor de sezon, niste tangouri argentiniene. Ca sa intru in atmosfera unor sarbatori care pentru mine inseamna solstitiul de iarna, momentul cand noaptea incepe din nou sa se transforme in zi, schimbarea calendarului cu inevitabila depresie data de senzatia acutizata a trecerii timpului, in aceste momente cand ai vrea ca toti cei dragi sa fie alaturi si unii nu mai pot s-o faca decat in gand, vacanta, daca e zapada si zbor cu placa pe partii, refuzul cat mai elegant al indoparii, daruri si celebrarea inceputului unui nou ciclu de viata al naturii, m-am delectat cu Carlos Gardel, Rivero si Piazzola si am recitit capitolul din Evaristo Carriego dedicat istoriei tangoului. Nu este oare acest dans intruchiparea patosului si a exaltarii tuturor nuantelor vietii?! 

"Sub aspect muzical, tangoul nu are cum sa fie important; singura lui importanta este cea pe care i-o dam noi. Reflectia este justa, dar poate ca este aplicabila tuturor lucrurilor. Mortii noastre personale, bunaoara, sau femeii care ne dispretuieste... Tangoul poate fi subiect de discutie, si chiar il discutam, dar inchide in el, ca orice lucru adevarat, o taina."

Buenos Aires, 1880 (sau Montevideo, dupa cum spun altii). Din lupanarele orasului incep sa se ridice razlet, pe corzi de chitara, acordurile tanguioase ale unei muzici ce impletea dansurile ritualice candomblé cu dansurile cubaneze si milonga. In ciuda radacinilor incarcate de vitalitate, comune cu ale sambei, tangoul, hranit din taieturi, rupturi, despartiri, sfasieri, urmeaza un drum diferit, exprimand cate "un gand trist care se danseaza", mai intai instrumental si dupa ureche, fara  cunostinte muzicale, cu flautul, chitara, vioara, bandoneonul. In timp,  mandolina si muzicuta vor inlocui flautul.

Articolele din La Repubblica pornesc de la niste inregistrari facute publice in 2012, gasite pe casete audio inghesuite intr-o cutie printre multe altele, ale unor conferinte sustinute de Borges in 1965 la Buenos Aires despre dansul emblematic al Argentinei. Vorbeste, isi aminteste... si canta, dupa cum se poate auzi pe inregistrarile de pe site, marturisind cu relaxare intre doua fragmente ca a fost "istoric de afon (historicamente desafinado)", fara sa stie ca istoria va ajunge la vocea sa imprimata in acele momente abia peste vreo 50 de ani. Povesteste ca mama lui, martora a perioadei de nastere a tangoului, ii evoca atmosfera epocii: Buenos Aires era un oras cu case joase, dupa acelasi tipar, delimitate de strazi paralele si perpendiculare, cu doua curti interioare, dintre care una avea in mijloc un put cu o testoasa pe fund, pentru a purifica apa. "Periferiile" unde a aparut tangoul nu erau suburbiile propriu-zise, pe vremea aceea apropiate de centru, ci periferia societatii, taverne si bordeluri. Asa ca atunci cand muzica va capata cuvinte, acelea vor fi indecente sau lipsite de sens, un motiv in plus, pe langa provenienta dansului si miscarile lascive, de a fi respins de oamenii respectabili. 

Abia mai tarziu devine cantec, prin Gardel (pe care Borges nu-l aprecia deloc, tocmai pentru ca se indeparta de acordurile copilariei lui), cel ce schimba modul creol de interpretare, transformand textul in scene dramatice: un barbat parasit de iubita isi plange soarta, un altul cauta razbunare, alt text infatiseaza decaderea fizica a unei femei. Si a fost nevoie ca mai intai Europa sa-l recunoasca si sa-i ofere o pozitie respectabila, sa-l treaca prin tonul viu colorat al milongai, sa-l reinventeze, sa-l faca, dupa cum spunea Borges, sa-si piarda pasii primitivi pentru a se transforma intr-un mers voluptuos, pentru ca tangoul sa revina apoi acasa in glorie, in cabaretele de influenta franceza, interpretat de dansatori profesionisti si orchestre dedicate genului. 

 ''A vorbi despre tangoul starnitor de galcevi nu este de ajuns; eu mi-as ingadui sa afirm ca tangoul, ca si milonga, exprima in mod direct un fapt pe care poetii, de multe ori, au dorit sa-l rosteasca prin vorbe: convingerea ca lupta poate sa insemne o sarbatoare", spune Borges in Istoria tangoului.

Dupa anii '40, muzica avea sa exploreze conflictele unei societati in schimbare, sa imbratiseze conceptele poetice ale lui Garcia Lorca si Neruda, sa decada si sa se ridice in ritmurile lui Piazzola, sa urmeze schimbarile societatii si fuziunile muzicale ale vremurilor, ajungand la aberatii (sau, ma rog, cui i-o placea, la minunatii) gen Gotan Project, mie mi se pare ca muzica electronica, pentru care am o alergie deosebita, striveste sufletul tangoului, dar asa vor fi zis si generatiile anilor '20, '40, '70... din secolul trecut, asa a gandit si Borges despre Gardel.

 Sa revenim la radacini:

"Ni  se infatiseaza, asadar, oameni cu viata umila, gauchos si orilleros de pe malul fluviilor La Plata si Parana, oameni ce fauresc, fara sa stie, o religie, cu mitologia si cu martirii ei: aspra si oarba religie a curajului, care-i face sa fie, in orice clipa, gata pentru a ucide si a muri. Aceasta religie este veche cat lumea, dar ea va fi fost redescoperita si traita, pe aceste meleaguri, de catre pastori, parlagii, crescatori de vite, fugari si vagabonzi. Muzica ei se va fi aflat in romante, in milonge si in primele tangouri. Am scris ca aceasta religie e veche; intr-o saga din veacul al XII-lea, citim: 

- Spune-mi care iti e credinta - intreaba contele. 

- Cred in puterea mea - raspunse Sigismund." 

Uneori nu este nevoie nici de ureche muzicala (pe care Borges marturisea ca nu o are), nici de cunoasterea notelor ca sa poti sa transmiti emotia careia ii da glas, taraganat, mai mult recitat decat cantat.

Si inchei aceasta insemnare de Yule, Craciun, Hanuka, Kwanzaa sau orice ati celebra zilele astea urandu-va sa credeti in puterea voastra (cam greu intr-o tara unde majoritatea isi lasa succesele si esecurile in voia divinitatii) si lasandu-va in compania catorva imagini de epoca si a unor acorduri reprezentative pentru ce era tangoul inainte si imediat dupa 1900 in Argentina.

Paul si prietenii lui

Lars Saabye Christensen - Beatles

Prietenii, dupa cum e normal, se numesc John, George si Ringo. Impreuna, sunt patru tineri norvegieni din anii '60, cunoscuti de parinti si profesori cu numele Kim, Gunnar, Sebastian si Ola. Viseaza sa-si faca o trupa, sa-si cumpere instrumente muzicale si sa poata canta la fel de bine ca idolii lor. Viseaza sa ramana mereu uniti si impreuna sa ajunga celebri. Timpul trece si visele, ca si interesele si preocuparile, incep sa se schimbe. Si, odata cu inaintarea prin discografia Beatles, piesele dau titlul capitolelor formarii celor patru. I feel fine la varsta jocurilor de fotbal, a poznelor prin care pustii simt ca traiesc periculos, cum ar fi furtul de embleme de pe masini sau joaca lipsita de siguranta cu petardele. She's a Woman aduce primele tatonari ale terenului alunecos pe care se creeaza relatiile cu sexul opus. Yellow Submarine nu poate fi decat o expeditie, o aventura in care pornesc cei patru, unde nu sunt ocoliti de intamplari miraculoase.
Pe fundal, in toti acesti ani, din primavara lui '65 pana in toamna lui '72, trec razboiul din Vietnam, aselenizarea, revoltele de la Paris, hasisul si LSD-ul, The Doors... Treptat, nici lansarea unui nou disc Beatles nu mai are aceeasi importanta pentru cei patru cum avea cu cativa ani in urma. Altele sunt acum preocuparile si interesele: iubiri, cauze sociale sau politice, pentru unii familia, pentru altii continuarea cautarii unui sens, uneori in alcool si droguri, si constientizarea ca ""totul a durat atat de mult timp si totusi s-a petrecut atat de repede".
Cine cauta aici o carte cu sau despre Beatles, ar face bine sa caute in alta parte, sunt mii de monografii dedicate, chiar m-ar fi dezamagit Christensen daca intentia era sa produca, prin eroii sai, o reflexie in oglinda a celor patru englezi. Beatles e acolo, nu ai cum sa nu-i simti spiritul, e pretextul de a fuma prima tigara cu prietenii, de a imparti prima bere, de a suferi impreuna mahmureala de dupa o noapte lunga de excese sau de a impartasi iubirea ce se infiripa ori o despartire. Beatles formeaza caractere, creeaza controverse, uneste sau dezbina, modeleaza, pana cand cei patru baieti cresc si ajung sa-si urmeze drumul propriu in viata. Dar solidaritatea pe care au simtit-o atunci cand impartaseau impreuna entuziasmul in fata aparitiei unui nou disc ramane si vor sti si mai tarziu sa se sustina unul pe celalalt cand este nevoie, cand unul dintre ei devine dependent de droguri sau altul nu are unde sa locuiasca.
Despre Christensen v-am mai tot spus, cu Beatles am terminat si ultima din cele trei carti ale lui care s-au tradus in romana si imi urez ca Universul sa conspire in favoarea aparitiei altora, ca are din ce alege! Omul asta m-a cucerit definitiv. Nu construieste numai personaje, relatii, o naratiune captivanta in aparenta banalitate a subiectului, dar stie sa puna in valoare si "decorul", detaliile istoriei unei Europe agitate de tulburari sociale. Ajuta cititorul sa descopere nuante ale unor intamplari pe care  nu le-am cunoscut direct sau, pentru cei care au facut-o, le-au privit cu alti ochi printre faldurile Cortinei de Fier si le-au dat alte interpretari decat lumea occidentala. Si cand toate astea sunt imbinate cu umor, cu imagini construite din contraste si comparatii ingenioase, cu un limbaj viu, dinamic, ce alterneaza momentele vesele si triste ale vietii de adolescent, iese o carte intensa si colorata in toate starile sufletesti posibile, de la rozul copilariei cand eroii visau sa ajunga doctor in Africa, pilot sau frizer pana la intunericul Infernului in care coboara unii dintre ei.
Daca Dickens s-ar fi nascut in Norvegia secolului XX, tind sa cred ca pustii lui ar fi imprumutat trasaturi asemanatoare celor patru prieteni iubitori de Beatles. Ambii autori au o memorie fotografica a locurilor si momentelor (as fi zis cinematografica, numai ca Dickens nu a prins aceasta minune a tehnicii), capacitatea de a focaliza asupra detaliului esential pentru o scena si de a asocia cuvinte pe care nu le-ai vedea in acelasi context dar, scrise de ei, se imprietenesc si le sta atat de bine impreuna.

