"... a primit o camera proprie si a luat-o in sus"

Ludmila Petrusevskaia - Povesti de dragoste

Ca tot este azi sarbatoarea autohtona echivalenta cu Valentine's Day, am zis sa vorbim putin despre dragoste. Stiti probabil ca nu ma impresioneaza povestile romantice traditionale, chiar le detest. Cand am rasfoit-o pe raftul librariei, cartea aceasta de povestiri parea sa fie genul meu, sa propuna o abordare neliniara si neconventionala a iubirii. Ludmila Petrusevskaia mi-a dat sperante, la rasfoire mi-a amintit de avangardismul lui Daniil Harms, asa ca mi se umplea sufletul de bucurie la gandul viitoarelor desfatari literare.
Imi plac scriitorii care nu se indragostesc prea mult (ca sa raman la tema) de personajele lor, nu simt nevoia sa le menajeze, sa le idealizeze. O atitudine mamoasa ori milostiva fata de propriii eroi sfarseste de multe ori prin a-i sufoca si a le inabusi vocea. Cele 26 de povestiri ale acestei scriitoare ruse arunca in lume oameni pe care nimeni nu-i vrea, cu trasaturi sterse sau dezgustatoare, sleampeti, cu ochi aposi si tulburi, chipuri cenusii si stinse, cu ceva din grotescul portretelor lui Schiele. Aspectul fizic, in toata hidosenia lui, capata uneori accente duioase prin diminutivele ce-l definesc: "Sotul ei, dupa infatisare, un localnic tipic: are boticul ca al unui porcusor, alb la fata, mic, grasut..."
Sunt multi si traiesc in apartamente inghesuite, cu mobila saracacioasa ori uzata, schioapa si stramba, sugerand o poetica a sordidului, cu amoruri consumate pe fuga, cinice, eliptice, cu aparitii misterioase precum aceea a unei fantome ori cu intamplari banale dar relatate cu conventiile basmului ("a fost odata"), dau senzatia unui umor pe care cu siguranta l-as fi gustat daca nu m-as fi pierdut in versiunea in limba romana... sau in meandrele stilistice dubioase ale autoarei, un pic din ambele, poate, nu mi-am dat seama.

Mai intai, m-am impotmolit intr-un anume tip de scriitura, taios, abrupt, cu fraze lungi alcatuite din propozitii scurte si juxtapuse ce se incapataneaza sa nu se aseze intr-o ordine coerenta. Determinantii unui substantiv sunt uneori despartiti de el prin doua-trei propozitii si se trezesc aruncati stingheri in mijlocul unei fraze incleiate in propria confuzie. Sunt prea multe "nu se stie de ce"-uri care dau senzatia unui absurd haotic si necontrolat, ca si cum textul i-ar fi scapat scriitoarei din mana si cuvintele s-ar fi insiruit singure intr-o ordine doar de ele stiuta. Sunt prea multe si repetitiile care in loc sa intensifice, sa accentueze ceva, cum cred ca-si dorea autoarea, nasc exprimari caraghioase ("ce multe stiu femeile, ce multe!", "niciodata nu-i facea observatii, niciodata"). 

O sa exemplific in continuare cateva din perlele unei carti careia nu stiu cine i-a facut mai multe deservicii, autoarea ca a scris-o sau traducatoarea Antoaneta Olteanu care a facut o treaba atat de buna pana acum cu Sorokin, Kurkov, Siskin incat mi-e greu sa cred ca ar fi putut sa strice ceva ce nu era din start taare dubios. 

pag. 19: "In fata metroului, s-a oprit, s-a uitat in jur. A luat-o inapoi, a dat fuga in jur." (fuga in jur e o fuga in cerc?)

pag. 43: "In aceeasi seara ea si-a dus fetita sus, la Sfanta Eufimia. Fetita mergea intre mama si tata, tinandu-i strans de maini. Ea mergea intre mama si tata pentru prima oara in viata si aproape nu se impiedica." (numai mie imi suna a compunere scolara?)

pag. 73: "Vladik, cat dura examinarea, chiar se indeparta putin, o privi de la distanta in ochi si vazu probabil ceva, dupa care tot ce trebuia era sa fugi, cum se vede, sau sa ramai alaturi pentru totdeauna de acesti ochi." (v-am spus mai sus oful cu determinantii, aici se adauga un viraj brusc de sens de la concret spre  general care mi-a produs un disconfort logic.)

