Sunday, 26 February 2017

Joaca de-a juriul

Ca in fiecare an, in ziua de dinaintea noptii albe imi fac lectiile oscarofile pe baza unor factori cat se poate de relaxati si personali: o treime informare, o treime intuitie, si anume cum imi inchipui eu ca ar gandi ei si o treime simpatii personale. Sa curga, deci, predictiile: 

Cel mai bun film
La La Land
Moonlight
Manchester by the Sea
Arrival
Fences
Lion
Hidden Figures
Hacksaw Ridge
Hell or High Water
De la Lion si Hacksaw Ridge cunosc doar trailerele. Pe ultimul nici nu ma voi inghesui sa-l vad prea curand, imi imaginez ca este exact ce ma astept sa fie. Am vazut de curand si Hell or High Water, despre care n-am mai ajuns sa scriu, care ia culorile stridente ale lui Tarantino si le dilueaza intr-un pastel western de secol XXI, unde caii sunt inlocuiti cu masini si serifii justitiari si incrancenati cu mucalitul Jeff Bridges. Placut, dar nu o revelatie. Pentru mine, revelatia de anul asta a fost La La Land, asa ca merg cu incredere pe mana lui. 
Preferinta: La La Land
Pronostic: La La Land

Cel mai bun regizor
Damien Chazelle - La La Land
Barry Jenkins - Moonlight
Denis Villeneuve - Arrival
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Mel Gibson - Hacksaw Ridge
Cum cred ca in mare parte cel mai bun film nu poate fi decat mana celui mai bun regizor din seria in cauza si orice alt castigator e oarecum impotriva propriei logici a juriului, 
Preferinta: Chazelle
Pronostic: Chazelle

Cel mai bun actor in rol principal
Ryan Gosling, La La Land
Casey Affleck, Manchester by the Sea
Denzel Washington, Fences
Andrew Garfield, Hacksaw Ridge
Viggo Mortensen, Captain Fantastic 
Aici am dubii. Gosling e bun, dar Emma Stone ii cam fura prim-planul. Denzel face exces de oratorie, la Garfield stiu la ce sa ma astept, numirea lui Viggo Mortensen e oarecum o surpriza (inca un film pe care vreau sa-l vad, desi trailerul nu ma face sa-l percep ca pe o comedie, asa cum ar fi prezentat).  M-am hotarat, exista printre ei un om care face un rol puternic, pastrand proportiile juste ale interpretarii.
Preferinta: Casey Affleck
Pronostic: Casey Affleck

Cea mai buna actrita in rol principal
Natalie Portman, Jackie
Emma Stone, La La Land
Isabelle Huppert, Elle
Meryl Streep, Florence Foster Jenkins
Ruth Negga, Loving
Aici cred ca e usor: 
Preferinta: Emma Stone
Pronostic: Emma Stone daca nu ne trezim cu vreo surpriza incorecta politic si castiga Ruth Negga, ca dupa aia iar face comunitatea scandal ca din atatea nominalizari se iau prea putine premii. 

Cel mai bun actor in rol secundar
Mahershala Ali, Moonlight
Jeff Bridges, Hell or High Water
Lucas Hedges, Manchester by the Sea
Dev Patel, Lion
Michael Shannon, Nocturnal Animals
Preferinta : am o slabiciune pentru Jeff Bridges, dar nu-l vad castigand.
Pronostic: Dev Patel? Ar putea fi si Mahershala Ali, dar parca e o aparitie prea "secundara" pentru a-si putea imprima prestatia in mintea spectatorului.

Cea mai buna actrita in rol secundar
Viola Davis, Fences
Michelle Williams, Manchester by the Sea
Octavia Spencer, Hidden Figures
Naomie Harris, Moonlight
Nicole Kidman, Lion
Chiar incepe sa-mi para rau ca n-am vazut inca Lion, ma tot impiedic de el prin lista. 
Preferinta : Viola Davis, ce-i al ei sper sa fie pus deoparte
Pronostic: Viola Davis? sau Olivia Spencer? Aici am certitudinea ca va fi un Oscar negru, dar juriul mi-o poate infirma, evident.