"Fratii pe jumatate" tranformati in "Vikingul"

Halvbroren (2013)

Si mi-am spus tot timpul: "cartea sau filmul, niciodata amandoua, ca una sigur te va dezamagi!". Sunt rare ecranizarile dupa carti care mi-au placut, capabile sa armonizeze viziunea mea cu aceea a regizorului. Dar tentatia era prea mare. Am o atractie pentru atmosfera filmelor scandinave si Frati pe jumatate este o carte din care se pot scoate nu doar 8 episoade, cat are miniseria produsa de televiziunea norvegiana, ci mult mai multe.

In cartea lui Lars Saabye Christensen, unul dintre eroi devine scenarist de filme. Prietenul sau, care-i este si impresar, sesizeaza oportunitatea cinematografiei norvegiene pe piata americana. Ce se asteapta americanii sa le dai ca norvegian?! Filme cu vikingi, normal. Si, dupa acest principiu al autosuficientei generate de ceea ce cred producatorii ca asteapta spectatorii este creata, din pacate, si ecranizarea cartii. Sa zicem ca opt episoade nu-s de ajuns pentru o fresca atat de ampla si nuantata cum este cea din carte si omiterea de scene e scuzabila, chiar daca se pierd multe detalii de nuante ale personajelor.  Trec si peste faptul ca poate bugetul limitat nu a permis o excursie cu masina pana in Italia si au scurtat-o pana la Copenhaga, ori din lipsa efectelor speciale se pierde o parte din magia suprarealista a unor secvente, omise de film, precum zborul unui scaun cu rotile, mai ales ca ocupanta lui devine in film o prezenta stearsa in spatele perdelelor unei ferestre, intr-o singura secventa, fara sa ni se istoriseasca drama sa, numai bine sa nu mai intelegi nimic, daca nu ai citit, cand un personaj marturiseste ca s-a nascut dintr-un accident. Trec, din motivele aceluiasi buget, si peste incapacitatea de a folosi actori intermediari, asa ca sarmanul Barnum are doar doua varste pe ecran (bebele nu se pune, daca o fi copilul unui actor nici nu trebuie platit, intra la pachet cu apartinatorul), copil si adult, ceea ce face ca prima experienta sexuala sa apara de-a dreptul grotesca intre un baiat caruia nu i-as da mai mult de 9-10 ani si o fata ce arata de 12-13... aaa, nu era in carte?! ce conteaza, sexul vinde, era musai sa fie sugerat pe ecran, macar in treacat! Trec si peste jocul actorilor, da, pot sa-l ignor, desi e mediocru, in afara danezei Ghita Nørby, interpreta batranei, singura care-si face treaba asa cum as fi vazut eu personajul, toti sunt decenti spre neconvingatori, de la interpretarea cel putin anosta cand nu e enervant de impasibila a lui Barnum-adult pana la cea lipsita de sclipire a lui Fred, ce nu reuseste sa surprinda cu adevarat latura sa tenebroasa.
Peste ce nu pot sa trec deloc in film este ceea ce vrea sa accentueze scenariul si ce obtine. Mette M. Bølstad, care pare sa fie partenera de viata sau de experiente cinematografice a lui Christensen, ca prea li se asociaza numele in mai toate filmele dupa romanele ori cu scenariul lui (inclusiv King of Devil's Island), a dat-o in bara aici si ma tem ca sub supervizarea sau cu aprobarea autorului. Tot ceea ce in roman putea fi dedus dar ramanea ambiguu devine in film explicit. Tot ce in carte era clar devine aici extrem de confuz pentru spectatorul necunoscator de limbi nordice care nu a citit cartea, ca o scrisoare venita din Danemarca ce nu reuseste sa explice cum deduce destinatarul ca autorul ei ar fi dislexicul Fred. Si asta am vazut in reactiile perplexe ale necititorului de carte de langa mine, caruia multe din detaliile vizuale sau de scenariu ii scapau pentru ca nu avea imaginea de ansamblu. Dupa fiecare episod simteam nevoia sa adaug piesele lipsa, sa raportez filmul la carte, sa completez scenariul cu secvente ce mi se pareau interesante, daca nu importante, la care s-a renuntat fara mila pentru carte. Nu mi-a placut nici libertatea pe care si-a luat-o scenariul de a alterna firele cartii, epocile, succesiunea evenimentelor, doar ca sa aiba un pretext de a-l plasa mai mult pe ecran pe interpretul lui Barnum adult.
Doua merite tot are filmul: este placut vizual (desi s-a cam exagerat cu tonurile de gri-albastrui) si scoate in evidenta mai bine decat diferentele dintre doua limbi, daneza si norvegiana, nu mari, dar vizibile (incepand cu modul in care unii pronunta Oslo si ceilalti Oshlo); dar explicarea prea detaliata a unor aspecte pe care cartea le lasa in umbra, accentuarea evidentului, mi-a taiat - mai ales in ultimele doua episoade - bruma de entuziasm pe care ma straduiam sa o pastrez. 
Prin Norvegia am inteles ca s-a bucurat de succes, dar si de o publicitate feroce, epitetele precum “genuine,” “excellent,” “well-acted” si“gripping” abunda in cronicile ce-i sunt dedicate, fara sa aminteasca de carte, o dovada ca lucrurile stau peste tot la fel si promovarea productiilor autohtone trece pentru multi inaintea calitatii...  Nu-mi doream neaparat o adaptare fidela, dar filmul a ales sa marseze pe o latura senzationalista si autojustificativa a cartii, sa cosmetizeze scenariul pentru uzul unui public amator de coincidente si povesti de dragoste, sa opereze exact cu acei parametri stridenti pe care i-ar fi dorit producatorii "Vikingului".
In concluzie, e un film slabut si imi taie ceva din elanul pentru vizionarea ecranizarii lui Beatles. Curiozitatea mai palpaie, imi spun ca  autorul e mai implicat in scenariu de data asta (si cine poate decide mai bine ce este mai important din propria carte?) si mai am o speranta legata de regizorul danez. Intotdeauna norvegienii s-au uitat cu jind in curtea "geniilor cinematografice" de peste balta, scoala de film de la Copenhaga fiind model si exemplu in zona. Si, daca o fi slab, macar nu e un serial de vreo 7-8 ore!

Labirintul greu de strabatut

Sergio Pitol - Imblanzirea divinei egrete

Apropiindu-se de 65 de ani, un scriitor face bilantul operei sale si spera sa scrie romanul vietii. Isi trece in revista fisele, ideile de folosit, se hotaraste asupra titlului si temelor principale:

"In acest roman se vor impleti cele trei teme fundamentale: sarbatoarea, "aceasta prima si indestructibila categorie a civilizatiei", acest spatiu magic in care se niveleaza si dispar diferentele dintre oameni; exorcizarea unei vechi fantasme din tinerete, detestabilul Brozas din anii studentiei; si pasiunea pentru Gogol. Protagonistul, sub indrumarea unei femei straine, de nationalitate incerta, profesoara Marietta Karapetiz, va intra cu incredere, fara a pierde nimic din aerul lui de vesnic halucinat, in labirintul gogolian, din care nu va mai scapa decat dupa multi ani, cand va afla de moartea maestrei sale."

