Wednesday, 23 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea V

Pana la Capul Nord

De indata ce intram in Norvegia, simt asa o stare de fericire ca la revenirea intr-un loc drag si familiar. Si parca tot ce am vazut pana acum se multiplica: nu un ren, ci turme intregi ne privesc impasibil in trecerea noastra spre nord
iar soarele e parca mai prietenos si ne conduce prin lumina blanda a unui amurg continuu. 
Data trecuta am incercat zadarnic sa vanam soarele din miez de noapte, norii ne-am impiedicat sa il vedem. Acum, doar ce am intrat in tara si el este aici, plimbandu-si cu rapiditate stralucirea crepusculara de-a lungul liniei orizontului pentru a ajunge in punctul de rasarit si a se incepe sa se ridice din nou, cam pe la ora 2.
Acesta este Midnattsol-ul pe care l-am asteptat si mi-e teama ca pozele nu pot reda in intregime lumina aceea calda, invaluitoare, de asfintit continuu care dureaza vreo 3 ore, pana cand soarele incepe iar sa urce pe bolta. 
Soseaua aproape pustie serpuieste de-a lungul fiordului Porsanger, parte a Marii Barrents.
Suntem doar noi si renii ce-si vad netulburati de pascut si deja ne simtim la capatul lumii, desi mai avem de mers vreo 150 de kilometri pana sa dam de el.
Ma uit la reni si ma gandesc cum rezista ei prin zonele astea la vremea cand este rascolita de viscolul taios, asa ca incep sa caut detalii despre  aceste animale ce-si petrec tot timpul dincolo de Cercul Polar, in frigurile iernii arctice. Ceea ce aflu este fascinant prin prisma capacitatii de adaptare a vietii in mediul ostil. Ca fapt divers, sunt singurele rumegatoare la care si masculii, si femelele au coarne, pe care le schimba anual, insa perioada cand cad si cresc altele difera: pentru masculii batrani, ea este in decembrie, dupa imperechere, pentru cei tineri primavara iar pentru femele vara, dupa fatare, ceea ce a dus la o concluzie logica: toti renii de la sania Mosului, inclusiv Rudolph, sunt femele :).
Traiesc in turme semi-domesticite, unele exemplare am vazut ca erau marcate, probabil cele pe care le urmeaza restul turmei. In general, turmele sunt alcatuite fie din masculi, fie din femele, doar prin octombrie, in perioada de imperechere, masculii incearca sa atraga mai multe femele, sa-si formeze un harem. Prin mai-iunie, fata un singur pui si asta explica de ce am vazut atatea turme cu reni mici si cute, au doar vreo doua-trei luni acum. Copitele sunt adaptate zonei si anotimpului. Iarna isi folosesc partea mai tare, pentru a le putea oferi echilibru pe gheata, vara "pernutele", pentru a avea stabilitate in tinuturile mlastinoase ale tundrei. In timpul deplasarii, genunchii scot un clic specific, pentru ca exemplarele pierdute in ceata sau viscol sa poata auzi zgomotul turmei si nimeni sa nu ramana in urma. Pot sa miroasa lichenii sub zapada adanca de pana la 60 cm, blana are doua straturi, cel de la suprafata, format din fire goale la interior, le permite sa inoate cu usurinta. Au si capacitatea de a-si regla temperatura corporala si de a incalzi rapid aerul, pentru a nu lasa aerul rece sa patrunda in plamani. Toate aceste particularitati ii fac rezistenti si adaptati perfect traiului din zonele friguroase ale nordului.
Am fi putut merge asa la nesfarsit, spre niciunde, in lumina asfintitului continuu, insa dupa vreo 700-800 de kilometri oboseala incepe sa se faca simtita. La pranz eram inca la Rovaniemi. Asa ca ne asezam pe malul marii si a doua zi pornim iar la drum, nu inainte de a incerca temperatura Oceanului Arctic. Rece, nu atat cat sa-ti taie respiratia, dar nici cat sa ma lase sa intru mai sus de genunchi.
150 de kilometri par o nimica toata, dar e Norvegia, ea nu te lasa sa treci mai departe fara sa te opresti la fiecare pas sa o admiri. Mai ales ca zona asta din nord seamana destul de mult cu insulele Lofoten, 


