Nedoriti de nimeni

 

Jenny Erpenbeck - Eu plec, tu pleci, el/ea pleaca 

 

Jenny Erpenbeck este o scriitoare nascuta in Berlinul de Est, ca si personajul romanului sau, Richard, un profesor universitar recent pensionat. Uneori este nevoie de o plecare ca sa incepi sa ii intelegi pe cei care pleaca. Alteori este nevoie sa iti amintesti ca si pe tine te-a despartit de semeni un zid a carui escaladare au platit-o multi cu pretul vietii. De ziduri metaforice sunt inconjurati si emigrantii pe care profesorul incepe sa-i zareasca, invizibili pe vremea cand era prins cu studiile si cursurile sale: sunt ziduri formate din indiferenta, din neincredere, din birocratie. Dupa ce si-a petrecut intreaga viata adancit in carti, Richard incepe sa priveasca in jur si sa-i vada nu doar pe ceilalti, ci si pe Ceilalti, cei altfel, pe langa care inainte trecea ca si cum nu ar fi existat. 

Dezradacinati, prizonieri intre doua lumi, una in care nu se mai pot intoarce si alta care nu vrea sa-i primeasca, oamenii acestia care traiesc intr-un provizorat continuu au cunoscut razboaie, foamete, saracie. 

Ceea ce face diferit Jenny Erpenbeck de multele alte carti care incearca cu mai mult sau mai putin succes sa umanizeze fenomenul migratiei si sa-si sensibilizeze cititorii, sa-i faca pe cei care se simt invadati sa-l inteleaga mai bine, este ca nu se multumeste doar cu prezentarea unor situatii de viata ce imping la gesturi extreme uneori, ci prezinta si hatisul birocratic foarte incalcit ce impiedica crearea unei situatii stabile si conduce la infractionalitate.  Exista si latura umana, evident, dar abia acum am aflat spinosul drum legislativ conform caruia refugiatii de razboi nu pot primi acest statut decat in prima tara in care au debarcat. Sunt oameni care traverseaza mari si tari pentru a se ineca apoi in mari de hartie: 

"Italia, de exemplu, le permite refugiatilor sa plece in alte tari, ba chiar se bucura sa le dea drumul, pentru ca s-a saturat de ei. Legea italiana le ofera libertatea de a merge in Franta, in Germania, de fapt in orice tara europeana, pentru a-si cauta acolo de lucru. Germania insa nu-i vrea, din motive deocamdata neclare pentru Richard; dupa trei luni petrecute pe teritoriul german in calitate de turisti, refugiatii sunt obligati sa se intoarca in Italia pentru cel putin trei luni. In Germania, n-au voie sa-si caute de lucru decat dupa cinci ani neintrerupti de azil in Italia - si, chiar si atunci, numai daca se afla in posesia unei illimitata, un document emis de autoritatile italiene la capatul acestor cinci ani care le garanteaza aceleasi drepturi de sedere ca italienilor. Cata vreme nu detin o asemenea illimitata, au dreptul sa paraseasca teritoriul Italiei, ca sa nu moara de foame acolo, dar nu sunt primiti nicaieri altundeva".

Astfel,  tarile fara iesire la Mediterana si-au "cumparat dreptul de a nu asculta povestile refugiatilor sositi pe mare". In schimb, Richard doreste sa le asculte si, facand-o, in calea lui si a noastra, celor care citim cartea, se scriu detaliile necunoscute ale existentei celor mananti dintr-un loc in altul, aflati in imposibilitatea de a munci pentru ca nu au permis, traind in conditii minime de subzistenta, cu promisiuni din partea statutului in care ajung pe care acesta le poate oricand retrage fara ca ei sa aiba dreptul de a protesta, cu grija celor ramasi acasa, economisind fiecare banut castigat din munci ocazionale la negru pentru a-l trimite familiei dintr-un colt al Africii. 

In mintea profesorului de filologie clasica, situatiile in care ii aduce viata pe acesti imigranti isi gasesc paralele in capodopere literare precum Iliada, Divina Commedia, sau in textele musulmane, pe care incepe sa le cunoasca tot mai bine, constatand ca sunt mai multe lucruri care unesc oamenii si culturile decat cele care ii despart, ca legaturile intre spatii, timp si literatura sunt la fel de puternice ca si memoria drumurilor prin desert ale caravanelor tuaregilor. Intelege ca "problema e foarte mare, are sotie si multi, multi copii", ca lucrurile suportabile sunt doar suprafata altora, insuportabile, ca nu exista o "tara a raspunsurilor frumoase", ca unele intrebari nu au raspuns sau au mai multe raspunsuri, dar si ca poate face ceva, oricat de putin, pentru sufletele acestea in permanent tranzit, sperand la stabilitate dar amenintate zi de zi cu expulzarea.

Pentru personajul nostru, a fost nevoie sa se vada cu prea mult timp (pensionat, vaduv, pana si lacul de langa casa i-a devenit inaccesibil de cand s-a inecat cineva in el) ca sa priveasca in jur, sa inteleaga ca poate gasi implinire si in implicare, in a intinde o mana semenilor si a-i asculta. Interviurile cu migrantii din carte sunt bazate pe interviuri reale, oricat ar parea uneori de facute special pentru a frange inimi. Realitatea vietilor lor chiar tinde sa faca asta...  Ascultandu-i insa, se poate crea acea deschidere, acea empatie atat de necesara, inclusiv din partea guvernelor. Este prima carte despre migranti din care inteleg cum problemele mici, de perceptie si intoleranta individuala, sunt legate de problemele mari, de intoleranta a politicilor nationale...

P.S.: Vreau sa felicit editura Black Button Books pentru acest lucru marunt dar important, de a trece pe coperta numele traducatorului. E prima data cand vad pe o carte publicata in Romania (nu stiu, or mai fi fost, dar acum vad eu, poate si coperta alba face numele mai vizibil), ca o recunoastere a muncii unei categorii profesionale prost platite la noi, care de cele mai multe ori pune pasiunea inaintea unui standard de viata mai confortabil. Oamenii care dau voce intr-o alta limba cartilor sunt aproape la fel de importanti ca si autorii, ei pot sa ridice sau sa coboare o carte, dupa priceperea si dedicarea fiecaruia.  

P.S.2: Intre timp, am mai vazut asta la o carte pe care o citesc acum si imi place, cel putin primele 100 de pagini, ca acolo am ajuns, (va spun deocamdata doar ca editura este Vellant) si ma bucur ca se extinde practica.