Asa incepe sa scrie autorul despre un scriitor, care scrie despre un avocat, care-si aminteste o calatorie, care ... nu va pierdeti deja in labirint, nici n-am inceput!
Dante de la Estrella (prenume predestinat sa hoinareasca pe cararile Infernului) ajunge intr-o seara ploioasa oaspete nedorit al familiei Millares, constransa sa-l adaposteasca mai mult decat si-ar fi dorit pe musafirul antipatic, din cauza furtunii dezlantuite afara. Un puzzle cu Moscheea Albastra pe care copiii gazdei incercau sa-l completeze ii declanseaza lui Dante amintirea propriului puzzle din Istanbul,  un pretext de a se reintoarce pe urmele unei intamplari traite in urma cu 25 de ani. Atentia ascultatorilor sai, la inceput dezinteresati, incepe sa creasca odata cu desfasurarea evenimentelor, osciland impreuna cu ritmul povestirii, cand alert, cand domol si ezitant, ca si cum s-ar teme sa puna in cuvinte ceea ce a trait candva, cand autoritar, obligandu-si publicul sa-l lase sa continue, intrerupt pe alocuri cu diverse consideratii asupra discursului personal, serpuind labil si abil intre detasare si surescitare. 

In acea calatorie de doua zile la Istanbul, Dante a cunoscut-o pe Marietta Karapetiz, o femeie ciudata ce inspira deopotriva frica si fascinatie, imprevizibila, cu reactii inverse celor asteptate, pe care numai comparatiile cu regnul animal pot incerca sa o defineasca, dar si multitudinea lor tot lasa ceva sa scape, ceva imposibil de surprins in cuvinte: un tucan, un corb urias, divina egreta, lupoaica, "o pisica uriasa si nestapanita", un urs furnicar, "o sariga care amusina peste si printre farfurii" (m-am uitat sa vad cum arata sariga, e de fapt un opossum simpatic, nici pe departe asa amenintator cum ar rezulta din text).

Intalnirea cu Marietta produce de fiecare data momente grotesc-bizare, discutii ce par sa urmeze un curs propriu, imposibil de stapanit, unde umilintele sunt urmate de laude si de la un subiect precum proza lui Gogol se ajunge la ritualuri religioase scatofile ce au in centru un Sfant Copil mexican.

Nu este o carte care sa se poata povesti, asa cum nici Sotronul lui Cortazar nu e. E somnambulica, labirintica, se ramifica in directii complicat de urmarit, sarind de la literatura la antropologie si inapoi la teoria scrisului, desi conexiunile curg natural una dintr-alta. Poate singura cheie in masura sa deschida nenumaratele usi se afla in primul capitol, in intentia scriitorului. Amesteca registrul unei proze medievale cu radacini in Rabelais, Dante sau Boccaccio cu cel postmodern, in care textul si metatextul se scriu pe masura ce citesti, si cu o nebunie fantasmagorica cum numai la sud-americani poti gasi. Pitol este mexican, dar originile italiene par sa urce in proza lui din adancurile Evului Mediu si sa aduca sacrul si profanul, vulgarul si puritatea intr-o carte asemanatoare cu o calatorie in Infern si inapoi.

Cineva spunea ca ar fi mai degraba o carte pentru scriitori decat pentru cititorul de rand. Posibil, pe mine m-a depasit de la un punct incolo, desi am vazut ceva din bogatia ei, de limbaj, de referinte, de registre si atmosfera. Probabil ca un teoretician al literaturii, mai familiarizat cu Bahtin, care imi e total necunoscut, invocat de Pitol, ori cu Gogol, pe care il cunosc prea putin, ar gasi influente si concepte care mie imi scapa. Nu am reusit sa o imblanzesc pe deplin, are o salbaticie in ea care ma atrage, asemenea misterioasei eroine, maseuza antropoloaga, dansatoarea scriitoare de cronici literare. Si simt ca am ramas pe undeva prin mijlocul labirintului, ca nu pot deschide toate usile, iar la ultimele pagini m-am pierdut de-a dreptul intr-o frenezie ritualica ce mi-a dat senzatia ca nu avea alt rost decat de a soca, de a dezgusta si descuraja orice apropiere...

Oferta inselatoare a lui Tornatore

La Migliore Offerta / The Best Offer (2013)

Nu va lasati pacaliti! Daca vreti sa vedeti cea mai buna oferta a lui Tornatore, cautati filmele alea frumoase, cu suflet, din vremea cand facea cu adevarat cinematografie, nu expozitie vizuala, incercati Nuovo Cinema Paradiso, The Legend of 1900 (primul lui film in engleza, cel de fata fiind al doilea, fara sa pun la socoteala scenariul la Stanno tutti bene versiunea americana), Una pura formalità, L'Uomo delle Stelle (am scris de toate pe aici), nu va pierdeti timpul cu prostiile estetizante scoase de la naftalina lui Fellini in care s-a scufundat in ultimii doi ani cinematografia italiana, cu Tornatore si Sorrentino. Daca La Dolce Vita mi-a placut mult, sa o tot vad reciclata atat de fatis m-a deranjat. Insa daca v-ati lasat vrajiti de la grande schifezza lui Sorrentino, filmul asta ar putea sa fie a doua cea mai buna oferta pe care v-o pot face regizorii italieni in ultima vreme.

Nu intamplator i-am alaturat pe cei doi, iar e un caz de-ala de zici ca si-au scris impreuna scenariile sau au facut un pariu de genul "hai sa facem unul mai contemplativ, si altul in care sa dam senzatia ca se intampla lucruri, sa vedem cu ce gadilam mai bine publicul amator de artsy fartsy". 

Virgil Oldman (Geoffrey Rush, nu pot sa nu remarc "subtilitatea" alegerii numelui personajului) este un colectionar si licitator de arta. Ca si Jep din La Grande Bellezza, e un tip bine plasat social, nu prea tanar, dar nici batran inca, elitist, pretios si pretentios, genul ce da bine ca personaj de film dar e improbabil ca persoana. Aici se adauga si tot felul de manii si obsesii. Ambii isi traiesc singuratatea si unicitatea cu voluptate, unul in mijlocul multimii zgomotoase, celalalt in tacerea apartamentului unde adaposteste, intr-o camera secreta, tablouri de valoare, numai portrete de femei, un fel de revista Playboy pentru un individ ce-si produce singur placere prin masturbare intelectuala, contempland capodoperele picturii. Ambii isi serbeaza ziua de nastere la inceputul filmului, unul inconjurat de agitatia mondena a Romei, celalalt in singuratate, urmandu-si cu strictete tabieturile. E un moment de criza, ce poate declansa tot felul de intrebari asupra vietii, potrivit sa deschida un film. Si ambii regizori arunca pe ecran, in afara celor doua personaje, ce seamana si fizic izbitor de mult, sali intregi din muzeele lumii, cu picturi si sculpturi adunate la gramada, bune de impresionat sufletele sensibile cat sa-si inchipuie ca asa trebuie sa arate un film de arta. Arta cu toptanul avem, punct ochit, punct lovit, in rest?!

In rest, Virgil al nostru se indragosteste. De o femeie reala sau de o fantasma?! De o voce din spatele unui perete? Gaseste bucati dintr-un mecanism, ce se contureaza a fi primul automaton, construit de Jacques de Vaucanson. Am citit dupa aceea ca opera de rezistenta a francezului sarlatan pare sa fi fost o rata mecanica: manca, batea din aripi, defeca. Un compartiment secret rezolva in ochii amatorilor de arta si stiinta partea cu digestia si ceea ce rata inghitea nu era totuna cu ce iesea. O iluzie!

Pe masura ce piesele aparatului se completeaza, eroul isi construieste propriul puzzle, fara sa stie ca e un joc de domino. 

Ar fi trebuit sa ma astept de la Tornatore, acest maestru al jocului cu mintea personajelor, ca-mi va servi intr-o zi una si mie, spectatorului, nu doar eroilor filmelor. Pana acum se multumea sa imi ofere doar emotie si isi pastra aparentele pentru eroi. Imi era suficient. Acum m-a ales ca victima si emotia a disparut. Simt ca mi-a furat doua ore din viata si nu mi le poate da inapoi. Stiam ca trebuie sa fie ceva necurat la mijloc, ca "imprevizibilul" se va intampla, il vezi venind de la inceput, doar ca nu ai inteles inca de unde, iti trebuie un film intreg sa te dumiresti si toata joaca asta de-a "adevar sau minciuna" devine obositoare prin retorica vizuala pretios-prafuita, prin constructia personajului ce-si abandoneaza iubirile platonice de pe peretii siguri ai casei pentru ce se afla in spatele unui alt perete (o obsesie tot ramane acolo, peretele pare sa fie o arma a seductiei :P), prin manii, ticuri si nevroze, prin contextul idilic prelungit prea mult, toate intr-un scenariu prea cerebral, prea rece, construit fara pic de pasiune,  cu "poze" studiate. Si totul pentru o pacaleala! Pentru ca asa a iesit, un fals ce nici macar nu are pretentia unei reproduceri dupa original, ci dupa un alt fals, la care prima reactie de final a fost "asta-i tot?!" urmata imediat de "bine ca s-a terminat!"

Pofta de viata

Vlad A. Popescu - Viata face toti banii

Il stiti pe tipul care intretine atmosfera la o petrecere sau la o intalnire cu prietenii? Cel care invioreaza discutia cand incepe sa lancezeasca, spune bancuri si, chiar daca le-ai auzit deja sau sunt slabute, verva si entuziasmul lui, mimica ori gesturile te fac sa razi ca prostu', fara sa intelegi prea bine de ce. Vlad A. Popescu are talentul asta. Spiritul pozitiv, modul in care transforma viata si moartea in motive de amuzament, optimismul si felul in care gaseste bucuria de a trai in orice fapt marunt, chiar daca e neverosimil sau tragic, binedispun. 