Cel mai bun scenariu adaptat 
Barry Jenkins - Moonlight
Eric Heisserer - Arrival
Luke Davies - Lion
August Wilson - Fences
Allison Schroeder si Theodore Melfi - Hidden Figures
 Preferinta: nu m-a lovit serios nici unul dintre filmele cu scenariu adaptat, dar ca sa aleg ceva o sa spun Arrival
Pronostic: Moonlight  

 Cel mai bun scenariu original 
Damien Chazelle - La La Land
Taylor Sheridan - Hell or High Water
Kenneth Lonergan - Manchester by the Sea
Yorgos Lanthimos si Eftimis Filippou - The Lobster  Mike Mills - 20th Century Women 
Preferinta:  pentru ca alegerea mea sa nu fie atat de previzibila, o sa ma prefac ca nu inteleg si o sa-i dau un premiu pentru cel mai original scenariu bun lui The Lobster
Pronostic: dar sper ca alegerea lor sa fie cea previzibila, La La Land

Cea mai buna imagine
James Laxton - Moonlight
Linus Sandgren - La La Land
Bradford Young - Arrival
Rodrigo Prieto - Silence
Greig Fraser - Lion 
Preferinta: nu, nu pot, filmul asta m-a bantuit pe toate planurile, si vizual, si auditiv, si emotional: La La Land.
Pronostic: s-ar putea totusi ca juriul sa vrea sa mai dea si altor filme premii, Arrival sa fie.

La documentare si la scurt-metraje de animatie ma abtin, chiar nu stiu nimic despre nici unul dintre candidati. As putea sa arunc o privire la trailere, dar nu ar fi suficient. 

Cel mai bun film de animatie
Zootopia
Kubo and the Two Strings
Moana (de ce naiba l-au tradus ai nostri in cinematografe Vaiana? Cineva imi spunea ca ar fi posibil sa ni se traga de la porno-parlamentara italiana, sa evite numele Moana, dar italienii i-au spus Oceania, si mai departe de titlul original, desi personajului ii spun Vaiana)
The Red Turtle
My Life as a Zucchini
Preferinta: favoritul meu detasat este Kubo
Pronostic: mi-e cam frica de Red Turtle, cu potential de a fura mai mult ochii si mintea criticilor decat pe-a publicului, dar cum treimea subiectiva si cea informata imi soptesc sa sa spun tot Kubo, asa sa fie. 

Cel mai bun film strain
Toni Erdman
 Land of Mine

A Man Called Ove
Tanna

The Salesman
Imi pare tare rau ca n-am reusit inca sa vad En Man som heter Ove si Land of Mine. Insa dupa graba cu care s-au aruncat americanii la remake cu actori mari, presimt ca Erdman va da lovitura.
Fara preferinta, doar pronostic: Toni Erdman

Cea mai buna coloana sonora
 Justin Hurwitz - La La Land
Nicholas Britell - Moonlight
Dustin O’Halloran  si Hauschka Lion
Mica Levi - Jackie
Thomas Newman Passengers 
Fara comentarii!
Preferinta: LA LA LA...
Pronostic: La La Land

Cele mai bune efecte vizuale
The Jungle Book
Rogue One: A Star Wars Story
Doctor Strange
Deepwater Horizon
Kubo and the Two Strings
Preferinta: Kubo, evident, conteaza ca efectele sunt animate? 
Pronostic: dupa principiul "sa primeasca si fanii Star Wars ceea ce-si doresc", Rogue One.

