Sunday, 1 April 2012

Joaca de-a micii gladiatori


The Hunger Games (2012) 

De cand am auzit prima data de filmul/cartea Jocurile foamei, numele acesta a fost vehiculat in companii mai mult sau mai putin selecte, precum Lord of the Rings, Game of Thrones (nu uitati, azi incepe sezonul 2, si nu este o pacaleala!), Harry Potter sau Twilight. Dupa ce am vazut filmul, pot sa va spun cu certitudine ca nu are nimic in comun cu nici unul dintre ele, nici ca realizare cinematografica (poate cu ultimul, o serie proasta chiar si pentru standardele adolescentilor), nici ca tematica. N-am inteles deloc de ce este plasat in vecinatatea unor filme fantasy, cu care nu are nici o (greseala ortografica absolut constienta si intentionata) legatura. Este o pura distopie fara prea multe elemente SF, mai bine, fiindca atunci cand apar sunt discontinue si ilogice. Faptul ca actiunea este plasata intr-un viitor cu accente arhitecturale si sociale naziste, nici extrem de tehnologizata nici cu diferente fundamentale fata de societatea actuala, nu-i da deloc tusa de stiinta sau fantezie pe care o asteptam cand ni se aduce in fata o creatie de gen. Am vazut de curand un film mai mult decat decent pe stilul action adventure fantasy, John Carter, mai bun decat dadea de inteles proasta promovare de care a avut parte. Intre timp, aceasta anostitate care nu face decat sa repete luptele gladiatorilor in arena a obtinut deja incasari record in State si se pregateste probabil sa faca acelasi lucru si la noi. Mi-e rusine sa-mi recunosc contributia la asta... 
Nu am citit cartea, dar am inteles din diverse comentarii ca ar fi mult mai buna. Insa faptul de a fi vazut filmul ma face sa nu simt imboldul de a vrea sa am toate datele necesare unei comparatii. Nu voi insista prea mult asupra plotului fiindca doar daca ati trait sub pamant in ultimele 2-3 luni se poate sa nu va fi trecut pe la ureche povestea tributelor (cate doi tineri, un baiat si o fata din fiecare district) extrase din urna anual pentru a se bate pe viata si pe moarte pentru ca, vorba Highlander-ului, in the end, there can be only one. 
Ce-i reprosez filmului? Multe, foarte multe, incepand de la dezvoltarea personajelor, aproape inexistenta in afara celor doi protagonisti ai districtului 12, fara sa creeze deloc empatie sau dorinta de a le pastra, continuand cu premisa unei lumi in care este suficient sa desenezi ceva pentru ca acel ceva sa apara acolo unde iti doresti si totusi se trimit balonase cu medicamente, cu ideea de sponsori, nedezvoltata deloc (in carte o fi la fel?!), li s-a amintit la un moment dat prezenta, dupa care conexiunea mentala intre lumea in care se misca tinerii prizonieri si cea de afara, care-i urmareste chipurile cu sufletul la gura, este aproape inexistenta, ca si orice relatie inauntru sau in afara scenei de lupta. Sa nu mai vorbesc de faptul ca totul pare lipsit de credibilitate, de la foamea care se presupune ca mistuie districtele pana la adunarea de super-eroi care in cateva zile de pregatire ajung cu totii sa-si dezvolte o anumita tehnica de supravietuire bazata pe arme sau cunostinte, mai ceva ca Bear Grylls, pentru a cadea apoi ca secerati din cele mai stupide motive ca, de exemplu, indigestie cauzata de mancatul de boabe nepotrivite (chiar si eu stiu sa nu ma apropii in padure de fructe necunoscute) sau tabara asezata sub copacul in care si-au facut cuib viespile ucigase, dar si eroina noastra cea curajoasa si invulnerabila. Sa mai zic si ca in afara de o imagine recurenta in amntirile lui Peeta si Katniss lumea din film nu prea pare sa sufere de foame? Cred ca am mai spus, ce n-am spus este ca, desi interactiunea dintre personaje e total neconvingatoare, scenariul plictisitor, dialogurile lipsite de orice fel de subtilitate sau inteligenta, filmul asta si-a facut deja mii de fani care se isterizeaza in cor de cat de minunat este. V-am facut curiosi? Vedeti-l daca vreti, dar sa nu spuneti ca nu v-am avertizat!
De ce de fiecare data cand exista un triunghi adolescentin lumea tinde sa strige imediat Twilight? Nu a fost nici primul, nici ultimul, nici cel mai reusit film in care apare, intriga amoroasa implica de cand lumea si cinematografia  trei persoane, iar dezvoltarea conflictului dintre ele cere ca doua sa fie masculine, altfel ar fi mult mai simplu, n-ar fi nevoie de o alegere daca obiectul disputei ar fi barbatul :). Pentru o satira a televiziunii si reality-show-urilor, recomand Truman Show, pentru lupte in arena, recomand seria Spartacus, pentru Jennifer Lawrence, protagonista filmului, recomand Winter's Bone, fiindca mi-a dat senzatia ca, pe undeva, joaca acelasi rol, iar pentru un film bun, recomand altceva, orice, dar nu Hunger Games.