cele doua fiind de altfel singurele locuri din tara unde se prepara tørfisk (codul uscat si crunchy, despre care unii zic ca pute oribil, mie imi place, probabil si pentru ca asociez mirosul cu Lofoten, acum si cu Nordkapp).
Printre turmele de reni care ne insotesc de-a lungul fiordului 
zarim la un moment dat ceva inedit:
Este singura pe care am vazut-o in libertate, cand ne-am apropiat a fugit repede in mare. Poate o fi vreo colonie pe una din insulele vecine, poate s-o fi ratacit de pe vreo banchiza, mai la nord, cine stie?
Si din vorba in vorba, din poza in poza, din mirare in mirare ajungem in sfarsit la tunelul pe sub mare care leaga insula pe care se afla Capul Nord de continent: 
Are 7 kilometri si coboara la 200 de metri sub nivelul marii. De o parte si de alta a intrarii are porti care se inchid iarna si se deschid automat cand se apropie o masina, pentru a nu ingheta in interior. Va spuneam data trecuta ca tunelurile norvegiene sunt o minunatie a tehnicii: am vazut unele in spirala, altele cu sensuri giratorii si bifurcatii, altele care parca nu se mai terminau... Iar in prezent construiesc cel mai lung tunel din lume pentru vase, intr-o zona unde curentii puternici impiedica navigatia de coasta. Cel de fata a fost deschis in 1999, pana atunci transferul pe insula se facea cu feribotul. 
Continuam drumul pe insula 
si totul este surprinzator de neinzapezit fata de cum ma asteptam. Vom gasi zapezi, si inca serioase, dar mai la sud, nu aici unde, la fel ca si in Lofoten, curentii maritimi calzi fac clima prietenoasa. 
Stiau ei ce stiau aliatii cand au ales culoarul de la Nordkapp drept cale de aprovizionare catre Rusia si nemtii care nu incetau sa-i bombardeze. Daca in sud Norvegia s-a predat destul de repede in al Doilea Razboi Mondial, nordul a fost mult mai zguduit. Mai multe despre asta cand ajungem la Narvik, la Muzeul Razboiului. 
Deocamdata zarim - in sfarsit - Capul Nord!
71°10′21″ latitudine nordica. De aici doar insula Svalbard (locul unde se pastreaza rezerva mondiala de seminte, care se zice ca ar fi in pericol din cauza incalzirii globale) mai sta intre noi si Polul Nord, aflat la vreo 2000 de kilometri. Sa ajungi la Nordkapp e o intreprindere mult mai putin eroica decat pare. Nu va inchipuiti ca in ultima parte a drumului ne-am infasurat in piei de ren, ne-am pus incaltari din piele de foca si ne-am urcat in sanii trase de caini. Nici pe departe, mergi pe o sosea asfaltata si, la un moment dat, ajungi. Si asta cam din anii '50 ai secolului trecut, cand s-a construit drumul. 
Dar in 1873, cand regele Oscar II al Norvegiei si Suediei vizita locurile cu vaporul, sa urci pana aici insemna cabluri, catarat pe stanci, infruntat viscolul si gerul.
Pe langa monumentul ridicat atunci de regele Oscar, mai exista acolo un altul, Children of the World, din 1989, ce poarta desenele a 7 copii din diferite parti ale lumii, simbolizand prietenia, speranta, colaborarea. De atunci a fost instaurat si un premiu Children of the World, constand intr-o suma importanta de bani, decernat anual unui proiect sau unei organizatii care isi propune sa imbunatateasca viata copiilor.
De asemenea, mai gasim o sculptura, Mama si copilul, a artistei Eva Rybakken 
si complexul care contine magazine, restaurante, oficiu postal, Thai Museum, deschis in 1989 pentru a comemora vizita din 1907 a regelui Siamului la Capul Nord, o capela, informatii despre istoria Capului Nord si o sala cu un film panoramic (125 grade) care prezinta cele patru anotimpuri la Capul Nord pe o muzica ambientala ce m-a dus cu gandul la Wardruna
Monumentul ridicat in 1977 a devenit simbolul Capului Nord.
Ne luam ramas bun de la intinderile Oceanului Arctic, cu un pic de tristete ca nu ne permitem sa dam 1000 de euro de persoana pentru o excursie in insula Svalbard si pornim de la capatul lumii inapoi, printr-o tara plina de tentatii si curiozitati la tot pasul. Lungimea Norvegiei nu trebuie subestimata. Distanta de la Capul Nord la Oslo este cam cat cea de la Oslo la Roma, GPS-urile recomanda, ca drum mai scurt, autostrada din Suedia chiar si de la Oslo la Tromsø sau Narvik, care-s mult mai jos pe harta. Dar este o placere sa mergi prin ea, nu numai pentru peisaj, ci si pentru siguranta pe care ti-o inspira traficul.
Si tinand cont de faptul ca infrastructura nordului este mai putin dezvoltata decat cea a sudului, fara prea multe tuneluri, poduri si feriboturi care sa scurteze distantele, pornesti de-a lungul unui fiord, vezi partea cealalta la nici 10 km, dar ca sa ajungi in acel punct trebuie sa ocolesti vreo 100, pana in fundul fiordului si inapoi. Dar nu ne suparam, serpuim cuminti pe soselele aproape pustii ale nordului admirand peisajul. 
La un moment dat dam si de un pic zapada si lacuri inghetate. Renilor nu le pasa, ei sunt pretutindeni, pascand linistiti, imuni la frumusetea locurilor unde traiesc.