Cele mai bune costume
La La Land
Fantastic Beasts and Where to Find Them
Florence Foster Jenkins
Jackie
Allied
Eu as merge pe mana lui Fantastic Beasts si ma intreb de ce n-a fost propus si la categoria de mai sus
Pronostic: Florence Foster Jenkins. 
Cantec original
La La Land - The Fool who Dream
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Trolls - Can't stop the feeling
Music and Lyric by Justin Timberlake, Max Martin and Karl Johan Schuster
La La Land - City of Stars 
Music by Justin Hurwitz; Lyric by Benj Pasek and Justin Paul
Jim: The James Foley Story - The Empty Chair
Music and Lyric by J. Ralph and Sting
Moana - How Far I'll Go
Music and Lyric by Lin-Manuel Miranda 
Grea alegerea intre cele 2, nu? 
Oricum, pronostic: La La Land, s-ar putea City of Stars sa fie mai catchy pentru urechile juriului.
Preferinta: The Fool who Dream 

Cam atat pentru azi, anul asta votez doar la 15 categorii :). Nu am avut prea multe provocari si am obosit sa tot scriu La La La...

P.S.: 7/15, nici macar jumatate, dar Oscarii au gresit mai rau.  Felicit DigiTV pentru decizia de a oferi ceremonia in varianta nedublata.
Dezamagiri? Doua majore, cel mai bun film si cea mai buna animatie. Cred ca si cel mai bun film strain, categorie al carei castigator si uitasem sa-l trec in pronosticuri. Nu mi-a placut A Separation, filmul cu care regizorul castigase premiul la aceeasi categorie, este posibil ca acum sa-l fi impins in fata si marea problema americana (cum care? problema Trump, evident), dar  asa si Meryl Streep ar fi trebuit sa castige :).
Insa cea mai mare dezamagire a fost pe la 7 si ceva dimineata, cand s-a anuntat cel mai bun film: Warren Beatty deschide plicul, se uita inauntru, ezita, se uita lung la coprezentatoarea Faye Dunaway, mai arunca o privire disperata hartiei si in cele din urma anunta La La Land. Incep discursuri, pupaturi, lacrimi de bucurie, in spatele "castigatorilor" foiala devine tot mai evidenta, cineva este intrerupt in plin discurs de un alt membru al echipei La La Land care anunta sec ca, de fapt, a castigat Moonlight. Beatty a explicat dupa aceea ca fusese confuz din cauza ca in plicul lui scria "Emma Stone - La La Land" si  ezitarile lui nu erau interpretare, ci reale. Si acum ma intreb cine sa fi fost cetateanul turmentat care a pus scrisoare cu un premiu deja acordat in locul unde se afla cea pentru cel mai bun film, neacordat inca? Si plicul era deja desigilat, impotriva practicii normale? Si unde era plicul real cand prezentatorii l-au primit pe cel gresit? Mai sa fie... oricum, asa a iesit mult mai trist decat daca ar fi anuntat de la inceput Moonlight. La La Land s-a implinit si aici, cu visele devenite realitate si apoi spulberate.

Saturday, 25 February 2017

Filmele (in)corecte politic

Mie mi se pare deja o lipsa totala de corectitudine politica sa imparti productiile in filme "albe" si filme "negre", cand normal ar fi sa zici doar filme bune si proaste, fara culoare rasiala. But hey, Hollywood, you asked for it dupa tot scandalul de anul trecut cum ca filmele negre si actorii lor nu s-ar fi bucurat de atentia juriului Oscar. Poate pentru ca nu au meritat?? 
Drept pentru care, avem anul acesta din plin, probabil ca unele, daca nu ar fi fost atat de "negre" nu ar fi avut ce sa caute pe lista candidatilor. 
Primul in ordinea vizionarii, 

Hidden Figures (2016)