"Per total, sunt un mediocru perfect mediu, nu ies cu absolut nimic in evidenta, nici in sus, nici in jos. Iar asta ma face cu totul si cu totul special", spune unul din personajele sale. Este o eticheta care pare sa se aplice scriitorului Vlad A. Popescu, intr-o literatura in care autorii isi doresc voci cat mai distincte, unice, cu care sa-si construiasca niste carti de identitate literara din subiecte grele si reflexivitate angoasa(n)ta. Ceea ce face el nu e literatura serioasa, poate ca nu e nici literatura buna, dar e atat de placut cateodata sa citesti o carte relaxata, colocviala, autoironica si light.

Daca vrei sa cauti noduri in papura, gasesti destule. Si exprimari mai stangace, si inconsecventa in constructia discursului unor personaje, si poante reciclate, avem de toate. De exemplu, un bebelus isi contempla cu mirare propriul botez, uimit de adultii ce roiesc in jur, dar se gandeste la nunta, aminteste de revista Forbes sau identifica femeile cu nuieluse din jur ca fiind ursitoarele. Nevoia de a fi prea explicit a autorului produce omniscienta personajului intr-o povestire sustinuta tocmai de naivitatea si prospetimea privirii. Dar tind sa iert excesul de autojustificare a prozei, reciclarea si cosmetizarea stand up comedy-ului atunci cand sunt compensate cu un spirit viu, curios si atent la detaliile tragicomice, filtrate printr-o gandire pozitiva, daca nu contagioasa cel putin datatoare de temporara buna dispozitie. Poate sunt personaje stereotipizate si jocurile de cuvinte nu-s intotdeauna atat de subtile pe cat si-ar dori un cititor de Pratchett, ori in limba materna avem cu totii impresia ca putem fi destepti si sclipitori si unele asocieri par prea evidente.
Daca ar fi sa-i caut lui Vlad A. Popescu un "var" literar, cred ca Razvan Petrescu e cel mai apropiat ca spirit, mai subtil si mai ironic, dar mai inclinat spre macabru, fara aceasta vitalitate ce izbucneste din fiecare pagina a lui Vlad Popescu, cel care ne repeta in toate formele, sa ne intre bine in cap, ca viata merita orice sacrificiu, chiar si asteptarea ei, "e bine si insecta, viata sa fie", merita si sa treci prin experienta traumatizanta a primului furt sau a primului botez (de obicei si singurul), sa fii un barbat de 95 de ani ce se simte tanar, o musca traind cateva saptamani dar bucurandu-se de vacanta sau o carte ce traieste mai mult decat oamenii si isi asteapta cititorii, ori un tap ce-si sfideaza destinul. Mai ales in momentele de criza, cate un personaj tine sa aminteasca cat de frumoasa este ea, viata.

Ca sa numesc si o povestire preferata, ar fi "Pe locuri, fii gata, asteapta", si pentru ca inceputul imi evoca un fragment din cosmogoniile comice ale lui Calvino. Dar in fiecare se poate gasi macar o ocazie de a zambi si pentru asta cartea face toti banii. Fie ca sunt sub forma de monologuri, dialoguri ori sunt povestite la persoana a treia, toate fac parte dintr-un microunivers ce comploteaza la celebrarea vietii.  

Vlad A. Popescu este, dupa cum il vad si din acest interviu, un personaj, genul de tip vesel, optimist, care scrie fara ambitii si orgolii literare, din placere si ca o provocare, cu participare si empatie fata de ce este viu, om, tap sau musca. Imi permit sa citez un fragment din interviul mentionat, pentru a va face o idee despre cum abordeaza receptarea volumului sau, in aceeasi nota ludica si relaxata in care e scrisa cartea: 

"La trei, vecinul mi-a spus că și-a format o părere așa de proastă despre carte încât, din considerație pentru mine și pentru familia mea, nu poate să mi-o împărtășească. Vecinul de la doi mi-a înmânat două scrisori semnate de domnia sa, pentru a învăța cum se scrie (sic!). La unu, vecina mi-a dat manuscrisul înapoi, corectat la sânge de fata ei, spunându-mi că, din păcate, fata ei n-a putut face din rahat bici. Ultima șansă: vecina de la parter. Care mi-a spus că aproape imediat după ce i-am dat manuscrisul s-a îndrăgostit de vecinul de la doi și n-a mai avut ochi pentru nimic altceva. Am tras linie: eșec total. Atunci mi-am amintit de vecina de la opt, care nu-mi răspunsese. Am urcat la opt. De data asta mi-a răspuns și mi-a zis că de la primul la ultimul cuvânt din prima frază, că apoi n-avea niciun rost să mai continue lectura, a simțit că are de-a face cu mâna unui geniu. Am pupat-o pe vecina de la opt și am dat fuga cu manuscrisul la cea mai apropiată editură."

Tipul de care va spuneam in primul paragraf nu stiu daca spune bancuri bune sau doar le "joaca" bine, cum e normal pentru un campion mondial ce-a ajuns (e drept ca nu la bancuri), dar ma bucur ca dintre toate cartile care asteapta cuminti pe rafturi sa-si gaseasca cititorii m-am intalnit cu Viata face toti banii.

Oaza

Baha Tahir - Oaza de la asfintit

Pe la sfarsitul secolului XIX, Mahmud Abd el-Zahir era guvernatorul oazei berbere Siwa, din apropierea granitei cu Libia. Un singur lucru retine istoria despre el, pe care il veti afla citind cartea, restul este fictiune, incepand cu Catherine, sotia irlandeza de care il leaga mai presus de orice ura impotriva unui dusman comun, Imperiul Britanic, si speranta ca, odata ajunsi in oaza, dupa un drum periculos, vor gasi fiecare ceea ce cauta. El, un ofiter de politie insarcinat cu colectarea birurilor, vazut ca reprezentantul Egiptului asupritor de o comunitate divizata in doua, reticenta si inchisa in spatele zidurilor unei fortarete, ce-si pastreaza de secole traditiile, credinta si limba, ea, o europeana manata de pasiunea pentru istorie si de curiozitatea unei descoperiri arheologice importante, considerata de localnici o intrusa ce le incalca toate tabuurile si cutumele. Ambii se lovesc de ostilitate si neincredere.
In realitate, Mahmud e un barbat dezamagit de tradarea camarazilor de arme si de propria tradare, pe care sotia spera ca desertul il va schimba, alungandu-i gandurile negre, asa cum spera sa-si implineasca si propriile ambitii. Fiecare are cate o lupta de dus, unul cu trecutul istoric mai indepartat, altul cu trecutul personal, parte a istoriei mai recente, si nimic din tumultul interior nu ajunge pana la celalalt. Totul pe fundalul exotic al unui Egipt in curs de formare, scindat, unde conducatorii, fie si ai unei comunitati restranse, ajung sa fie macinati de aceeasi dilema ca si marii cuceritori ai Antichitatii: cum este mai bine sa guvernezi? inspirand teama sau aducand bucurie? Indiferent de metoda, cel oprimat tot isi va simti spatiul invadat si conflictele vor continua sa mocneasca, asteptand o scanteie pentru a reizbucni.
Dincolo de cei doi protagonisti si imposibilitatea lor de a comunica, este un roman construit in jurul marilor teme ale pasiunilor umane, de la curaj si iubire la tradare si violenta, culminand cu nebunia, o carte ce se poate citi pe diverse paliere si poate atrage prin mai multe centre de interes: primul ar fi cel de baza, cu o usoara tenta senzationalista, cu travestiuri, practici si credinte vechi generatoare de miracole, cautarea unor dovezi arheologice in masura sa schimbe istoria, o voce din trecut, un triunghi (sau chiar dreptunghi) amoros, care nu urmeaza stereotipurile cunoscute din literaturii occidentale. Al doilea este cel istoric, ce porneste de la evenimente reale sau speculeaza pe marginea unor ipoteze nedovedite. Al treilea, literar si cultural, te face sa nu te mai gandesti ce a vrut autorul sa exprime, ci sa vezi ce a obtinut: o imagine a necunoscutului Egipt ce m-a dus ca o o furtuna de nisip dintr-o oaza cu reguli stricte intr-o legenda irlandeza, de la o misterioasa berbera ce se revolta impotriva oranduirii la inteleptii satului, o carte care cucereste prin ritmul textului, descriptiv si totusi tensionat, dar si prin bogatia notelor (in special in partea de inceput) ce clarifica aspecte ale culturii arabe, printr-o eleganta cu o tenta devenita usor arhaica, pentru ca literatura occidentala, mai familiara noua, a cam uitat-o. Al patrulea ar putea fi cel mitologic si religios, ce ne poarta de la zeii greci si egipteni la sufism. Al cincilea, etic si moral, palierul pe care se observa si elementele pozitive, nu doar cele tragice, vocile ce condamna cu curaj chiar din interior ipocrizia propriei culturi. Apoi cel psihologic, al relatiilor de cuplu si al studiului de caractere. Este o carte bogata din care poti sa si inveti lucruri noi, pe langa placerea lecturii.
Problema mea cu romanele polifonice, cum este si acesta, unde personajele alterneaza in a da voce cate unui capitol, este ca gandurile exprimate intr-un stil unitar, pe acelasi ton, fac neverosimila si inutila incercarea de polifonie. Fie ca e vorba despre cei doi protagonisti, de un invatat berber din oaza, ce se presupune ca ar avea anumite particularitati lingvistice (e drept ca nu mi-ar fi placut, daca exista, sa fie transcrise in moldoveneste sau olteneste) sau de Alexandru cel Mare care, veti vedea, nu apare intamplator, toti sunt patrunsi de acelasi spirit contemplativ-angoasat, ca si cum ar fi alter ego-uri ale unui singur narator. Putin plauzibile, usoare trageri la tema, mi s-au parut si unele detalii de continut, de exemplu mentiunea ca un nationalist irlandez din a doua jumatate a secolului XIX avea agatat pe perete in birou nu vreun portret al lui Daniel O'Connell sau al vreunui reprezentant al Miscarii Feniane, ci al unui pasa din Egiptul ce lupta impotriva cuceritorilor britanici doar asa, din solidaritate impotriva dusmanului comun. Dar astea-s amanunte pentru despicatorii de fir in patru ca mine...
E totusi o carte plina de culoare si m-a bucurat alegerea editurii de a o transpune in limba romana, de cativa ani am o atractie pentru literatura egipteana. Autorul meu preferat din zona ramane in continuare Naghib Mahfuz, cu Baietii de pe strada noastra si Trilogia Cairoului (desi mi-e greu sa pronunt titlul asta, cu forma de genitiv probabil corecta dar dubioasa pentru "Cairo"), insa astept cu interes si curiozitate orice noi propuneri din zona.