Si apoi vine ploaia si apele raurilor incep sa spumege furios.
Apa, piatra... mergem si noi acum sa vedem niste vestigii din Epoca de Piatra.

Monday, 21 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea IV

Acasa la Mos Craciun

Pornim de dimineata spre Rovaniemi, locul de bastina al lui Mos Craciun, dar si  al lui Lordi, cel care a castigat acum cativa ani Eurovision-ul. A fost numit cetatean de onoare si a dat numele unei piete centrale (Lordi's Square) din orasul natal. Ocolim insa orasul, nu mai vreau arhitectura finlandeza, mai ales ca la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost distrus din temelii in timpul retragerii armatei germane si refacut dupa planurile mult-veneratului in Finlanda Alvar Aalto. Cred ca arata mai interesant pe harta decat in realitate, cu forma lui de cap de ren, ale carui coarne sunt reprezentate de strazile principale si cu stadionul pe post de ochi.
Daca ajungi vreodata in apropiere de Rovaniemi, indiferent care iti este varsta si cat de constient esti ca tot ce vei gasi acolo este doar un artificiu comercial, tot iti va da inima ghes sa intri, sa vezi cu ochii tai locul unde isi are barlogul Mosu'. Pentru ca Santa Park este un imperiu subteran, construit exact pe Cercul Polar - Napapiiri in finlandeza -, singurul loc din lume unde treci Cercul pe sub pamant. Am bifat-o si pe asta, la intoarcerea din nord avea sa fie pe apa, mai ramane doar sa zbor pe deasupra lui.
Chiar si in miezul verii (miez e un fel de a spune acolo unde temperatura nu depaseste mai deloc 25 de grade), de indata ce intri pe lungul culoar care conduce spre tinutul Mosului simti ca a venit iarna.
Din boxe te insotesc urletele lupilor si suieratul vantului, iar lumina difuza proiecteaza pe pereti umbre in culori reci. Dar elfii te intampina cu veselie si prietenie. Nu conteaza cati ani ai, acolo cu totii redevenim copii si suntem abordati ca atare. M-am simtit putin ciudat la inceput sa vad o elfita vorbindu-mi ca si cum as avea cinci ani, dar e contagios, dupa cinci minute ajunsesem si eu sa ciripesc cu o voce usor pitigaiata. Pe langa numeroasele magazine de suveniruri si decoratiuni de Craciun, pestera mai contine o scoala de elfi, un magazin unde se prepara turta dulce, o galerie a Craiesei Zapezii, 
unde poti sa bei ceva din pahare de gheata
sau sa stai pe tronul de gheata, oficiul postal unde poti sa alegi daca vederea pe care vrei sa o trimiti va ajunge acum sau de Craciun,
 un spatiu unde elfii fac tumbe,
o galerie prin care te plimbi cu trenuletul pentru a vedea cu ce se indeletnicesc spiridusii inainte sa vina sezonul aglomerat de impartire a cadourilor catre copiii din toata lumea si, evident, il poti intalni pe Mos in persoana. Ma gandesc ca am ajuns aici cu vreo 30 de ani prea tarziu si imi imaginez ce fascinatie trebuie sa simta intr-un astfel de loc un copil de 5-10 ani.
Nu departe de parc se afla Santa Claus Village, care include oficiul postal principal al Mosului. Acolo sunt expuse scrisori din toata lumea ale copiilor, cea mai mare fiind trimisa de o italianca, pe o rola de vreo trei ori mai mare decat un sul de hartie igienica. Scuzati comparatia, n-am gasit alta rima, cum ar zice cineva celebru. Si apropo de cineva celebru, primul vizitator al Cercului Polar a fost, in anii '50, Eleanor Roosevelt, prima doamna a SUA. Pentru ca pe atunci nu prea aveau ce sa-i arate, in onoarea ei s-a ridicat o prima casuta, care inca poate fi vazuta in prezent. 
Mai tarziu, in 1964, a urmat Santa Claus Gift House si apoi oferta s-a diversificat si satul a crescut, sustinut de interesul si entuziasmul vizitatorilor din intreaga lume.
Intr-o cladire de lemn in forma de cort lapon (lavvo) se gaseste un restaurant mai neobisnuit: are un singur fel de mancare, somon cu salata de cartofi, gatit insa impecabil, in fata ochilor uimiti si pofticiosi care privesc cum somonul sfaraind pe gratar este rasucit pe toate partile in focul aprins in mijlocul incaperii.
Nu puteam pierde ocazia de a ma intalni cu renii, ca sa nu cred, cum continui sa o fac cu elanii, din care n-am vazut decat salamul, ca sunt o creatura legendara desprinsa din mitologia nordica. Nu, renii chiar exista. M-am convins cand am pus mana pe ei! Insa aveam sa am parte de turme intregi mai incolo, aici a fost doar primul contact.
Vara naparlesc si se pregatesc pentru hainele noi si calduroase de iarna. In schimb, cainii husky, care la iarna vor avea o multime de treaba, ocupati sa plimbe turistii cu saniile, nu au odihna. Pentru ei vara este perioada de antrenament, cand se sudeaza echipajele si se bucura de orice contact uman.