O dubla lovitura: rasiala si feminista. Si pentru ca filme biografice cu o singura protagonista  s-au tot facut, ce si-au zis autoarele productiei de fata si probabil si cea a cartii? Hai sa punem trei la pret de una. Si asa a aparut istoria celor trei negrese care au lucrat la NASA la inceputurile dezvoltarii programului spatial, prin anii '60. Tot respectul pentru munca lor, insa filmul este mediocru. Prea demonstrativ, focusat pe latura profesionala a activitatii celor trei, ridica o bariera empatica in calea spectatorului,  consolidata de si faptul ca, atunci cand inghesui trei eroine in aceeasi poveste, nu prea-ti ramane loc sa le dezvolti, sa construiesti pe marginea biografiei fiecareia dintre ele. Mi-a displacut si viziunea unilaterala a negreselor minunate si geniale intr-o lume a albilor ingrati, rauvoitori, rasisti (cu vreo doua exceptii) si mult mai slab pregatiti profesional. Daca s-ar fi inversat culoarea personajelor, probabil ca ar fi trezit protestele comunitatii negre. Are o agenda clara, si-a implinit-o, insa fara pic de sare si piper. Nu are umor, nu are momente care sa creeze vreo tensiune, e plat si abia am rezistat sa-l vad pe tot. 

Urmeaza 

Fences (2016) 

 Cand actorul din rolul principal este si regizorul filmului, se intampla ce s-a intamplat aici: Denzel Washington e bun, dar nu si cand isi fura singur caciula si isi ofera prim-planul absolut al propriului film, devine obositor. Pentru a straluci, a ales un scenariu cu mult text. Se vorbeste tare mult in filmul asta, iar temele importante tind sa se piarda prin oceanul de small talk care sufoca fiecare cadru. Denzel interpreteaza rolul unui barbat ajuns in momentul de criza a varstei a doua, in conflict cu sine insusi, cu viata dusa pana atunci, in cautarea identitatii. Insa nimic nu este sugerat, totul este explicat si supraexplicat in film, principalul sau pacat fiind, cred eu, cel al oratoriei excesive. Are mai mult aspectul unei piese de teatru decat al unui film si regia urmeaza scenariul, intarind aceasta senzatie, cu cateva cadre precise in care se fac si se desfac conflictele intre personaje, cel mai important fiind curtea de langa casa, careia eroul ii construieste un gard. Un gard a ridicat si in calea propriilor sentimente, nevoia de a-i proteja pe cei din jur capatand manifestari tiranice si generatoare de tensiune. Am apreciat mai mult discretia si jocul retinut, interiorizat, al Violei Davis, si ea nominalizata la Oscar pentru rol secundar, decat explozia de acaparare a ecranului, pe alocuri exagerata, a lui Denzel, nominalizat pentru rol principal. Cred ca Viola Davis are sanse reale si pe bune sa castige premiul.


Moonlight (2016) 
Este singurul din cele trei care, dupa pararea mea, isi merita nominalizarea pentru cel mai bun film. Desi nu este nici pe departe cel mai bun si desi, fiind mai rasarit decat cele de mai sus, a reusit sa inhate nu una, ci opt nominalizari, putin cam umflat as zice. Asta nu-l face insa mai putin rasist. Sau da? E rasism cand un alb ii spune unui negru "nigga", dar e o forma de alint cand cuvantul respectiv e rostit de un negru? Fiindca personajul principal are parte din plin de astfel de apelative, venite chiar din sanul comunitatii lui. Filmul ce urmareste evolutia lui Chiron, un tanar afro-american, este structurat in trei parti, fiecare corespunzand unei varste si unei etape a descoperirii de sine: familiala, sexuala si sociala. Este unul din acele filme ce mediteaza asupra conditiei si dezvoltarii umane intr-un mediu guvernat de violenta, droguri si de absenta unei indrumari parintesti la varsta cand un copil are mai multa nevoie. 
Ce il face insa pe film sa fie diferit, sa se distinga de multimea de filme "de ghetou" al caror continut si univers le cunoastem deja, degradarea individului sub mana nedreapta a destinului, formarea intr-un mediu unde egalitatea de sanse este un concept abstract si concretul e dat de legea strazii, este viziunea poetica si contemplativa a regizorului Barry Jenkins, chiar daca uneori da impresia ca se straduieste cam mult sa faca "arta" si-si acompaniaza opera cu o muzica bombastica si inaltatoare, de zici ca te uiti la La grande bellezza (care v-am spus cat mi-a displacut). Insa filmul are unitate si o atmosfera ce penduleaza intre erotism si violenta, intre iluzie si realismul cel mai crud, avand ca reper simbolic apa, refugiu si punct de calm si siguranta intr-o lume unde un copil poate deveni, impotriva vointei lui, ceea ce se asteapta ceilalti sa devina. Cliseele si previzibilul sunt acolo, dar transpuse intr-o viziune simbolica, pe alocuri onirica, incat ghetoul lipsit de perspective ajunge sa capete o anumita poezie, mai ales pe latura vizuala. 
Si chiar daca se raporteaza la lumea neagra a periferiei, reuseste sa-i strapunga granitele si sa aduca in fata spectatorilor un film al formarii in care-si gasesc locul emotii si trairi universale, sa-si depaseasca negritudinea cum s-ar spune, ceea ce nu reusesc celelalte doua. 
Pentru mine filmele nu sunt despre "albi" si "negri", ci despre oameni, iar Moonlight este singurul din calupul de filme afro-americane nominalizate care imi vorbeste despre oameni chiar daca ei sunt negri, chiar daca radacinile sociale sunt puternice, despre o cautare a identitatii prezenta la fiecare dintre noi, chiar daca se traduce altfel, in functie de experientele formatoare ale fiecaruia.