Partida de sah dintre doctorul Catran si profesorul Pana

Stonehearst Asylum (2014)

Ati citit povestirea lui Poe cu doctorul Tarr si profesorul Fether? Eu n-o mai tineam minte, daca voi fi stiut-o vreodata, asa ca am (re)citit-o dupa ce am vazut filmul regizat de Brad Anderson (cel cu The Machinist) pe care l-a inspirat, ruland pe ecranele noastre cu numele personajului feminin principal, Eliza Graves. Ambele denumiri mi se par la fel de appealing, si anume nu spun mare lucru si nu invita spectatorii sa-l vizioneze, noroc cu trailerul cat de cat incitant. Ecranizarea rateaza spiritul lui Poe, umorul macabru, dar construieste destul de bine atmosfera (o casa de nebuni izolata, tonuri albastrui-cetoase intunecate, personaje ciudate ce iau masa la lumina lumanarilor) si urmeaza sirul intamplarilor ... pana la un punct, ca trebuie sa existe surprize, pe care va las sa le descoperiti singuri, ca daca va spun stric orice placere a vizionarii. Daca vi se pare ca le-ati dedus din trailer, va spun ca nu ;).

Intr-o zi de la sfarsitul secolului XIX, un tanar medic, Edward (Jim Sturgess) ajunge la un spital de nebuni unde doreste sa urmeze un stagiu sub indrumarea conducatorului institutiei, dr. Lamb, interpretat de Ben Kingsley, ce imbraca din nou halatul alb dupa rolul din Shutter Island. Metoda doctorului Lamb i se pare tanarului inedita si revolutionara. Bolnavii nu trebuie scapati de obsesiile lor, ci incurajati, creandu-li-se mediul propice pentru a se dezvolta. Nimic nu-l face mai fericit pe un barbat care se crede cal decat un asternut de paie si cateva cuburi de zahar. Iar pentru isterica Eliza Graves (Kate Beckinsale), cea mai buna cura pare sa fie muzica, linistitoare, invaluitoare, ce-i bucura si pe ceilalti bolnavi. Printre rezidenti, il gasim si pe Mickey Finn, personaj real, ce a dat numele unui cocteil cu o compozitie asemanatoare cu cloroformul, numai bun de adormit clientii imprudenti pentru a fi jefuiti.
Edward incepe sa inteleaga ca lucrurile nu-s deloc asa idilice cum par si cel care-l avertizase "sa nu crezi decat jumatate din ceea ce vezi si nimic din ce auzi" avea dreptate. Din momentul cand descopera (cam la vreo 15 minute de la inceperea filmului, nu-i un spoiler prea mare cred, de altfel e deductibil si din trailer) ca dr. Lamb este el insusi un pacient al institutiei ce a preluat controlul de la adevaratul director, dr. Salt (Michael Caine), adept al sistemelor "medievale" de tratament ce implicau electrosocuri si bai reci, aruncat acum in temnitele din subsolul castelului, totul se transforma intr-o partida de sah. Un atac pe mai multe fronturi, o situatie scapata de sub control si iata cum nebunul negru ajunge sa dea sah. Regele alb e amenintat. Sa fie Edward piesa salvatoare? Cum si cui ar putea sa dea mat? Pe fondul tensiunii crescande, se naste si idila cu Eliza, se studiaza miscarile adversarului, se construieste un film ce imbratiseaza cliseele vizuale ale goticului victorian cu cele moderne ale thrillerului psihologic, pentru a le da un deznodamant neasteptat.
Nu stiu daca va place sahul, eu nu am putut sa urmaresc de pe margine niciodata o partida, mereu imi construiam propriile scenarii, tindeam sa-mi tradez multumirea sau dezamagirea in fata celor implicati, ii stresam cumplit. Dar imi place sa joc, desi nu am cu cine. Si filmul asta a fost ca un joc de sah in care m-am implicat si am primit mat exact cand credeam ca am prevazut totul. Asta am apreciat la el, efectul surpriza, in rest nu e cine stie ce, colectia de nebuni nu-i deloc impresionanta pentru cei pasionati de modul de construire pe ecran a personajelor psihopate, nu este atat de sinistru ca ambianta pe cat ar fi fost cazul, nici atat de tensionat cum putea sa iasa, dar ca film de relaxare si divertisment de week-end merge.

Cutia Pandorei

Bernard Malamud - Lada fermecata 

Alaturi de Saul Bellow si Philip Roth, Bernard Malamud, cu care fac cunostinta in aceasta carte, completeaza triada scriitorilor evrei importanti de origine americana. Intrebat de ce scrie numai despre evrei, el a raspuns intr-un interviu "pentru ca ii cunosc si pentru ca evreii sunt incarnarea perfecta a melodramei". Si tine sa-si contrazica afirmatia chiar prin cartea de fata, unde avem prea putina melo- si prea multa drama.  Ceea ce stiu cel mai bine eroii sai este sa piarda, sa sufere, sa se resemneze si de aceea povestirile lui Malamud din aceasta carte, 13 la numar (vreo legatura cu cele 13 atribute ale milei divine din Tora?), sunt toate pline de amaraciune. Lada sa fermecata este doar o cutie a Pandorei deschisa de autor ca sa lase sa se imprastie in lume cruzimea, tristetea, durerea, boala, suferinta, inchisa mult prea repede, tocmai cand speranta dadea sa se strecoare si ea afara, ca sa se prelinga usor, abia in ultima povestire. Toate relele au iesit si si-au luat zborul sub ochii cititorilor, lasandu-le eroilor intiparita pe chip privirea fixa si resemnata a invinsului ce a asteptat un miracol, precum sotii Panessa, pentru care recuperarea unei datorii i-ar fi ajutat sa lupte cu boala. Si atunci cand miracolul chiar apare, ochii nu-l mai pot vedea, nici in prezenta unui inger, nici intr-o iubire cladita pe esafodul subred al minciunii. 

Eroii lui Malamud sunt evrei americani ce cauta un sens al vietii si gasesc doar singuratate si usi inchise. Orice iluzie le este spulberata acestor marginalizati pentru care America nu ofera nimic. Unii sunt meseriasi marunti (croitori, cizmari) sau negustori ori scriitori fara prea mult succes. Cu totii au parte de drame cotidiene, la inceput mai mici, apoi crescand in tensiune, pe masura ce esecurile se acumuleaza, sfarsind abrupt intr-un punct culminant unde, prizonieri ai propriului destin, nu se mai pot desprinde de fatalitatea lui. Si Sobel, ucenicul cizmar ce-si traieste in tacere dragostea pentru fiica patronului, si Manischevitz, croitorul ce a pierdut tot peste noapte si nu mai poate crede in ingeri trimisi sa-l ajute, si batranul evacuat din casa asteptand stoic in fata ei in zapada sunt niste avataruri ale lui Iov captive intr-o lume in care nici un zeu nu-i mai aude. Suferinta devine modul lor de a trai, asumat fara intrebari sau revolta.

Trei dintre povestiri sunt plasate in Italia, unde eroii cauta fie iubirea, fie o casa sau material pentru un manuscris. Dar pana si Italia cea insorita apare aici ca neospitaliera, un loc unde strainii tremura de frig la hotel, un scriitor isi pierde manuscrisul si un indragostit se impiedica in minciuni. Sentimentele sunt retinute, imposibil de exprimat. Nicaieri nu exista compasiune si stilul simplu, fara inflorituri, lipsit de afectivitate, se pliaza numai bine pe sobrietatea cu care eroii lui Malamud isi accepta destinul.
Cartea se citeste cursiv si usor,  insa aparenta lejeritate a exprimarii pacaleste, te poarta in surdina pana in varful unui montagne russe si te lasa acolo, sa privesti angoasat abisul de jos. Fiecare povestire se termina abrupt si asta n-are cum sa nu-ti dea o senzatie de inconfort. Daca aveti voluptatea suferintei, veti iubi cartea, daca nu, probabil veti renunta dupa primele 2-3 povestiri. Eu n-am facut-o, am dus-o pana la capat, dar nici nu m-a "gasit acasa", daca pot spune asa, pentru ca prea erau toate fragmentele de vieti construite dupa acelasi calapod, stiai ca nu te poti astepta la nimic pozitiv si de la un punct tiparul devenise extrem de previzibil, ca si cum Malamud m-ar fi condamnat si pe mine, alaturi de personajele sale, la un proces de invatare a suferintei. Nu, multumesc, eu nu sunt genul stoic-fatalist, mai degraba existentialist-revoltat. Si-n plus, nu-mi plac textele trase la indigo, unde se schimba doar decorul, personajele, contextul, dar ramane scheletul ala amenintator al suferintei. Adica, luate separat, fiecare povestire are atmosfera si m-a prins, dar puse impreuna, ca niste soldatei incolonati, marsaluiesc toate in aceeasi cadenta, abia ultima iese putin din rand dar, ca si Speranta, e prea plapanda si prea de final ca sa schimbe impresia generala. Ori voi fi avut eu asteptari prea mari de la - zice-se - ruda literara a unor autori care imi plac?!