Daca observati ceva in neregula in poza de mai sus si aveti reactia mea cand am vazut ceea ce credeam un caine chinuit, intepenit pe gard, nu este cazul.
M-am panicat si m-am dus repede la ingrijitoare sa o intreb ce-i cu domnisoara de mai sus, se pare ca ii place acel punct de observatie, supravegheaza cu atentie restul haitei si oamenii care ii viziteaza.
Iar cei trei de mai jos sunt "cainii rai". De papat, papa tot, insa obisnuiesc sa fure bunurile vizitatorilor neatenti (bratari, manusi si alte accesorii la care pot sa ajunga). Asa ca, pentru a scapa de batai de cap, ingrijitorii le-au pus eticheta de caini "rai". Dar si ei s-au bucurat mult de mangaierile noastre.
Fiecare cusca contine 3-4 catei, fiecare avand afisat numele cu poza si rolul pe care il indeplineste.
Am aflat cateva lucruri despre husky de sanie: nu exista o unitate de rasa, fiind mult mai variati decat credeam. Frumosul de mai sus este un rus primit de curand, in curs de antrenament. Cainii se impart, dupa rolul pe care il indeplinesc in cadrul echipajului, in lead, team si wheel dogs. Lead sunt in general femele, se pare ca-s mai inteligente, mai responsabile si raspund mai bine la comenzi. Ele imprima directia de deplasare. Wheel sunt cei din spate, practic primii cand te uiti de pe sanie, in general masculi mari care preiau intreaga greutate. Ceilalti, din mijloc, sunt cainii de echipa, care urmeaza drumul trasat de lead. Desi stiu cat de entuziasti sunt si de dornici sa faca pe plac omului, eu, cel putin, nu mi-as dori sa ma plimb cu sania, parca imi pare rau de ei sa-i pun la munca. Prefer sa-i mangai, am vazut cat erau de prietenosi si cum se gudurau cand un om se apropia de cusca lor. 
Plecand de la Rovaniemi, ne afundam tot mai mult in teritoriile sami, soarele nu mai da semne ca ar vrea sa se culce, iar placutele cu localitatile incep sa fie trilingve, in suedeza, finlandeza si sami. Noroc cu suedeza! Celelalte doua seamana intre ele si cu estona intr-o oarecare masura, alcatuit impreuna ramura finica a familiei fino-ugrice. Dar dupa Lituania nimic din zona nu mai poate sa ma mire, lingvistic vorbind. 
Cu populatia sami (laponi in Finlanda) s-a petrecut cam acelasi lucru ca si cu indienii din America. Au venit din Urali acum vreo 10.000 de ani, s-au asezat in zona si, pe masura ce Scandinavia s-a populat si imensul ghetar care acoperea zona s-a topit, lasand in urma lacurile, s-au retras tot mai spre nord, continuand sa duca o viata semi-nomada, de vanatori, culegatori, pescari si crescatori de reni. Teritoriile lor nu au fost niciodata recunoscute ca atare, fiind inglobate in Finlanda, Norvegia, Suedia si Rusia. Au trecut prin multe etape de discriminare etnica, interzicandu-li-se mult timp dreptul la educatie in propria limba si traditiile. Cand au solicitat in secolul trecut guvernului finlandez dreptul de a fi tratati ca o minoritate etnica, li s-a raspuns ca mai intai trebuie sa dovedeasca faptul ca detin pamant, asezari, lucru incompatibil cu statutul lor de semi-nomazi, asa ca practic nu au proprietati. Daca norvegienii si suedezii au reusit intr-un tarziu, la sfarsitul secolului XX, sa le acorde unele drepturi si sa-i recunoasca drept minoritate nationala, suedezii scuzandu-se chiar pentru nedreptatile comise impotriva lor, in Finlanda situatia este mai complicata, desi accesul la educatie in limba lor li s-a acordat mai devreme. Nu li se recunoaste nici un drept asupra pamantului, nu au legi care sa-i protejeze, sa le confere o anumita exclusivitate in activitatea lor de crescatori de animale iar pescuitul industrial le-a cam distrus unul din mijloacele principale de trai. Iar in Rusia situatia este si mai grava, fiindu-le solicitate taxe pentru a pescui in teritoriile unde traiesc de secole...  Bine ati venit in secolul XXI! In zilele noastre, incep sa se orienteze tot mai mult spre turism, spre vinderea produselor cu motive specifice cioplite in lemn sau corn de ren ori impletite.
Iar noi ne continuam drumul spre nord. Din ce in ce mai multi reni apar pascand linistiti pe langa drum. 
Si apoi, de printre padurile monotone si parca fara sfarsit ale Finlandei, incep sa se intrezareasca muntii. Am ajuns? Am ajuuuuns! E usor sa-ti dai seama cand intri in Norvegia. Daca n-ar fi fost ditamai crestele in fata, aproape ca am fi ratat indicatorul cu "Norge" pus in mijlocul pustiului, nu mai mare decat orice panou de intrare intr-un satuc.