Monday, 20 February 2017

Celalte animatii de la Oscar

V-am spus deja ca mi-a placut mult Kubo. Despre celelalte pe scurt, pentru ca nu mi-au oferit ocazia sa dezvolt:


Zootopia (2016) 
Imi continui rafuiala personala cu traducatorii de titluri de filme, am un dinte mare impotriva lor. Zoo... tropolis? Serios? Sa presupunem ca targetul principal al unei animatii sunt copiii, cu ce ar fi "polis" o notiune mai putin abstracta decat "utopia"? In original este un joc de cuvinte care putea fi la fel de bine inteles si in limba noastra. Trecand peste asta, este un Disney in siajul DreamWorks, fara nuantele la care as fi putut spera dupa fuziunea cu Pixar. Cateva poante simpatice, dar plin de clisee si discursuri motivationale grosiere de genul "esti ceea ce doresti sa fii", de care copiii se pot bucura, pastrand linia clasica alb-negru, bine-rau, dar care pentru copiii ceva mai pretentiosi, astia care apreciaza subtilitatea intr-un scenariu de animatie s-a dovedit o experienta plictisitoare. Not funny!


Moana (2016) 

E un Disney chiar mai rau. Unul de-ala in care se canta muuult si nu neaparat prost, dar acut, cu o voce zgarietoare pe creier si cu o linie melodica absolut conventionala si neinspirata. Se canta chiar si in momentul confruntarii finale, cand eroina, numita Moana, ce se considera predestinata de ocean faptelor marete, trebuie sa infrunte marele dusman. Indreptandu-se spre el, se opreste si... ati ghicit, canta. Se toot canta mult, banal si inutil. Sunt multe rezolvari providentiale, intr-o poveste prea previzibila si cu glumite rasuflate, adaptata varstei de 8 ani si atat. Aici, spre deosebire de filmul de mai sus, nu esti ceea ce vrei sa fii, ci ceea ce ei, ceilalti, au nevoie sa fii. Dar cumva tot pe-acolo ca mesaj, tot cu o salvatoare a lumii.

The Red Turtle (2016)