"If it bleeds, it leads"

Nightcrawler (2014) 

Sau "cand actorul straluceste, filmul nu se ofileste". Pentru ca Jake Gyllenhaal ilustreaza perfect ideea ca un casting bine facut poate ridica un film care, cu un alt actor, ar fi putut fi mediocru. Norocul si inspiratia regizorului Dan Gilroy, la prima tentativa in domeniu, dar cu o experienta mai bogata de scenarist, poarta numele acestui actor care isi depune candidatura pentru Oscar prin interpretarea lui Louis Bloom, un cameraman freelancer din Los Angeles, o pasare de noapte mereu la panda in cautarea subiectelor de imortalizat cu aparatul de filmat, pentru a vinde apoi imaginile televiziunilor dornice de scene violente. Cu cat mai sangeroase, cu atat mai aducatoare de audienta. Suna teribil de cunoscut, parca si vad privirile triumfale ale redactorilor de la PRO Tv sau Antene, de exemplu, cand crainica de la stiri anunta cu satisfactie "va avertizam ca urmeaza imagini socante", genul ala de stiri la care eu de obicei schimb canalul sau inchid televizorul, pentru ca nu mi se par de interes general pentru lumea in care traiesc.

Inca de la inceput, il vedem pe Lou adoptand in relatiile profesionale o limba corporateza ce le distra teribil pe cele doua pupeze din spate. Simt nevoia sa fac o paranteza: incep sa am o dilema daca sa mai merg la filme la cinema. Pe de o parte, spiritul de corectitudine imi spune ca nu-i frumos sa te lasi purtat de torentele de biti si pixeli si trebuie sustinuta si industria divertismentului, nu ca ar sta Hollywood-ul neaparat in cei cativa lei ai mei, dar ce ne-am face daca toti ar gandi asa?! Pe de alta, onestitatea nu ramane nepedepsita intr-o sala de cinema, unde ai ocazia sa te bucuri din plin de contextul, subtextul si metatextul vizionarii, fiindca unii spectatori isi inchipuie ca sunt pe canapeaua din sufragerie si reactioneaza ca atare. Nu rasetele isterice ma deranjeaza, fiecare rade cum poate si reactioneaza cat de grobian ii vine, cu asta m-am obisnuit, ci discutiile, comentariile lipsite de orice coerenta, acele "oh my God'-uri si "stai sa vezi acum ce face". Nu ma intereseaza sa aud in direct parerea celorlalti spectatori, in timpul filmului si intr-un limbaj care contine maxim 10 cuvinte, aceleasi, auzite de-a lungul a doua ore la fiecare cateva minute, ca mi se disturba iremediabil karma proiectiei respective.
Acum ca m-am racorit (desi dilema mersului la cinema ramane, macar pana trece trauma, daca nu ma hotarasc ca numai filmele cu ceva fior artistic merita sustinute la fata locului, asta si pentru ca fac o selectie naturala a mitocanilor), sa revin la corporateza. Pe unii ii distra, nu stiu daca pentru ca erau ei insisi corporatisti si se identificau cu un anumit limbaj oficial, recunoscandu-si textele, sau pentru ca il considerau ridicol si funny. Era si amuzant, dar dadea si fiori reci, construind atmosfera si un personaj menit sa provoace aversiune prin depersonalizarea si lipsa de empatie a acelui registru al vorbirii distant, fara sentimentalisme. De altfel, dialogurile sunt un alt plus al filmului, sunt bine construite, taioase si cu accente de umor.
Pe de alta parte, este un film nemeritat de lung pentru cat are de spus, poate doar ca sa aiba Gyllenhaal timp sa se desfasoare, sa ramana bine intiparit in minte. E vandut ca "thriller", dar se thrillereste abia spre final, in ultima jumatate de ora, construieste prea mult pana acolo, printr-o repetitivitate a secventelor care de la un moment devine exasperanta, dupa tiparul "ascultat statia politiei, deplasat la locul faptei (accident, focuri de arma, incendiu), filmat, mers la postul TV, negociat pretul" si din nou, de vreo patru-cinci ori, pana sa se ajunga la acel "ceva" care sa trezeasca interesul. E o expozitiune prea lunga si lenta pentru un film ce se vrea tensionat, de actiune, dar nu reuseste sa devina decat spre final. Am inteles ideea, nu era nevoie sa o intinda pe o ora, sa ne arate in timp real cum cresc ambitiile si motivatiile personajului. V-am zis ca inchid televizorul cand stirile o dau pe diverse, de ce as vrea sa vad vreo 70-80 de minute doar despre asta?! Imi spunea candva un operator, nu dau numele postului, dar e unul de top, ca si la noi se poarta reporterii care au mare grija de punerea in scena a filmarii unui accident: vin cu lumanarile si florile la ei sa fie siguri ca iese cadrul bine, pun grijulii pantofiorul copilului-victima in mijlocul strazii, pentru un spor de participare afectiva a publicului. Imi place sa cred ca nu s-a ajuns inca la lipsa de scrupule a personajului din film, dezgustator de-a dreptul, dar nu as risca sa pariez pe integritatea vreunui reporter de stiri.
Aici e marele merit al filmului, in acest Lou Bloom caruia Gyllenhaal ii da viata excelent, ii vezi lucind in priviri scanteia de nebunie, ii simti euforia si excitarea de hiena cand adulmeca mirosul de sange, este oribil dar si simpatic in acelasi timp, prin modul cum interactioneaza cu ceilalti, e dezarmant, stii ca trebuie sa-l detesti dar nu te poti opri sa-l simpatizezi. Este un film "de noapte", fara cadre filmate ziua si nu se termina chiar cum v-ati astepta de la un film american, o alta bila alba.

Armaghedonul scos din bocancii Mosului

 

Celelalte Cuvinte - Armaghedon 20 de ani, Fabrica, 6 decembrie 2014

Nu puteam lipsi de la intalnirea cu propria-mi tinerete propusa de acest concert Celelalte Cuvinte. Si pentru trupa dublul eveniment a fost o calatorie in timp, din trecutul cand aveam cam varsta de acum a albumului reeditat pe CD si ascultam caseta pana am tocit-o bine, in prezentul mai soft, soldat cu lansarea albumului live acustic si a DVD-ului Trup si suflet, o seara mai tarziu, la Hard Rock Cafe. Cum eu traiesc in trecutul Cuvintelor, nu pentru ca prezentul nu m-ar interesa, ci pentru ca trupa nu mai are capacitatea sa-mi transmita nimic muzical, schimbandu-si stilul si publicul-tinta dupa cum bate vantul hipsterismelor moderne, ce am vazut si ascultat sambata seara in Fabrica a fost ca o reintalnire dupa mult timp cu o iubire veche din tinerete. Subiectele comune au ramas acolo, in amintiri pe care ne bucuram sa le putem depana, dar apoi fiecare a luat-o pe o alta cale si despre prezent nu prea avem ce sa ne spunem. Au incercat sa-mi povesteasca vreo cateva intamplari din discografia lor mai noua, dar ma cam plictiseau, veneau dintr-un alt mediu, cu care nu am tangenta si nici rabdarea de a le mai da o sansa dupa Ispita ce a pus punct relatiei noastre.

Sa nu se inteleaga ca regret intalnirea, dimpotriva, prima jumatate a concertului a fost exact ceea ce imi doream sa aud de la ei, chiar daca a sunat mai degraba ca versiunea de pe caseta, aia pe care o stiam, nu prea curata, mult diferita calitativ ca sunet de ceea ce se aude acum pe cd-ul reinregistrat. Dar ce mai conta?! Erau acolo, imi cantau albumul preferat, constatam ca-mi aduc aminte cam toate versurile si cantam si eu, asa ca tot n-as fi auzit micile inexactitati, ca pe-aia mare, de pe la final, numai surzii o puteau rata. Chiar daca imi plac mult si albumele dinainte, pe Armaghedon simt eu ca au atins doza perfecta de melodicitate si agresivitate, de feeling transmis printr-un buchet de floricele prog brodat pe riffuri directe, incisive, combinatia de violenta si blandete, de stari contradictorii, intocmai ca efectul Judecatii de Apoi a lui Bosch, pictura din care un detaliu este reprezentat pe coperta albumului. 

 

Asa ca m-am bucurat sa aud din nou piese pe care nu le-au mai cantat de mult timp. Daca Armaghedon, Lupii sau Balanta mai apar ocazional prin concertele lor, sa cante cap-coada albumul pe scena, cu tot cu Corul de copii recitat de pe banda de Florian Pittis, a fost o experienta pe care n-am mai trait-o cam de vreo 20 de ani. S-a fredonat, tipat, urlat in cor, fiecare dupa puteri, haita de fani a punctat cum se cuvenea momentul "auuu" al lupilor,  s-a facut crowd surfing pe deasupra publicului ce a umplut cu entuziasm clubul pentru a se bucura de ocazia unica de a asculta in 2014 albumul din 1994. Acum ca inceputul a fost facut, sa speram ca vreodata Se lasa rau :)? Sau ca Celelalte Cuvinte I si II ar putea sa aiba o soarta asemanatoare?

