Judith Schalansky - Gatul girafei
Incep prin a felicita editura All pentru noua imagine a colectiei "Strada fictiunii". Imi place mult genul de supracoperta minimalista, care spune ceva fara sa ofere totul (spre deosebire de coperta a treia, care in loc sa provoace cititorul, sa-i trezeasca interesul, ii face un rezumat al cartii, recomand sa nu il cititi inainte daca nu vreti foarte multe amanunte inainte de lectura proprie). Vizual, detaliile sunt prezente pe coperta ascunsa primei priviri. In cazul de fata, de exemplu, gatul girafei este in afara cadrului, primind in schimb trupul, un schelet ce aminteste de o radiografie, in timp ce imaginile din carte m-au dus cu gandul la plansele de la orele de biologie. In deplina concordanta, si cartea se va dovedi o radiografie a personajului, insa una mentala.
Inge Lohmark este o profesoara de biologie ce-si priveste elevii prin lentila deformata a profesiei sale, cu prejudecatile bine inradacinate in zecile de ani de cand lucreaza la catedra. Ii analizeaza ca pe niste exemplare lipsite de suflet si individualitate (atitudine des intalnita si printre dascalii nostri din perioada respectiva, nu stiu acum), studiaza cu un interes rece, fara a interveni, relatiile dintre ei, chiar si atunci cand acestea se manifesta cu violenta.
"Nu, copiii astia nu i se pareau nicidecum niste diamante in coroana evolutiei. Dezvoltarea era altceva decat crestere. Schimbarea calitativa si cea cantitativa aveau loc fara sa depinda catusi de putin una de alta, lucrul acesta fusese demonstrat aici cu o claritate inspaimantatoare. Nu era chiar placut sa contemplezi (sic!) natura pe acest prag indecis dintre copilarie si adolescenta. O faza a dezvoltarii. Animale vertebrate terestre in stadiul de crestere. Scoala ca un tarc."
Inge priveste specimenele umane din jur cu detasare, prin lupa evolutiei si adaptarii la mediu, cu o totala absenta de empatie, abilitati sociale, aproape autista in autocentrarea sa. Desi cartea e scrisa la persoana a treia, suntem partasi ai punctului sau de vedere, unul cinic, ironic, o perspectiva detasata care pe mine m-a binedispus teribil, in mizantropia mea. Are o onestitate ce mi-a facut-o simpatica, desi in mod normal nu ar fi un personaj pe care sa-l indragesti. Pe masura ce inaintam cu lectura, intelegem cat de conflictuala cu sine insasi si contradictorie este profesoara noastra.
Fiindca tocmai adaptarea, pe care o vede drept cheia existentei, pare sa-i lipseasca. Orice schimbare o descumpaneste, de aceea nu prea lasa loc in viata sa pentru sentimente, incercand sa controleze totul. Rigiditatea ce-i caracterizeaza gandirea produce in mod neasteptat o carte placuta, alerta, ce-i reflecta personalitatea prin propozitii scurte si taioase, lasand loc si secventelor hazlii (imaginati-va, de exemplu, niste struti cu ciorapi colorati, pentru a fi deosebiti intre ei de crescator, ori incercati sa intuiti o comparatie intre meduze si nuferii lui Monet), si consideratiilor biologice (interesant mod de abordare la clasa a mutatiilor genetice si reproducerii umane), dar si imaginii de ansamblu, aceea a unei lumi ce se recompune pe baze noi, dupa caderea comunismului. In noua oranduire, schimbarile se vor pravali si asupra lui Inge, care stie, din materia pe care o preda, ca cine are gatul mai lung traieste mai mult, convingere pe care doreste sa o transpuna si in viata proprie, luand ca model girafa.
Asa a devenit Inge, dupa cum aflam din incursiunile in trecutul sau, o femeie ce refuza sa-si manifeste tandretea in public, considerand-o slabiciune, asa si-a construit o carapace protectoare ce i-au adus mai multe pierderi decat castiguri. Observa lumea cu detasare, exprimandu-si opiniile ca niste sentinte, scurte, precise, concentrate, seci ce dau textului o cadenta de mars militaresc spre o destinatie necunoscuta. De la atmosfera din clasa la discutiile din cancelarie si discursurile din curtea scolii ce mi-au amintit de "careul" din vremea scolii mele, cu vorbe sforaitoare si goale, totul este supus, in mintea eroinei, unei cenzuri a evolutiei mai puternica decat dictatura ce s-a incheiat de curand, ca pentru a contrabalansa printr-o ordine riguroasa, stiintifica, incertitudinea viitorului destin.
Am remarcat prezentarea cartii ca un bildungsroman. Eu am vazut in el nu un roman al formarii, ci al deformarii, al parcurgerii unui drum invers, al imunizarii la sentimente. Sunt destule motive pentru care nu va fi pe placul multora, si eu am avut ceva retineri la sfarsit - daca se poate numi sfarsit, mi-a lasat o senzatie de carte neterminata - in ciuda interesului si curiozitatii mele pentru istoria naturala, genetica si evolutie. Sau poate tocmai pentru ca el exista. Sunt domenii din care nu stiu prea mult, dar imi place mereu sa aflu lucruri noi sau uitate. Din punctul asta de vedere, cartea mi-a oferit informatii, am apreciat si structura sa, paratextul, cu insemnarile marginale si titlurile din headerul paginii, cuvinte-cheie ce ar putea alcatui un glosar al termenilor biologici, desenele. Ceea ce pe mine m-a cucerit, viziunea cinica si rece, pe altii ii poate indeparta de personaj. Nu incercati sa-l iubiti, s-ar putea totusi sa se intample, intr-un mod cerebral, nu afectiv. Inge nu cauta empatie, ar fi o forma de atasament ce ar face-o vulnerabila, asa cum o face si teoria evolutionista pe care alege sa o adopte, una a sperantei in adaptare prin efortul personal. Nu intamplator numele eroinei noastre, Lohmark, este similar cu cel al lui Lamarck, autorul teoriei ereditatii caracterelor dobandite. Mai in gluma, mai in serios am o intrebare care ma... meduzeaza: de ce ar fi mai importante ca mecanisme de supravietuire vertebrele girafei decat nematocistele meduzei? Ele au fost aici inaintea dinozaurilor si vor continua probabil sa fie si dupa ce ultima girafa va fi braconata.