Aceasta coproductie olandezo-japoneza (regizorul olandez Michael Dudok de Wit impreuna cu studioul Ghibli) este pe atat de fartsy pe cat lasa trailerul sa se intrevada. Scapat dintr-o furtuna, un barbat isi gaseste refugiu pe o insula. Incercarile de a pleca sunt tot timpul dejucate de mare, pana cand ajunge sa-si cunoasca adversarul, o testoasa rosie. Odata ucisa, ea se transforma intr-o fata si astfel ispitei i se deda Robinsonul nostru si ramane pe insula pana la adanci batraneti. Construit din imagini 2D in acuarela, impotriva curentului general al animatiei, se doreste o meditatie poetica impregnata cu accente fantastice asupra trecerii umane prin viata, intr-un cadru ce se pastreaza nealterat de intruziunea fiintei superioare, o insula populata cu pasari, crabi si broaste testoase. Si o amarata de foca, devenita repede pantaloni. Pentru restul hainelor, nu intrebati unde s-a gasit material... 
Nu faptul ca este un film mut, creat numai din imagini si muzica, mi-a displacut, pornea de la un episod fantastic interesant si ar fi putut dezvolta aceasta linie. Dar continua complet banal si lipsit de inspiratie, chiar si atunci cand paradisul este spulberat, de o pretentiozitate care mie nu mi se pare ca da bine deloc cu mijlocul de exprimare ales, animatia. Parca mai mult ma dezamageste un astfel de film, care creeaza asteptari si are un sambure de arta decat o porcarioara previzibila gen Zootopia.

Nu am vazut (si probabil nici nu se va intampla inainte de premiere) Ma Vie de Courgette, animatia franceza pornita de la o carte pentru copii ce-l are in centru pe Courgette, un baiat ramas orfan care va reinvata, dupa disparitia mamei sale, prietenia si increderea. Putinele secvente gasite pe internet mi-au lasat senzatia unei povesti clasice despre pierderea si regasirea sperantei, previzibila si copilareasca, condimentata cu duiosie si umor, un stop motion care ar putea fi o experienta de vizionare placuta, dar nu cat sa-si absoarba total privitorul adult.

