luni, 21 februarie 2022

Doua femei... dificile

 

The Unforgivable (2021)
 
Acum cateva luni citeam o stire de prin America in care un transplant de inima a provocat un intreg scandal legat de moralitatea gestului: merita un fost condamnat pentru crima sa primeasca o a doua sansa la viata? Medicii si-au justificat alegerea prin faptul ca, legal, se considera ca justitia s-a implinit, omul si-a petrecut ani multi in inchisoare si, din punct de vedere medical, poate sa supravietuiasca transplantului pentru ca interventia revolutionara (cu inima de porc) sa fie considerata un succes. Dar familia celui ucis de el acum 34 de ani si multi altii au clamat ca altcineva ar fi trebuit sa beneficieze de o asemenea sansa. 
O situatie oarecum similara, in ceea ce priveste intrebarile legate de drepturi si moralitate, pare sa ridice si filmul regizat de Nora Fingscheidt, unul de personaj, a carui intreaga greutate sta pe umerii Sandrei Bullock. 
Ruth, personajul pe care il interpreteaza, tocmai a iesit din inchisoare dupa 20 de ani si incearca sa obtina un drept care  teoretic i se refuza, de a-si regasi sora mai mica, data in adoptie unei familii ce a crescut-o cu dragoste, insa ascunzandu-i sutele de scrisori trimise din inchisoare, pana la punctul in care Katie va uita ca a avut vreodata o sora. Pe urmele sale pornesc si cei doi fii ai victimei. Este greu oricum, ca fost condamnat, sa iti refaci viata, sa gasesti o slujba onorabila, sa fii sincer si sa speri ca vei fi acceptat in societate cu incredere si cu bratele deschise. Criminalii poarta un stigmat greu de sters, cu atat mai dificil de dus in momentul in care se afla ca cel ucis era un om al legii. 
Interpretarea Sandrei Bullock da greutate unui film altfel destul de subtirel, care considera ca nu este suficient conflict, interior si cu ceilalti, asa ca adauga o parte senzationalista care face sa se prabuseasca intregul esafod pe care a fost construit. Nu voi aminti punctul de cotitura, cel care, anuland toate problemele pe care incercase sa le ridice, transforma o productie care putea fi buna intr-una de duzina, dar a fost un cadru care m-a scos total din drama si m-a aruncat intr-o poveste a nedreptatii, ca si cum eroina ar fi avut nevoie de simpatia si suportul moral al spectatorului, punct in care pentru mine, care i-o acordasem pana atunci, s-a taiat. Ramane insa o interpretare buna, pentru care Sandra Bullock ar fi putut primi o nominalizare la Oscar, dar nu pot sa spun de ce a ramas pe afara cat timp nu am vazut interpretarea tuturor celorlalte nominalizate. 
 
 
Verdens verste menneske (The Worst Person in the World) (2021) 
 
Filmul lui Joachim Trier are si el in centru o femeie, cu dramele si conflictele sale, insa ilustreaza exact opusul a ceea ce spuneam mai sus si o face bine. Julie (in stralucita interpretare a lui Renate Reinsve, premiata la Cannes) nu cerseste simpatia spectatorului, din punctul meu de vedere nici nu o obtine, este un personaj prea confuz si intr-o permanenta criza de identitate, nehotarat si incapabil sa-si asume propriile alegeri de viata in orice domeniu: profesie, dragoste, pasiuni si interese. Mereu in cautarea a ceva, a altceva, poate ca o fi definitorie pentru o anumita generatie, cum au catalogat-o unii, dar mie, chiar si fara sa-mi fie  agreabila ca personaj, mi-a placut filmul, gasind tonul acela potrivit, intre comedie si drama, prin care sa surprinda patru ani din viata unei femei, din punctul cand abandoneaza facultatea de medicina, unde era o studenta stralucita, considerand ca nu i se potriveste, trecand prin doua relatii sentimentale in cautarea implinirii, a ceva care sa-i acopere vidul din existenta, totul povestit in 12 capitole plus un prolog si un epilog.  
Mi-a placut detasarea pe care o are scenariul fata de personajele sale, pe care nu le judeca, nu le condamna, titlul insusi (prost tradus in romana, dar nu ma mai mira) este "cea mai rea persoana din lume", fara sa arate cu degetul spre protagonista, mai ales ca, la un moment dat, un alt personaj, masculin, se catalogheaza astfel... dar asa se intampla cand traducatorilor li se cer titluri/ subtitrari fara sa vada filmul! (Nu stiu daca e chiar asa, dar este concluzia la care am ajuns, dupa nenumaratele lor gafe). El incheie trilogia dedicata capitalei norvegiene, este si primul pe care il vad din serie si ma convinge sa incerc sa ajung si la celelalte doua plasate in acelasi cadru, mai ales ca protagonistul masculin (Anders Danielsen Lie, deloc mai prejos decat cea feminina) este punctul comun al tuturor celor trei productii. Pe fundalul orasului, Julie exploreaza lumea si propria-i viata. Prin filtrul subiectivitatii sale inecat in propriile-i contradictii vedem omul postmodern ce-si construieste realitatea in cadrul careia sa se poata afirma, o realitate cu care spectatorul poate sa aiba puncte comune sau nu. 
Oricum, personajul te trage de maneca intr-o fascinanta calatorie printr-un bazar al mentalitatilor, unde dragostea, sexul, profesia, relatiile, cariera, reproducerea, familia, conventiile sociale, experientele psihotrope se amesteca in situatii de cele mai multe ori amuzante pana cand devin triste. Dar este si un film de formare, de maturizare, una tarzie, ce-i drept, intr-o adolescenta care se termina pe la vreo 30 de ani, odata ce intra in contact cu moartea, cu definitivul, cu imposibilitatea de a reface ceea ce s-a stricat sau de a proiecta in viitor ceea ce inca nu s-a implinit...
Este nominalizat la Oscarul pentru film strain. Parca as cam vrea sa castige, dar cunoasterea mea privind nominalizatii este inca destul de limitata, sa vedem daca imi mai schimba ceva parerea pe parcurs.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.