Rege al spatiului infinit

Ian McEwan - Coaja de nuca 

Cum McEwan, alaturi de J. Barnes, se numara printre autorii contemporani rasfatati de acest blog (cred ca lor le-am dedicat cele mai multe insemnari de-a lungul timpului) nu aveam cum sa ocolesc cel mai recent volum al sau, aparut la inceputul lunii septembrie, tradus probabil contra cronometru pentru a vedea lumina tiparului la targul de carte, ca sa fim si noi in pas cu actualitatea literara internationala. Bravo, Polirom,  a iesit bine, in ciuda timpului scurt! 

Motto-ul preluat din Hamlet sub semnul caruia se deschide cartea zice cam asa:  "O, Doamne! As putea sa stau inchis intr-o coaja de nuca si tot m-as socoti Rege al spatiului infinit - numai de nu as avea vise rele." Intr-un fel de coaja de nuca isi desfasoara existenta prenatala naratorul acestui roman, unul deloc credibil, daca ar fi sa ne gandim la rece. Sa presupunem insa ca in viata de dinaintea vietii ar exista un acces la imaginea de ansamblu pe care apoi, venind pe lume si construindu-ne traiul din fragmente trunchiate si subiective, il pierdem. Sa presupunem ca vocea care ne vorbeste apartine nu unui fat nenascut, ci unui rege al spatiului infinit si al timpului contemporan, al carui somn amniotic este, din pacate, tulburat de vise teribil de rele: sunt viziuni shakespeariene ale familiei in care urmeaza sa se nasca, dar si viziuni indepartate, ale unui cosmar universal.
Sunt viziuni percepute  prin auz si gust, simturile cu care recepteaza totul din pantecul matern, prin exercitii de imaginatie, inchipuindu-si scenele la care nu poate fi martor, ori prin vaz. Si aici am sesizat o usoara inconstanta in spusele naratorului, care afirma ca nu poate vedea unele lucruri, insa ofera detalii pe care numai cineva dotat cu acest simt le-ar putea cunoaste. Omniscienta autorului o depaseste pe aceea a personajului caruia ii da glas. Dar sunt detalii peste care trec usor, fiindca este o carte suprinzatoare pentru un scriitor care nu prea se abatea pana acum de la normele realitatii. Iar atunci cand un autor care iti place reuseste sa te mai surprinda dupa multe carti, lumea devine brusc mult mai frumoasa. Si asta in ciuda dimensiunii tragice a cartii. Nu vreau sa spun prea multe, doar cateva detalii de decor, piesa in sine va trebui sa o cititi singuri... Am zis piesa? Tin sa ii asigur pe intamplatorii cititori ai acestui post care nu stiu ca uneori vorbesc in doi peri si poate au o aversiune fata de dramaturgie ca este vorba de un roman totusi, chiar unul scurt, usor de citit, insa dens in referinte si avand ca punct de pornire o piesa shakespeariana. Daca Shakespeare ar fi trait in zilele noastre si ar fi fost romancier, poate ca s-ar fi putut numi McEwan. Unii zic ca se numea de fapt Marlowe, dar sa n-o dam pe teorii conspirationiste si sa ma intorc la eroul nostru inca nenascut.
Fatul nostru este un rafinat. Are cunostinte de muzica, arhitectura, politica, pe care pretinde ca le-ar fi dobandit in timpul vietii intrauterine de la posturile de radio si podcast-urile ascultate de mama sa.  Detine sensurile inainte de a avea reprezentarea a ceea ce definesc, insa tot ce ar putea fi o lume abstracta, conceptualizata, nu este perceputa astfel de cititor. Este pe deplin ancorat in actualitatea fierbine, mentionand atentatele de la Londra, "jungla" de la Calais, agricultura modificata genetic, ghimpele rus din coasta Europei, migratia urbana si o multime de alte subiecte de interes general. Este si un rafinat enolog deja, gratie placerilor si consolarilor bahice ale mamei sale. Si niciodata scenele de sex nu sunt mai amuzante si mai putin erotice decat atunci cand sunt descrise "din interior".
Am avut o impresie puternica de divertisment, senzatia ca McEwan s-a relaxat scriind aceasta carte si prin asta i-a transmis cititorului bucuria de a o scrie. A fost ca la un concert care-ti place cand vibrezi la unison cu artistii de pe scena. Le simti entuziasmul, ti-l transmit si tie. Nu ca aici nu ar fi destule subiecte serioase, atinse doar tangential, ce-i drept, dar tonul general ma face sa percep cartea mai degraba ca pe o farsa decat ca pe o tragedie, o fantezie prin care autorul imi pare ca a vrut sa-si lase imaginatia sa zburde, fara prea multa munca de documentare, cum obisnuia pana acum, o miscare imprevizibila dar castigatoare, probabil cu mai mult succes de public decat cartile mai muncite. Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut, dar ca prime alegeri si recomandari din opera lui, tot pe Solar si Ispasire as miza, atat de diferite intre ele, dar mai elaborate, mai constante in directia aleasa. Pe cand aici, lasand deoparte intriga principala, una deloc noua, solilocviile regelui nostru in formare in plina criza de constiinta si identitate sunt doar scurte divagatii, broderii pe marginea unui omagiu adus lui Hamlet.