Poza de mai sus era facuta pe la 10 seara. Si parca soarele straluceste mai frumos de partea cealalta a unei inexistente granite si ne imbie sa-i admiram splendoarea din miez de noapte.

Sunday, 20 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea III

Finlanda 

Ajungem cu bine la Helsinki. Pe atunci nu stiam, aveam sa aflu mai tarziu, la Oslo, la Muzeul Marinei, ca feribotul Estonia, plecat din Tallin spre Stockholm intr-o zi din 1994 s-a scufundat in Marea Baltica. Au murit 852 de oameni din cei aproximativ 1000 aflati la bord si totul a pornit de la faptul ca partea mobila, cea care se ridica pentru a permite masinilor accesul, s-a rupt in mijlocul marii. Totul a durat cateva minute, prea putin pentru a permite coborarea barcilor de salvare.

Helsinki nu este un oras de care as putea sa ma indragostesc daca as petrece ceva mai mult timp aici, nu i-am simtit deloc chemarea. Imi plac cladirile vechi, iar Helsinki respira futurism, traieste prin sticla si otel, imi da o senzatie puternica de impersonal.  
Dezvoltarea sa a inceput relativ recent si asta se vede, nu are deloc aerul unui oras care a traversat secole bune de istorie. A fost reconstruit in secolul XIX de rusi, cand a devenit parte a Imperiului Tarist (ocazie cu care Alexandru I al Rusiei a si mutat capitala de la Turku la Helsinki, in 1812), apoi, dupa 1917, cand tara si-a capatat independenta, arhitectura sa a luat o turnura mai orientata spre functionalism, la moda prin Scandinavia. Insa au dezvoltat si un stil romantic national, al carui reprezentant principal este cladirea garii, o masiva constructie din granit.
Cele doua laturi sunt strajuite de doua perechi, fiecare dintre cei patru indivizi purtand in mana cate o sfera care noaptea se aprinde. Pe la 7 seara, cand ajungem, soarele este sus, incepem sa ne apropiem de Cercul Polar si de lumina permanenta, asa ca becurile sunt stinse. In plus, in jurul garii mi s-a parut cam murdar... Dar la ce altceva puteam sa ma astept cand locul colcaia de arabi dubiosi?! Da, o spun fara menajamente, mie toate creaturile alea care se infasoara in saci sa nu le poti privi in ochi imi dau senzatia ca au ceva de ascuns si ca nu au plecat din cocina lor pentru a cauta civilizatie si libertate, dimpotriva, si-au luat proastele obiceiuri cu ele. Oricum, a fost printre putinele contacte cu "civilizatia" araba emigranta, aveam sa-i revad la Oslo si apoi, mai abundent, in Germania, la intoarcere.
Si cum arhitectura finlandeza mi-a dat o senzatie de raceala si disconfort, am cautat zonele verzi. Am gasit una in apropiere, unde  am reusit sa mai pierd din crisparea initiala si din senzatia de dezamagire legata de Helsinki. 
 De acolo, de sus, cred ca orasul pare mai frumos.
Si apoi am pornit spre parcul Sibelius. Am trecut printr-un cartier cu blocuri mici, de doua-trei etaje, ale caror balcoane pareau desprinse din paginile catalogului IKEA. Nici tipenie de om, doar terase atent ordonate, intr-o cochetarie studiata, ca si cum si-ar astepta cumparatorii intr-un salon de prezentare. Din nou revine senzatia aceea de aseptic, de steril, de lipsa de viata. 