A urmat o mica pauza, apoi partea a doua a concertului a debutat ca si cum trupa uitase in fata carui public canta si se gandea ca a venit deja seara urmatoare: vreo trei-patru piese lesinate, dintre care Zmeie mi se pare cea mai ascultabila, cu izul ei de Ispita, ultimul album unde pentru mine Celelalte Cuvinte mai insemnau componistic ceva. Ei mereu au experimentat, de la rock progresiv la thrash, de la metal pana la exasperantul rock alternativ. Probabil de aceea sunt o trupa iubita, fiecare amator de subgenuri ale rockului gaseste cate ceva pe placul lui, dar nu cred sa creeze fanatisme de care numai trupele lineare sunt capabile, bine fixate intr-un gen, de la care fanul stie mereu la ce sa se astepte.
Din fericire, a venit si recompensa pentru rabdarea de a inghita primele piese ale celei de-a doua parti si - in sfarsit! - s-a lasat rau la ceas tarziu cu toate piesele vechi si foarte vechi de rezistenta, atmosfera s-a incins si finalul ne-a prins cantand cu totii Iarba prin par si Un sfarsit e un inceput. 

Spunea Calin Pop la un moment dat pe scena ca "nu va vom dezamagi niciodata". Problema e ca fac asta, de vreo 15 ani incoace, cu fiecare nou album. Cum sa va spun eu?! E ca si cum un scriitor care imi place, sa zic Lars Saabye Christensen, ca el ma obsedeaza in ultima vreme (mai ales ca am inceput sa-i urmaresc ecranizarile), s-ar apuca brusc sa urmeze curentul scandinav de thrillere. Cartile alea eu nu i le-as mai citi. Asa si cu Cuvintele, cand mai aud ocazional cate o piesa noua, ascult cu speranta ca voi regasi directia muzicala la care sa vibrez, vad ca nu se intampla, asa ca-i las sa fie trup si suflet cu noii fani, adepti ai unor genuri muzicale pe care nu le gust. Dar live, in concertul din Fabrica, pot sa le multumesc ca nu m-au dezamagit, mi-au dat exact ceea ce asteptam de la ei si sper ca raspunsul publicului sa fi fost in masura sa-i determine sa mai incerce din cand in cand astfel de experimente prin care sa-i multumeasca si pe cei care le-au indragit candva acea muzica spre care nu par sa mai aiba tragere de inima sa se intoarca. Macar de dragul amintirii si pentru hatarul fanilor de atunci!

Cat timp poti sa-ti tii respiratia?

Wolfgang Herrndorf - O vara misto

Maik Klinkenberg are 14 ani si, la inceputul abrupt al cartii, se afla intr-o mare incurcatura. Este gasit de politie si salvare pe o autostrada, in urma unui accident cu o Lada furata, plin de sange, declarand ca voia sa mearga la dracu-n praznic sau, dupa expresia lui, "in Valahia" :). Cu asa un inceput alert care starneste curiozitatea am crezut ca ma intorc in copilaria devoratoare de  carti de aventuri si ca voi gasi un roman plin de ritm, cu multe peripetii. Dar a fost un pic altfel. 

Ca sa aflam cum a ajuns eroul in situatia de la inceput, ne intoarcem in timp, pentru a-l descoperi pe Maik ca fiu unic al unei familii instarite din Berlin, neglijat de tatal afacerist falimentar si de mama alcoolica, baiatul uitat de colegi cand e vorba de invitatii la petreceri, considerat plictisitor si usor psycho. Sufera in tacere pentru dragostea lui, Tatiana, pentru care munceste trei luni la un cadou de aniversare doar pentru a afla ca nu este invitat. Dupa ce in clasa isi face aparitia un nou elev, Chistoc, un baiat cu origini rusesti si trasaturi mongoloide, mirosind mai mereu a alcool, invaluit intr-o aura de mister data de banuiala ca ar avea legaturi cu mafia,  Maik va avea parte alaturi de el de aventura vietii.
Vocea lui Maik, care ne povesteste cu candoare intamplarile prin care trec, surprinde naivitatea varstei, fascinatia lucrurilor neintelese, gandurile unui adolescent solitar. Are parfumul copilariei si m-a transportat in timp, facandu-ma sa-mi amintesc de niste pozne (credeam eu la 14 ani, de fapt erau chiar infractiuni, bine ca nu le-a descoperit nimeni, nu vreau sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat si unde as fi fost acum) carora atunci nu le constientizam gravitatea. E o carte ce trezeste nostalgii si intinereste cititorul. S-ar fi putut face un road movie dupa ea, gustat in aceeasi masura de copii si de adultii care nu si-au uitat copilaria.
Am vazut ca e o carte recomandata adolescentilor, dar mi se pare o carte pentru tineri in aceeasi masura in care este si Catcher in the Rye, citibila la orice varsta, revelandu-si straturile pe masura ce capacitatea de intelegere creste, fara legatura cu genul de fictiune young adult asa cum e inteles in prezent. Wiki tinda sa ma contrazica si sa inghesuie acolo de-a valma pe Huck Finn, pe  contele de Monte Cristo, pe Harry Potter sau vampirismele ori salvatorii globali de duzina ce i-au urmat, nu o credeti, clasificarile retroactive sunt tare anapoda. O vara misto poate sa apropie intre ele generatiile, aratandu-le si celor mai mari cata nevoie au cei mai mici de afectiunea si atentia lor, chiar daca nu o spun. Sunt multe similitudini intre Maik si Holden Caulfield, reprezentanti ai aceleiasi tipologii a anxietatii adolescentine, solitari nu prin alegere, ci prin inadaptare si marginalizare. Dar Maik gaseste prietenia si traieste frumusetea unei excursii palpitante, vacanta lui se transforma intr-un sir de experiente de initiere si cunoastere a lumii in care intalneste, alaturi de Chistoc, personaje pitoresti si bizare, precum un batran neamt comunist, fata de pe muntele de gunoaie sau familia ce nu cumpara niciodata de la supermarket si la despartire le daruieste un dovleac.
Plecati spre niciunde, cei doi fug de propriile lor vieti. Nu destinatia e importanta, ci detasarea, evadarea din limitele imaginii create in ochii celorlalti, nevoia de eliberare si prietenie. Neglijat de familie si de colegi, Maik descopera ca baiatul rus ce ii inspira teama la inceput nu este infractorul periculos etichetat astfel in prima zi si impreuna isi traiesc zilele de vacanta cu entuziasm, curiozitate si cu bucuria de a vedea ca pot avea alaturi oameni care nu doar ca-si dau seama de existenta lor, dar pot fi si interesati de ea. Si, mai ales, invata ca "nu poti sa-ti tii o vesnicie respiratia" si ca drumul nu se sfarseste niciodata.
Totul ar fi fost si mai frumos daca as fi putut sa citesc cartea in intregime. Ma enerveaza corectorii neatenti care pot sa faca praf o carte. E de inteles o scapare de cate o litera pe ici-pe colo, se mai intampla, dar pagini intregi disparute in neant m-au lipsit de experienta completa si au lasat goluri mari. In exemplarul meu, dupa pagina 80 urmeaza 113-128 in ordine inversa, apoi se reia numerotarea de la 97. Nu stiu ce cuprind paginile 81-96, acest mister ce va ramane pentru totdeauna astfel... Pacat de intentie, pacat de munca traducatoarei si pacat pentru memoria autorului... Este o carte care ar fi meritat mai mult, mi-am tinut respiratia pana la pagina 80, parea alerta si simpatica, apoi am respirat adanc, cu frustrare, si am continuat... ceva se rupsese si am inceput sa vad mai degraba paiul din ochi decat culoarea lor, sa constat ca Herrndorf a incercat sa creeze un Caulfield neamt, un painting by numbers intr-un alt decor. Uitandu-ma ulterior la un alt exemplar in librarie, am vazut  ca era versiunea completa. Deci a fost doar ghinionul meu, dar si impresiile sunt tot ale mele, nu?! Toate senzatiile sunt pana la urma create de o anumita conjunctura. Astrele sub care am citit cartea asta nu s-au aliniat, cineva dintr-o redactie le-a impiedicat mersul lin spre traiectoria potrivita... 

Caderea Imperiului si plimbarea spaniola

Joshua Ferris - Si atunci ne-au terminat

Prabusirea Imperiului Roman a fost precedata de o perioada de excese si risipa, ca o presimtire a ce urma sa vina. Traieste acum, frenetic, maine s-ar putea sa pierzi tot ce ai! Cam acelasi spirit domnea si intr-o mare agentie de publicitate din Chicago, din inima careia se aude ca un murmur la unison glasul angajatilor, inainte de prabusire. Oamenii isi petreceau timpul in atmosfera corporatista standard, cu barfe, invidii, aspiratii de promovare, mici intrigi, farse, pauze de cafea lungi si dese, reportate apoi clientilor. Isi construiau o imagine a succesului, a prosperitatii si implinirii, amagitor ambalaj cu care societatea de consum isi poleieste visele, transformandu-si membrii in entitati uniformizate, rotite ale unui mecanism ce functioneaza cu atat mai bine cu cat este uns cu mai multi bani. Atunci cand o piesa se strica, din motive de familie sau de sanatate, ea este aruncata, exclusa, pentru ca acel "noi", vocea cartii lui Joshua Ferris, nu accepta slabiciunile decat ca subiect de barfa, moment cand cel aflat in centrul atentiei capata un nume.