pag. 77: "Tania termina niste cursuri simple si incepu sa picteze fata la papusi." (Din ciclul "spuma la lapte, spicul la grau, pana la corb")

pag. 79: "Apoi tot prin inselatorie se insura (fusese insurat inainte) si intra in camera viitoarei mame a lui Serghei Ivanovici, unde locuiau timorati ceilalti membri ai familiei, la gramada. S-a nascut un copil." (Daca acolo locuiau doar ceilalti membri ai familiei, inseamna ca mama lui Serghei Ivanovici nu era mama lui Seghei Ivanovici, ci sora mamei lui Serghei Ivanovici ori mama mamei lui Serghei Ivanovici... ori cine sa mai stie intr-o casa atat de aglomerata?) 

pag. 80: "Isi inzestrase patul de fier cu niste castroane de fier pline cu apa. In ele bagase picioarele patului, pentru ca plosnitele sa nu se urce sus la el si sa se inece pe capete in castroane." (Om milos, avea grija sa nu se inece plosnitele! Cel putin, asa rezulta din raportul de simultaneitate creat intre propozitiile subordonate cand prima e negativa.)

pag. 87: "... nu se cuvenea sa alerge in cerc, cu limba scoasa, sau sa sara peste capra, cu picioarele desfacute. Era alta fire. Mai ales sa se catere (sic!) pe funie, ca o maimuta, sau sa arunce mitocaneste discurile unde se nimereste - iar aceste sporturi intrau in setul obligatoriu de exercitii, pe care se puneau notele." (Hop, uite o propozitie, unde s-o punem? Hai sa o lasam in mijlocul frazei ca e si ea mica, se intelege si oricum autoarea nu si-o fi inchipuit ca are cineva rabdare sa ajunga pana la pagina 87). 

pag. 110: "- Uite, ca sa vezi. Uite, ca sa vezi, incepu el sa repete si incepu sa planga. Incepu imediat sa se imbrace, umbla de colo-colo cautand ceva uscat si, in fine, iesi in fuga." (Aici as fi zis "incepu sa iasa sa fuga", uite, ca sa vezi!) 

pag. 180: "Tocmai in acest fel se explica faptul ca sotia lui Pavel aducea toata progenitura la el la serviciu". (Din cate stiu eu, in limba romana "progenitura" nu e nici substantiv colectiv, nici defectiv de plural... poate in latina.)

pag. 181: "Cumva ele, fetitele acestea, aratau spalate si curate, cumva mama le spala hainele, desi, cum ai da-o, la institutie era o gradinita, acolo se jucau mai intai iarna, apoi si primavara cele doua fetite mici, si la fel venea, cu aceeasi geanta in mana, sotia lui Pavel, cu paltonul negru si pantofi negri, caci era evident, culoarea neagra este cea mai ieftina culoare si culoarea cea mai putin de marca, economica." (Fara comentarii particulare, doar pentru parfumul si culoarea generala a textului, culoarea culorii ei de culoare!)

pag. 227: "Ivanov, timp de multi ani, si-a sapat singur groapa si, in cele din urma, in urma unui mare scandal, s-a trezit intr-o functie neinsemnata, neinsemnata prin comparatie cu importantele functii precedente, functia de sef al unei sectii formate din doi oameni - functie cu care, de regula, unii abia isi incep cariera." (Ce amuzant si sclipitor e sa repetam repetitii!) 

pag. 235: "Ea s-a temut de el aproape in tot primul an de viata in comun. Ea nu a ascuns asta de mine. Ea spunea ca nici o incercare de a stabili cu el un contact nu va duce la nimic, ca el sta aproape tot timpul cu privirea fixata intr-un punct, fara sa raspunda la nici o chemare, nici la cele de a veni sa bea un ceai. De fapt, tot primul an ea inca a mai fost uimita ca el se insurase cu ea, dar afirmatia "Ea nu putea sa creada in fericirea ei" nu se potriveste totusi." (Asaa, aici ne-a casunat pe pronume, ele de ce ar fi scutite de furia ei literara?)

Daca autoarea considera toate acestea (si muuulte altele) o particularitate a stilului propriu sau umor de limbaj, mie mi-a scapat complet si definitiv. Sunt pe ici-pe colo constructii care poate starnesc un zambet discret (de tipul "cu o fata intr-o mana, cu cealalta de mana"), insa imi imaginez ca, daca as fi ajuns prin absurd la o lectura publica a doamnei, n-as fi stiut unde sa-mi arunc privirile incurcate, as fi simtit jena aia pe care o simti cand cineva e pe scena, se simte bine si nu-si da seama ca e penibil. Un lucru e sigur, autoarei nu-i este teama de penibil, nici in ceea ce scrie, nici pe scena, cand canta! Afona nu e, dar nivelul vocalizelor nu se ridica mai sus de cel cerut pentru o reuniune intima de familie. Cat despre harul literar, eu v-am prezentat toate datele, judecati singuri!