Din fericire, cum ajungem in parc, intalnim o companie mai prietenoasa. Un stol de gaste, cu boboci, iesit la pascut pe iarba, se retragea spre apa speriat de copiii care dadusera iama-n el.
Chiar si monumentul lui Sibelius mi s-a parut mai viu decat orasul in sine. Dar parca n-as baga mana in foc ca respectivul, care nu se numara chiar printre compozitorii mei preferati, ar fi creat atata muzica pentru orga pe cat lasa sa se inteleaga sculptura. 
Poate ca am trecut razant pe langa inima Helsinki-ului, cum s-a intamplat data trecut cu Oslo, pe care acum l-am descoperit mult mai interesant si mai placut decat la prima vizita. Poate ca este un oras fara inima. Nu stiu, dar pare sa fie o constanta nationala, dupa cum aveam sa descopar a doua zi la Jyväskylä. Mergand spre nord, observ pe la 10-11 seara ca soarele e inca destul de puternic, muncitorii lucreaza la autostrada pe o portiune protejata cu o copertina pentru a nu avea, in caz de ploaie, vreo scuza de intrerupere a lucrului. 
Jyväskylä este orasul natal al lui Alvar Aalta. Daca nu stiti cine este (si probabil daca nu aveti vreun interes particular legat de arhitectura recenta nu stiti, eu nu auzisem de el), pare-se ca a fost unul din cei mai faimosi arhitecti din secolul XX, cel care a introdus prin anii '20 un stil ce avea sa inspire din plin arhitectii comunisti ai anilor '60. Teatrul din Jyväskylä, de exemplu, mi se pare extrem de familiar ca aspect, am vazut in multe locuri prin orasele noastre genul acesta de faianta aplicata pe cladiri. 
Poate ca omul a fost un vizionar la vremea lui, dar mie nu-mi spun mare lucru creatiile sale, ii apreciez mai mult inspiratia in mobilier, fiind, printre altele, creatorul scaunului cu linii curbe... la naiba, n-am vocabularul de specialitate la mine, genul acela de scaune pe care le tot testeaza IKEA ca sa arate ca nu se rup nici dupa mii de tensionari, mai bine vedeti aici. Daca va place, luati-l de la IKEA, unde nu dati aproape 3000 de dolari pe el.
Dupa o scurta dezbatere interna, hotaram sa nu vizitam muzeul lui Aalta. La plecare, trecem pe langa o cladire a Universitatii locale care arata mai degraba ca un proiect pe plansa unui arhitect, cred ca de la nuantele de gri.
Tot in Jyväskylä si-a petrecut o mare parte din viata scriitoarea realista Minna Canth. Eu nu o cunosc, nici nu cred sa se fi tradus la noi. A citit-o cineva?
Ne continuam drumul prin tara celor o mie de lacuri si a miliardelor de tantari, care nu e deloc atat de plata cum mi-o inchipuiam. E mai degraba un platou montan scufundat, de pe care apele s-au retras relativ recent la scara geologica (acum 10.000 - 8.000 de ani), destul de stancoasa, da o senzatie de munte fara sa fie cu adevarat un munte. Din loc in loc mai pozam cate un lac si oprim cand vreo imagine intriganta ne atrage atentia. 