Intrarea in secolul XXI a adus o bresa in mecanismul impecabil: concedierile si reducerile de personal au aruncat angajatii la polul opus propriilor aspiratii, punandu-le in fata spectrul saraciei. Oamenii care te mint frumos ca tampoanele clientului sunt cele mai absorbante sau ca o cutie de fursecuri are valori nutritive mai mari decat alta pentru ca potentialul cumparator sa nu-si puna problema caloriilor ajung sa creada in propriile minciuni si sa-si inchipuie, vorba lui Forrest Gump, ca "viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata" al carei imprevizibil nu poate fi decat dulce ori, cum s-ar zice pe la noi in limbaj publicitar, ca totul e "prea bun, prea ca la tara".
Comunitatea ii exclude treptat pe cei care nu lasa sa transpara nimic din viata personala la birou, nu isi personalizeaza existenta uniforma cu fragmente din universul exterior, nu au blugi de marca sau umbla cu pantofi ponositi ori pe cei marcati de o tragedie atat de mare precum a lui Janine Gorjanc. Ii admira, dar ii priveste si cu o doza de neincredere pe cei ce demisioneaza pentru a urma un vis considerat nebunesc de constiinta colectiva. Ii compatimeste pe cei bolnavi si e descumpanita daca membri precum Lynn Mason ii refuza compasiunea. Se fac topuri ale Celebritatilor Muribunde de Urmarit, pariuri privind urmatorul care va pleca la plimbarea spaniola, un eufemism pentru concediere. Comunitatea este personajul principal si vocea distincta a cartii. Cei care capata nume nu sunt "noi", vocea conformista, ci sunt Frank, Carl, Lynn, Tom, Billy, sunt victimele sufocate sau digerate de acest human centipede, acuzatorii sau primii care afla o stire ce trebuie impartasita, solisti de o clipa in corul corporatist. 

Ar fi putut sa-mi placa mai mult cartea asta, are ironie, cinism si sarcasm... Se citeaza si se ilustreaza din plin Ralph Waldo Emerson, se invoca uniformizarea ca motiv al pierderii sufletului dar tonul, in mai bine de o jumatate de volum, este exact la fel de monoton ca si lumea descrisa. Dupa aceea, accentul pe anumite personaje aduce continuitate si da o  tusa personalizata, umana, iar finalul, plasat cinci ani mai tarziu, aduce o lumina noua asupra destinelor analizate mai atent sau doar rasfoite in trecere. Atmosfera e veridica? Habar n-am, mie, din afara, neavand sefi, colegi sau subalterni, glumele si discutiile acestor adulti prinsi in cubiculele unei cladiri de peste 60 de etaje nu mi s-au parut deloc mai subtile sau mai inteligente decat ale unor liceeni ce-si fac tot felul de farse intre ei in timpul orelor, isi povestesc vietile in pauze, flirteaza ori incearca sa-si creeze o imagine cat mai cuceritoare. Iar traducerea titlului o consider neinspirata, deplasand sensul si accentul romanului de la personajul colectiv la interventia externa. We came to the end, nu altcineva, din afara, ne-a terminat, ci noi singuri, din interior, ne-am erodat si ne-am lasat captivi in propria viata ca niste soareci in cursa...
Nu stiu daca e o carte care sa-i deprime ori sa-i faca sa-si puna intrebari pe lucratorii intr-o companie mare (care or mai avea timp sa si citeasca), pentru mine, din exterior, a fost un divertisment intr-o tinuta casual cu pretentii chic, o carte destul de simpatica, ocazional amuzanta, alteori stresanta prin  stangacii de exprimare; nu mi-am dat seama daca-s intentionate sau nu, gasindu-si scuze si pretext in  scurgerea apasatoare a vietii in agentie, ca mod prin care Ferris subliniaza atmosfera (am numarat, de exemplu, intr-o singura pagina vreo 30 de "zic/zice", obsedante, exasperante); oricum, principalele verbe ale cartii sunt "a spus" / "a intrebat" / "a zis" / "a raspuns", cele care tes o panza deasa de intrigi si barfe. Prima jumatate da senzatia unei repetitivitati ce ar putea continua la nesfarsit, tinand pasul cu personajele ce-si inchipuie ca sunt invulnerabile si nemuritoare.... Totusi, vorbim de oameni de 30-40 de ani, nu de copii sub 10 ani care n-au aflat ca tot ce este viu mai si moare... Asa sa fie corporatistii?!

Deprimati din toate tarile, uniti-va!

Florin Irimia - Cateva lucruri despre tine

Ca tot povesteam nu cu mult timp in urma despre sinucigasii veseli si fericiti, acum e cazul sa redevenim seriosi, ca nu prea este de glumit cu subiectul! In cazul de fata, subiectul se numeste Damian, barbatul care isi povesteste viata in fata unui misterios psihanalist (poate chiar tu, cititorule, esti doctorul caruia i se adreseaza), un urmas al Depressiei, fiica zeitei Lehamyte si a pamanteanului Siktir. Este unul din copiii confruntati de mici cu divortul parintilor, la 8 ani. Crescand, urmeaza inconstient modelul detestat al unui tata forever young, incapabil sa-si asume responsabilitati familiale. 

Nu am vocatie de psihanalist, imi lipsesc detasarea si rabdarea ce-i tin in viata pe specialisti dupa ce orice necunoscut vine si-si descarca problemele in fata lor. Discursul personajului lui Florin Irimia de aici m-a pus in postura psihologului ce-si asculta pacientul si mai trage din cand in cand cu coada ochiului la ceas, nerabdator sa se termine sedinta si sa-si ia banii, ca are altele mai bune de facut/citit. Meditatiile existentialiste si nihiliste nu prea depasesc granita locurilor comune, numai bune de preluat de adolescentii care le-ar putea considera vorbe de duh, de genul: "Suferim întruna pentru că ţinem morţiş să credem că viaţa asta are un scop. Când, de fapt, nu are absolut niciunul. În afară de a înţelege acest lucru.". Daca adaug si acrosele facile, multele intrebari retorice menite - chipurile - sa provoace, sa obtina participarea cititorului, la mine a fost o situatie de lose-lose, si cu banii luati, si cu cateva ganduri de-alea pe care le trimit inapoi in cutia lor cand imi dau tarcoale, aruncate vraiste in fata. Doar masochismul, starea de i feel sorry for myself in care ma complac uneori m-a ajutat sa continui. Si referintele cinematografice la care am rezonat din plin, desi pe alocuri mi-au depasit cunostintele. 

Viata lui Damian si a tatalui in umbra caruia traieste urmeaza o paralela interesanta cu aceea a regizorilor marcati de tragediile personale, presarata de corespondente usor de stabilit, incepand cu Augustina - Sharon Tate si terminand cu Catalina - Soon Yi. Fragmentele de realitate traita, de film si de vis alcatuiesc impreuna o tesatura destul de confuza, alternand cu luciditatea confesiunii, dar poate asa si trebuie sa fie la granita dintre viata si moarte, sau dincolo de ea, dupa directia in care pare sa ne indrepte prologul, plasat intr-o camera de hotel, ca multe secvente de filme dark ce se insinueaza in aluziile personajului. 

"Personalitatea invinsilor e o personalitate moale, unii ar numi-o discreta, melancolica, contemplativa, predispusa la amaraciune, chiar si la depresie", spune la un moment dat eroul, pentru a se contrazice prin tot ceea ce marturiseste in spovedania sa, din care frustrarile izbucnesc cu furie si revolta, genul ala de furie periculoasa lasata sa-si faca de cap care te poate impinge sa te urci la volan si sa omori cinci oameni doar pentru ca tu ai vrut sa te sinucizi. Damian nu face asta, dar vorbeste cu cinism despre posibilitate, asa cum si in privinta femeilor are o abordare cinica. Si daca tot se supune analizei unui doctor ce-l lasa fara raspuns, psihanaliza freudiana ar vorbi in cazul lui despre depresie cu radacini intr-un complex patern si matern deopotriva, ce i-a dezvoltat o atitudine de ura generata de abandonul matern si imitare inconstienta a modelului patern, dispretuit la nivel cognitiv. Hai ca l-am si diagnosticat, fara pretentii de corectitudine, n-ati mai vazut diagnostice gresite, chiar si la specialisti?!

Dincolo de obiectii, cartea nu e chiar slaba, are zvac, are ritm pe alocuri, cand "pacientul" parca isi aduce aminte de ce se afla in fata analistului, mi-a atins si corzile cinefile, mi-a placut feelingul sumbru, dar e ca si cum, in loc sa fii intr-un film noir, stai intins pe o canapea si-i povestesti terapeutului ce te-a marcat in filmul respectiv. Asta atunci cand nu te pierzi in detaliile confuze ale propriilor asocieri, care nu mi-au dat senzatia de spontaneitate si prospetime, ci de nesiguranta asupra directiei in care-si propune sa avanseze. Prin structura sa de monolog si largile divagatii si meandre, trece razant pe langa esenta romanului dark ce-ar fi putut sa fie.