Thursday, 16 February 2017

Puncte decisive in anatomia individuala


Gonçalo M. Tavares - Sa inveti sa te rogi in era tehnologiei

Fiecare om este alcatuit, pas cu pas, de experientele prin care trece, mai placute sau mai traumatizante. Iar cele din urma isi pun, probabil, mai mult amprenta asupra devenirii individuale. Lenz Buchmann invata inca din adolescenta, pe pielea proprie, cruzimea si umilinta de la tatal sau, militar sever si rece, lipsit de empatie. Si ele i se vor imprima in caracter. Nu este de mirare ca, la randul sau, le va aplica mai tarziu asupra celor vulnerabili din jur, a caror prezenta o cauta, de la un cersetor pe care il obliga sa se umileasca pentru a-i oferi apoi mancare si bani, la propria sotie si la pacientii slabiti de boli, al caror destin este in mana lui.  
In fraze seci, sfichiuitoare, ce alcatuiesc capitole concise, Tavares alcatuieste in cartea subintitulata "Pozitia in lume a lui Lenz Buchmann" un portret crud, de un cinism feroce, al celui ce  considera ca detine controlul in propria existenta si in a celor apropiati. 
Facand o diferenta transanta intre "era tehnologiei" ca simbol al gesturilor precise, mecanice, lipsite de sentiment si "rugaciune" ca forma de manifestare a vulnerabilitatii si compasiunii, ne poarta  de-a lungul existentei personajului, intr-o experienta inconfortabila, dar alcatuita cu un condei de maestru. Lenz este un anti-erou lipsit de trasaturi agreabile. Ajuns intr-o functie de raspundere, de chirurg apreciat si abil, actioneaza ca o masinarie, precis si eficient: "masinaria nu intelege ludicul si nici tragicul, intelege conducerea, o anumita forta si o anumita miscare". De acelasi cinism va da dovada si cand se va vedea pus in fata sfarsitului propriului frate sau cand intra in viata politica, unde lipsei de sentimente i se adauga si lipsa de scrupule. 
Suntem departe aici de tonul ludic cu care ne imbia Tavares sa ne plimbam alaturi de scriitori in Cinci plimbari prin cartier. Chiar daca este o carte cu o viziune intunecata asupra vietii, este admirabil scrisa. Pe scheletul narativ primar, autorul brodeaza o intreaga meditatie pornind de la intrebari privind esenta umanitatii, dandu-i pe alocuri, prin precizie si elocventa, aspectul unui tratat de popularizare a medicinei. Este un fel de roman de formare, dar mai degraba se formeaza un concept decat un om, iau nastere ideile pe care Buchmann le are despre sine, despre rolul sau in lume. Ca si oamenii, si ideile pot fi uneori bolnave, viciate, subrede. Au o anatomie a lor, un schelet, o viata fondata de multe ori pe iluzii si cautari. Pentru protagonistul cartii, eficienta este cuvantul de ordine, un punct ce se intinde ca un cancer asupra sentimentelor, devora natura umana, inlocuind-o cu tehnica, ordinea, rigoarea, precizia. Unde va conduce acest proiect de viata? Acolo unde duc toate...vorba unei reclame la pompe funebre: "vrei, nu vrei, tot la noi ajungi". Ascensiune si declin, povestea unei existente...
Desi, cum spuneam, personajul este unul distant, pe care in mod normal nu ti-ai dori sa-l cunosti, se petrece un fenomen de apropiere ciudat. Autorul-narator ii imbratiseaza oarecum, explicandu-l, punctul de vedere, il apropie, isi face cititorul sa resimta o stranie compasiune fata de un om pe care il detesta. Este un pariu castigat, un mod prin care arata ca, atunci cand exista o perspectiva atent alcatuita, cand lumina cade din unghiul favorabil si exista abilitatea de a patrunde in gandurile personajului, si un monstru capata umanitate. Cu un titlu inselator (daca nu ar fi fost numele lui Tavares pe coperta probabil nici nu as fi rasfoit volumul), nu este o carte despre evlavie, nici despre cainta sau salvare, e de o luciditate unde astfel de notiuni nu au ce cauta. Mai degraba subtitlul este adevaratul titlu al cartii, pentru ca pozitia in lume a eroului, bazata pe relatii de dominare si putere, este sustinuta de un mod de exprimare a sa la fel de brutal, functional ca un bisturiu ce se afunda tot mai adanc si mai precis in intimitatea sa, pe masura ce chipurile din jur se estompeaza si, de cele mai multe ori, nici nu capata un nume.
Insa nu am scapat de senzatia ca acest studiu de personaj ar putea fi parte dintr-un proiect mai mare, mai important, o schita pentru pregatirea unui tablou mai amplu si mai impresionant, un exercitiu de stil ce poate face deliciul filologilor prin capacitatea de reda atat de mult si de precis cu atata concizie intr-o proza ce mi-a sugerat un mix de Kundera, Kafka si Oliver Sacks. Surprinzator si intrigant, nu? Ramane insa cumva ca un film caruia parca ti-ar veni sa-i dai Oscarul pentru interpretare, dar nu si pe cel pentru cel mai bun film. Sau un fel de candidat la premiul Nobel pentru interpretare masculina. De ce nu? Doar s-a mai vazut si castigator al Nobelului literar pentru... cea mai buna coloana sonora... sau pe-acolo.

Tuesday, 14 February 2017

Ce se intampla cu sud-americanii?