In orice caz, daca aveti drum prin Paris, nu ocoliti Jardin des Plantes. Nu numai pentru plante! Puteti lua si Gatul girafei cu voi, mi se pare cadrul perfect pentru a o citi, eventual dupa o vizita la Grande Galerie de l'Evolution! Daca nu, ne multumim si cu Antipa, mai ales ca apropierea de Haeckel, naturalist mentionat in carte, si descoperirea unei specii de meduze il plaseaza in atmosfera potrivita. Caci un mic muzeu de istorie naturala este si romanul de fata, unul ce pune accent pe mutatiile specimenului Inge Lohmark.
Fiindca tocmai adaptarea, pe care o vede drept cheia existentei, pare sa-i lipseasca. Orice schimbare o descumpaneste, de aceea nu prea lasa loc in viata sa pentru sentimente, incercand sa controleze totul. Rigiditatea ce-i caracterizeaza gandirea produce in mod neasteptat o carte placuta, alerta, ce-i reflecta personalitatea prin propozitii scurte si taioase, lasand loc si secventelor hazlii (imaginati-va, de exemplu, niste struti cu ciorapi colorati, pentru a fi deosebiti intre ei de crescator, ori incercati sa intuiti o comparatie intre meduze si nuferii lui Monet), si consideratiilor biologice (interesant mod de abordare la clasa a mutatiilor genetice si reproducerii umane), dar si imaginii de ansamblu, aceea a unei lumi ce se recompune pe baze noi, dupa caderea comunismului. In noua oranduire, schimbarile se vor pravali si asupra lui Inge, care stie, din materia pe care o preda, ca cine are gatul mai lung traieste mai mult, convingere pe care doreste sa o transpuna si in viata proprie, luand ca model girafa.
Asa a devenit Inge, dupa cum aflam din incursiunile in trecutul sau, o femeie ce refuza sa-si manifeste tandretea in public, considerand-o slabiciune, asa si-a construit o carapace protectoare ce i-au adus mai multe pierderi decat castiguri. Observa lumea cu detasare, exprimandu-si opiniile ca niste sentinte, scurte, precise, concentrate, seci ce dau textului o cadenta de mars militaresc spre o destinatie necunoscuta. De la atmosfera din clasa la discutiile din cancelarie si discursurile din curtea scolii ce mi-au amintit de "careul" din vremea scolii mele, cu vorbe sforaitoare si goale, totul este supus, in mintea eroinei, unei cenzuri a evolutiei mai puternica decat dictatura ce s-a incheiat de curand, ca pentru a contrabalansa printr-o ordine riguroasa, stiintifica, incertitudinea viitorului destin.
Am remarcat prezentarea cartii ca un bildungsroman. Eu am vazut in el nu un roman al formarii, ci al deformarii, al parcurgerii unui drum invers, al imunizarii la sentimente. Sunt destule motive pentru care nu va fi pe placul multora, si eu am avut ceva retineri la sfarsit - daca se poate numi sfarsit, mi-a lasat o senzatie de carte neterminata - in ciuda interesului si curiozitatii mele pentru istoria naturala, genetica si evolutie. Sau poate tocmai pentru ca el exista. Sunt domenii din care nu stiu prea mult, dar imi place mereu sa aflu lucruri noi sau uitate. Din punctul asta de vedere, cartea mi-a oferit informatii, am apreciat si structura sa, paratextul, cu insemnarile marginale si titlurile din headerul paginii, cuvinte-cheie ce ar putea alcatui un glosar al termenilor biologici, desenele. Ceea ce pe mine m-a cucerit, viziunea cinica si rece, pe altii ii poate indeparta de personaj. Nu incercati sa-l iubiti, s-ar putea totusi sa se intample, intr-un mod cerebral, nu afectiv. Inge nu cauta empatie, ar fi o forma de atasament ce ar face-o vulnerabila, asa cum o face si teoria evolutionista pe care alege sa o adopte, una a sperantei in adaptare prin efortul personal. Nu intamplator numele eroinei noastre, Lohmark, este similar cu cel al lui Lamarck, autorul teoriei ereditatii caracterelor dobandite. Mai in gluma, mai in serios am o intrebare care ma... meduzeaza: de ce ar fi mai importante ca mecanisme de supravietuire vertebrele girafei decat nematocistele meduzei? Ele au fost aici inaintea dinozaurilor si vor continua probabil sa fie si dupa ce ultima girafa va fi braconata.
In orice caz, daca aveti drum prin Paris, nu ocoliti Jardin des Plantes. Nu numai pentru plante! Puteti lua si Gatul girafei cu voi, mi se pare cadrul perfect pentru a o citi, eventual dupa o vizita la Grande Galerie de l'Evolution! Daca nu, ne multumim si cu Antipa, mai ales ca apropierea de Haeckel, naturalist mentionat in carte, si descoperirea unei specii de meduze il plaseaza in atmosfera potrivita. Caci un mic muzeu de istorie naturala este si romanul de fata, unul ce pune accent pe mutatiile specimenului Inge Lohmark.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.