Asa s-a intamplat la Vaskikello, in Laponia (regiunea de nord a Finlandei, care cuprinde aproape jumatate de tara), unde privirile ne-au fost atrase de niste clopote.



Vaskikello inseamna "clopot de bronz" sau "clopotel". Totul a pornit in 1973 de la clopotelul agatat la usa atunci cand s-a deschis restaurantul. Proprietarii nu au avut la inceput intentia de a face o colectie propriu-zisa dar, ca si in cazul dracilor de la Kaunas, clopotele si clopoteii s-au tot inmultit pana cand au devenit o atractie turistica. Cele mai mari sunt in exterior, unele chiar isi invita oaspetii sa le loveasca si sa le asculte bataile, mii de altele, mai mici, decoreaza interiorul, transformandu-l intr-o combinatie de restaurant-muzeu. 
Cascam gura, ne minunam, clopotim putin si mergem mai departe, spre tinutul lui Mos Craciun.  Autostrada este strajuita de paduri de brad nesfarsite, asa ca experienta finlandeza s-ar fi putut rezuma pe scurt la "am vazut doua orase, vreo 10 lacuri si apoi am mers prin padure pana cand am iesit din Finlanda".  Poze cu lacuri? Avem, dar nu foarte impresionante, ca vine acum Norvegia. Ca de exemplu:
Dar, pana atunci, ajungem acasa la Mos Craciun, la Rovaniemi. Contrar perceptiei comune, nu este un loc chiar atat de aglomerat pe cat ma asteptam, asta si pentru ca folclorul american a mutat casa Mosului din Laponia la Polul Nord si turistii japonezi (mai nou chinezi) care au umplut Europa nu prea stiu legenda lui Joulupukki, figura pagana care a inspirat ceea ce astazi reprezinta Mos Craciun. Intr-un ton light, va puteti intalni cu el in Rare Exports, daca aveti chef de un film de Craciun mai atipic. Celebrarea revenirii soarelui dupa lunga noapte polara a creat aceasta figura, asociata cu Odin din mitologia norsa, pentru ca apoi crestinismul sa o combine cu legenda catolica a Sfantului Nicolae si sa-l dea copiilor pe Mos Craciun. Apoi un finlandez emigrant l-a transformat in Mosul Coca-Cola, cel care avea sa schimbe mitologia si sa mute Laponia la Polul Nord. 
Dar despre Mos, reni, sanii, husky frumosi si destepti... data viitoare!