Cobra Lispector

Clarice Lispector - Aproape de inima vijelioasa a lumii 

"La inceput visa oi, visa ca mergea la scoala, pisici band lapte. Apoi visa oi albastre, ca mergea la scoala printr-o padure, pisici band lapte din strachini de aur. Si visele erau tot mai dense si aveau culori greu de exprimat prin cuvinte." La inceput isi intreba tatal "ce pot sa fac?" si profesoara "ce obtii cand esti fericit?". Mai tarziu, a renuntat sa-i mai intrebe ceva pe ceilalti, incercand singura sa gaseasca raspunsuri la mistere ascunse in cuvintele care, odata rostite, contureaza o realitate inexistenta pana in momentul pronuntarii. 

Joana mai degraba isi observa viata decat o traieste, fara entuziasm, fara tristete, cu o luciditate ce puncteaza intregul vid, mai curioasa de reactiile celor din jur la gesturile sale decat de consecintele lor directe. Pentru ca locuieste intr-o lume de umbre, pentru ca este exagerat de sincera, pentru ca vrea "tot", un "tot" imposibil de definit, ce-i scapa printre degete. Sau poate doar vidul se prelinge printre mainile desfacute sa primeasca viata.

Joana nu este un personaj, ci un flux al vietii si al cuvintelor. Iar creatoarea ei, Clarice Lispector, care a aparut in literatura la 23 de ani din exotica Brazilie, le manuieste pe cele din urma ca pe niste sageti sau mangaieri, e capabila sa transmita ura, mania, tristetea, absurdul, sa le manevreze dansul pana ajung in centrul existentei, umpland cu ele vidul. Este o carte introspectiva care, scrisa de altcineva, m-ar irita, reflectand o gandire atat de alambicat feminina cu tendinte schizofrenice incat  descumpaneste, dar talentul mi-a sters orice rezistenta si frazele m-au dus mai departe, fara sa am puterea sa ma impotrivesc, aratandu-mi prin tonul sau ca poate fi in acelasi timp intimista si acaparatoare si, din momentul cand ai patruns in aceasta intimitate esti in mijlocul unui ciclon din care nu poti scapa in nici o directie fara sa lase urme.

Cand sunteti deprimati sau tristi, cartea asta poate veni ca o lovitura in plus. Dar e o lovitura atat de iscusita incat are atingerea unei mangaieri si nu puteti face altceva decat sa o incasati. E o carte care vine spre tine, peste tine, te striveste si ramai aplatizat ca un poster, dar fericit, vrei sa razi dar iti vine sa plangi, vrei sa plangi dar nu poti de bucuria intalnirii cu o carte atat de frumoasa . N-am putut sa ma desprind de ea nici cand mi se punea un nod in gat, Joana mi-a aratat ca nu exista frica iar Clarice mi-a aratat ca nu exista mila si m-a fortat sa  privesc in adancul din care voiam sa evadez. E si asta o forma de catharsis.

Ramasa orfana, Joana este crescuta de o matusa, se casatoreste cu Otavio... dar mai are rost sa va spun ceva despre trama?! Chiar nu conteaza, e banala si neimportanta. Ce este important in cartea asta e toata reflexivitatea ce creste in raceala si sarcasm si o simti ca pe o bucata de gheata topindu-se pe piele, infiltrandu-se in toate aspectele vietii, de la constiinta de sine, la cea artistica pe cale sa se trezeasca si relatia cu cuvintele (cu ecouri din Portretul artistului in tinerete), de la eliberarea morala si sociala la nevoia de iubire.

Daca un personaj o numea pe micuta Joana "vipera", eu i-as zice autoarei, ca sa ramanem in familie, "cobra". Cobra Lispector, o specie rara si periculoasa ce se adaposteste in Jungla Cuvintelor: mai intai te hipnotizeaza cu dansul ei, te invaluie suav si perfid ca o invitatie si apoi,  dupa ce te-a ametit bine, iti musca sufletul si te abandoneaza vlaguit si golit de tot optimismul.  Scrisul ei are o forta narcisistica mai puternica decat orice ai incerca sa gasesti in text. Joana hraneste cobra, este stoarsa de toate emotiile si sentimentele, doar pentru ca la sfarsit sa iti dai seama ca, mai mult decat s-o dezvaluie, tot acest suvoi de cuvinte de fapt a ascuns-o sub un strat de perceptii imposibil de exprimat, in mijlocul tacerii unde numai visele pot patrunde, acolo unde cobra isi asteapta urmatoarea prada, adusa cu urmatoarea carte...sa vina, acum stiu ca trebuie sa-mi pun un scut emotional cand o citesc.