Nascuti in epoca Showa

 

Ryu Murakami - Hituri celebre din epoca Showa

Am sa incep prin a va pezenta (aproximativ) coloana sonora a cartii, gratie domnului YouTube:
Anotimpul iubirii
Pulberi de stele cazatoare (nu am gasit piesa, doar interpreta, pentru a va face o idee)
Chan-chiki Okesa
Sa ne intalnim in Uramachi (de fapt in Yurakuchou...)
Dealul de pe care se vede portul (alta piesa a lui Aiko Hirano, n-am gasit Minato ga Mieru Oka)
Cutitul ruginit interpretat la pian si trompeta + o piesa cantata de Yujiro Ishihara
Cand se opreste ploaia petalelor de acacia intr-o alta interpretare decat originalul lui Nishida Sachiko
Iubeste-ma pana la os
As visa oricand
Pana in ziua cand ne vom intalni din nou intr-o versiune remixata

Acestea sunt titlurile unor hituri (hituri celebre, formula din titlul cartii, este o exprimare pleonastica) din epoca Showa, perioada a istoriei contemporane a Japoniei cuprinsa intre anii 1926 si 1989. Majoritatea sunt piese din anii 1950-'60, mai potrivite sa ilustreze o coloana sonora calma, melancolica, usor naiva si sentimentala decat capitolele unei carti pline de violenta. In contrast cu melodia din fundal, se desfasoara un conflict care capata proportiile unui razboi ca arsenal si energie investita: un grup de 6 prieteni, tineri de 20-25 de ani si un grup de femei avand acelasi prenume, Midori, in jur de 35 de ani, ajung sa se confrunte pe viata si pe moarte. Paradoxal este ca, desi isi reneaga orice afinitati, divergentele dintre ei sunt mai putine decat punctele comune: "matusicile" pe care baietii le privesc cu atat dispret uitand ca nu ii despart mai mult de 10-15 ani sunt la fel de pasionate de karaoke, un fenomen al Japoniei pe care cu greu il pot intelege, de dornice sa-si aline singuratatea gasindu-si compania in care sa-si petreaca timpul, sa se bucure de pasiunile comune, indiferent cat de superficiale ar fi acestea si cat de redusa ar fi comunicarea reala dintre ele, la fel de izolate in cercul lor inchis de sase persoane. Diferentele tin de sex, de felul in care inteleg distractia si petrecerea timpului liber, de modul de exprimare a unor tineri cu accese sexuale pubertare si al unor femei trecute prin viata, divortate, dezamagite si nevoite sa se inconjoare de persoane cu preocupari si experiente similare, o similaritate cautata, in cazul lor, chiar pornind de la nume. 

Cand normalitatea inceteaza sa mai fie o stare a vietii lor, cand un membru al unui grup este ucis de unul al grupului rival, cei ramasi descopera solidaritatea, incep sa se asculte intre ei, sa aiba cu adevarat acelasi scop si ideal, sa functioneze ca un mecanism rece, transformandu-se in niste asasini ce aplica legea junglei in oras, fara nicio urma de compasiune sau intelegere pentru ceilalti. Poate o reactie precum cea de mai jos as avea-o si eu, e fireasca in fata stranietatii grotesti pe care o au unele jocuri ale japonezilor: ""Oare pentru asta s-a chinuit Japonia in toata istoria ei de dupa razboi?" se intreba Midori Takeuchi. "Barbati in toata firea, trecuti de douazeci de ani, imbracati ca niste depravati, sarind si zbierand ca niste cretini, cantand karaoke in mijlocul pustietatii?" La acest simplu gand ii veni rau. "In locul asta uitat de lume, care pute a canalizare, a ulei varsat si a peste stricat, purtand haine pe care nici cel mai ieftin comedian din provincie nu le-ar purta... Mai ales slabanogul ala mic din mijloc, ce naiba face cu fusta aia mini de piele pe el? Si ala cu ochelari si kimono cu paiete, care bea bere direct din butoiasul de doi litri si urla la luna..." Dar cu siguranta nu as simti nevoia sa-i atac cu un lansator de rachete... 

Absurdul, extremul, grotescul sunt moduri de hiperbolizare a unor conflicte care, la scara mult micsorata, exista in fiecare dintre noi. Insa aici sunt atat de amplificate incat capata aspectul unor caricaturi sau al unor  figuri manga dintr-un album colorat strident, plin de dinamism si actiune. Poate tocmai modul derizoriu in care ne este infatisata aici violenta o estompeaza, ne face sa nu putem lua cartea in serios, ii dilueaza mesajul pana la a-l face deloc credibil. Este doar relaxare, o satira cu trasaturi atat de ingrosate incat abia mai vezi obiectul ironiei. Personajele ii raman cititorului indiferente, dar poate asta a si fost intentia, nu poti sa te afiliezi uneia dintre parti si parca la final le-ai vrea pe toate inecate intr-o baie de sange. Nu este deloc cel mai bun Murakami, ii lipsesc sclipirea, ironia, detaliul dar cum nu-mi refuz cate o portie de violenta literara gratuita la mine a mers foarte usor si rapid, mai ales ca venea dupa o oarecare doza de dulcegarii, aveam nevoie de putine reparatii. Bonus, am ascultat si niste cantece japoneze de acum 50-60 de ani :)