Isabel Allende - Amantul japonez

Despre cel mai recent roman al lui Isabel Allende as putea sa nu mai spun nimic in plus fata de ceea ce am spus despre ultimul roman al lui Llosa. Dar daca tot am pierdut timpul cu el citindu-l, mai pot pierde 10 minute scriind despre, mai ales ca situatia e chiar mai trista decat in cazul lui Llosa. Departe de aura magica in care isi invaluia Casa spiritelor, autoarea se apropie acum de standardul bestsellerului de consum dedicat adolescentelor visatoare si casnicelor plictisite, amintindu-mi de cartile din colectia Harlequin pe care le citeam pe la 16-17 ani pentru a invata mai bine franceza. 
Mai intai, construieste o poveste putin plauzibila, cu o tanara moldoveanca, Irina, angajata la un camin de batrani din California, unde se apropie de una dintre rezidente, Alma. Batrana se evidentiaza prin distinctia, independenta, nonconformismul si aerul enigmatic. Prietenia celor doua se transforma intr-o relatie de tip matusa-nepoata, producandu-se si cu participarea nepotului real al Almei, Seth, mostenitorul bogat atras inexplicabil de tanara saraca, discreta si modesta, careia ii face o curte asidua vreme indelungata. 
Apoi atinge tangential si cat se poate de conformist subiecte cu impact, despre care s-a tot scris dar niciodata epuizate, de la lagarele naziste la pornografia infantila, de la traficul cu fiinte umane la homosexualitate si SIDA si, ca o variatie, ca loc mai putin vizitat de literatura, la lagarele in care au trait, dupa atacul de la Pearl Harbor, japonezii din America, vazuti pentru un timp drept o amenintare la adresa sigurantei nationale, siliti sa-si abandoneze viata si rosturile pentru a locui strict supravegheati in baracile ridicate prin desert.
Avem secrete de familie, inevitabile pentru a mentine curiozitatea, dozate eficient si simplu, ca pentru un roman de consum, amintite la inceput in treacat, ca sa starneasca interesul, detaliate ulterior. Sau nu, unele dintre ele par sa se dilueze printre firele romance-ului, ca de exemplu povestea fratelui pierdut si regasit al Almei. Isabel Allende isi struneste povestea (singura miza a cartii) cursiv, dorind sa mentina ritmul lecturii, arunca momeli, creeaza personaje ce nu aduc nimic nou in literatura, pe care le-am mai vazut de atatea ori incat nu-mi starnesc nici un fel de interes, se complace in dulcegarii, strecoara in biografiile eroilor componente sociale si detalii de epoca, unele familiare cititorului roman, cum ar fi aspectele legate de moldovencele naive plecate la munca in strainatate cu mari sperante pentru a se trezi sclave sexuale in cine stie ce bordel din Turcia sau adoptia in strainatate a maidanezilor autohtoni. 
Este o carte plina de incongruente si iubiri implauzibile, de-alea mari, care dureaza o viata insa nu conving deloc, nu ca n-ar fi posibil, ci fiindca distanta dintre protagonisti, mostenirile lor spirituale si culturale sunt atat de diferite incat cu greu iti poti imagina ce afinitati ar putea avea doua persoane cu background atat de opus.  Desi trecutul este schitat foarte sumar, parca am avut tot timpul lecturii senzatia ca e prea mult, ca se forteaza conexiunile, intinse in anumite directii doar pentru a-i mai da autoarei prilejul de a ne mai servi o lingurita de condiment social trantit in salata amorurilor mai vechi sau mai noi ce incalca stereotipurile burgheze. 
Este o diferenta ca de la cer la pamant intre saga familiei Trueba si aceasta dramoleta de familie previzibila cu aspect prolix, intre perspectiva nuantata, cu accente stranii de a privi lumea de acolo si cea simplista, in alb si negru, din romanul de fata. Pentru un roman siropos, nu e foarte rau, Allende stie sa-si adune laolalta piesele puzzle-ului pentru a oferi deznodamantul asteptat si toata lumea e fericita, si autoarea ca a scris o carte care probabil se vinde bine, si ocazionala cititoare ce o va cumpara de la ghiseul din gara ca lectura anuala in tren, pentru ca pare o poveste de dragoste, ceea ce si este, faptul ca e una de duzina conteaza mai putin, dar si cititorii nefericiti ca mine, care pot spune bine ca s-a terminat cu toata aceasta scotoceala intruziva a personajelor prin vietile celorlalti in cautarea senzationalului si a secretelor!
De aceea nu pot decat sa ma scarpin in crestet cu perplexitate si sa ma minunez ce naiba s-o intampla cu sud-americanii. Astia consacrati si in viata. Le-a inchis cineva robinetul magic? Au descoperit reteta simpla, mai putin consumatoare de timp si de talent de a face bani si se complac in comoditatea succesului dat de un nume pe care si l-au creat altfel decat prin ceea ce scriu acum? Cand a plecat Marquez a luat cu el toata inspiratia literara a continentului? Ce sa fie, ce sa fie?