2 comments:

  1. Triunghiul amoros e exact spice-ul comercial marca "tampiti mai sunt americanii" pe care Ms Collins il adauga plot-ului mult mai sobru, mai dur, dar probabil mai sec (pentru gusturile feminine) al cartii lui Takami, Battle Royale, pe care, inghiontita de inspiratie, l-a preluat, l-a imbogatit cu detalii de priza la public si... l-a semnat. Eu-s cu cartile, nu cu filmele; desi am inteles ca ar exista si-o ecranizare asiatica, una care a facut valuri in Japonia (he-he!). BR a fost tradus in engleza in 2003, dar a aparut in Anglia abia in 2007!!! cat sa aiba timp Ms Collins sa rupa gura targului dolarilor cu seria "ei" (si ecranizare rapida cu boxoffice din start, si lansare de new game si... naiba stie ce gaite-blinguri).
    Intrucat ma ocup cu citit masiv de americanisme, pot spune ca, mai ales la categoria YA, regula pare sa fie: daca triunghi amoros nu e, bestseller nu pupi.
    In ceea ce priveste transpunerea HG pe marile ecrane, se pare (scuze, iar vorbesc din auzite) ca urmareste indeaproape cartea, ceea ce explica de ce n-are filmul substanta si credibilitate - astea probabil le gasesti in tiparitura. Spun "probabil" pentru ca nu asta esti tentat sa urmaresti cand citesti cartea, ci cat de mult seamana distopia de "inventie" a autoarei cu realitatea pe care o cunosti, macar din istorie, daca nu live.
    Si, nu, nu s-a vrut "o satira a televiziunii", ci o descriere a propagandei functionand ceas prin acest minunat instrument de control, TV-ul (in unele tari, cel putin). Ca Ms Collins scartaie americaneste si la capitolul asta, transformand (hei, pagini peste pagini!) totul intr-un fashion show (ca tare mult le plac americanilor moda, hainele si accesoriile, makeup-urile si hairdo-urile - repet, din 5 bestselleruri, 4 au ample dezvoltari pe tema), deh, sa zicem ca asa se vede de la ei (da un' sa stie ei, saracii, cum e cu dictatura?) si sa zicem ca, daca te straduiesti, intuiesti drama s-acilea. Adica intelegi cum se zbat bietii oameni, aia care mai au constiinta nepangarita de propaganda, sa nu piarda contactul cu realitatea, sa "se adune sub un steag", basca sa supravietuiasca absurdului general(izat).
    Mentionez ca, nu, nu din intamplare mananca boabe otravitoare, nu din intamplare campeaza sub cuib de viespi - nimic din ce se intampla in arena (nici arena insasi) nu e intamplator. Asta se intelege bine in carte si e chiar un plus fata de Battle Royale. Dar n-o sa-ti spun cum sta treaba de fapt, ca inca mai cred c-o sa "scapi" si la carte (hm!).
    Un alt plus este finalul politic al cartii, perfect credibil, desi ceva ma face sa cred ca i-a "iesit" autoarei neintentionat (ma mai gandesc).
    Cat despre eroi si eroisme... in HG iar sunt tipic americano, deci n-avem ce sa adaugam. Asta spre deosebire de Takami, care n-are nicio ezitare de a-si lichida toate personajele "super" (alea care-ti "fura inima" cum ar veni), lasand in final doi non-eroi, naivi, speriati, raniti putin, dar pur si simplu norocosi (cam ca supravietuitorii din orice razboi).
    Acuma, se pune intrebarea: io ce fac? Ma mai risc sa vad filmul?

    ReplyDelete
  2. Da, am pe lista "de vazut" si Battle Royale (filmul japonez din 2000), cred ca merita din ce am citit despre el, plus ca se incadreaza in lista mea de prejudecati create in urma experientelor in privinta filmelor, ecranizare asiatica > americana, stiu sa puna mai bine accentul pe esential, americanii daca nu se pierd in divagatii inutile nu se simt bine.
    M-am uitat pe la comentarii pe imdb si cei care au citit cartea inainte sa vada filmul aveau 2 reprosuri principale: ca senzatia aia de foame crunta, prezenta cica in carte, nu reiese din film si reprezentantii celorlalte districte nu sunt absolut deloc conturati. Spunea cineva ca in carte i-a venit sa planga la moartea lui Rue, pe cand la film dai din umeri si-ti spui "ok, neext". Nu-ti fura nimeni inima, desi as fi vrut...
    Tot fashion show-ul ala si emfaza verbala eu le-am perceput ca intentie de satira. Toate personajele din lumea televiziunii bateau bine spre grotesc, nu stiu daca intentia a fost de extravaganta rafinata sau chiar asta isi doreau. Apropo de personaje, cand apare prima data, in tren, Haymitch da senzatia unui betivan irecuperabil, dupa care devine brusc foarte constiincios si zelos si-si pierde total trasaturile initiale si sarmul odata cu ele. In carte e la fel?
    In concluzie, daca vrei sa nu iti strici impresia buna despre carte printr-o ecranizare proasta, nu te risca, daca te rontzaie curiozitatea si dorinta de a face comparatia, risca-te cand ai o lipsa cronica de chef de altceva sau timp de pierdut :).

    ReplyDelete

Note: only a member of this blog may post a comment.