Se dau 5 trupe, dintre care una total desprinsa din peisaj, care se elimina din fericire in ziua concertului, Euphobia, intentionam oricum sa o pierd asa ca nu ma plang. Se face o promovare destul de modesta a evenimentului (macar un reminder in ziua concertului ar fi fost bine-venit pentru uituci care ar vrea sa ajunga dar nu tin socoteala datelor) si iata cum, in momentul inceperii concertului avem in sala vreo 30 de persoane (incluzand membrii primei trupe, baietii de la bar, cei de la standurile de merch, organizatorii si presa). Pana la sfarsit se vor aduna spre 100, dar clubul arata dezolant la prima trupa, ceea ce nu i-a impiedicat pe italienii de la Lunocode, care au deschis concertul, sa se manifeste ca si cum ar fi cantat in fata a 2000 de oameni, nelasand sa se vada dezamagirea unei prezente atat de slabe a publicului.
Prezentati drept o trupa de power-progressive care - zicea lumea - ar avea radacini in muzica unor trupe ca Jethro Tull sau Genesis, nu mi s-au parut nici atat de power si nici atat de progresivi, i-am vazut mai degraba orientati spre genul de metal modern pe care il practica trupele cu voci feminine, ca sa ramanem in tara de unde provin ii vad ca pe niste "Lacuna Coil wanna be". Cel mai trist e atunci cand o trupa, daca nu-ti place, nu reuseste nici macar sa te enerveze, si da, prestatia lor mi-a fost total indiferenta, un mod de a mai trage de timp cu speranta ca se va mai aduna publicul. Au instrumentisti buni, vocea nu e senzationala dar isi face treaba, insa ideile cam lipsesc.
Pe site-ul lor se auto-intituleaza cu multa modestie (mi-ar placea sa cred ca e vorba despre auto-ironie) "best italian progressive metal band", daca ei sunt cei mai buni nu vreau sa stiu cum suna restul...
Contrar ordinii afisate, a urmat Tiarra. Cunosc trupa cam de la infiintare, de pe vremea cand Anda avea un look de Marina Florea, daca nu ma insel primul lor concert a fost in Preoteasa (sau era Club A?). Oricum, de-a lungul timpului, si-au tot schimbat componenta, au experimentat diferite formule de imbinare a instrumentelor clasice cu cele electrice, nerenuntand niciodata la specificul lor, si anume imbinarea agresivitatii specifice metalului cu sunetele suave ale viorilor, violelor, violoncelului, evoluand spre o complexitate din ce in ce mai accentuata a sunetului, spre inglobarea a cat mai multe influente din zona gothic-black-symphonic... pe scurt eclectic metal :)
Avantajul este crearea unui sunet bogat si complex, dezavantajul este acela ca un astfel de sunet este destul de dificil de sonorizat si in plus, numarul mare de membri ai trupei, 8 in prezent, face extrem de dificila prezenta pe o scena mai mica. Dar poate ca si pretentiile si aspiratiile lor se orienteaza doar spre scene mari. M-am convins din nou, dupa ce vazusem la Primordial, ca "Wings" este un loc potrivit pentru concerte, unde am putut sa disting destul de bine chitara, bass, clape, tobe, 2 voci, vioara si, pe alocuri, chiar si violoncelul, pe care l-as fi dorit ceva mai prezent, dar pot spune si asa ca s-a facut aproape imposibilul. E un risc asumat, de data asta au castigat, dar as paria ca in 7 din 10 concerte nu va fi asa si muzica, asa cum doresc sa o prezinte publicului, nu va ajunge la spectatori. Poate ar fi o idee sa aiba o formula stabila mai redusa pentru concerte si restul sa ramana doar pe albume, dar alegerea e a lor.
In ceea ce priveste muzica, au fost piese care mi-au placut, cel mai mult (culmea!) fiind cea in care fetele (vocea si corzile) au parasit scena si am avut ceva mai agresiv, poate si din cauza dispozitiei mele, dupa "monotoncozi" simteam nevoia unui metal cinstit, mai brutal, dar asta nu inseamna ca n-au fost parti cand le-am agreat prezenta sonora, a viorii in special, dar si a violoncelului, cand se auzea. Ultima piesa putea lipsi din punctul meu de vedere, aia anuntanta drept "o sa va placa mult", o lalaiala "la sentiment" care mi-a amintit de ce nu-mi mai place Anathema de vreo 7-8 ani incoace.
Au urmat JTR Sickert, o trupa al carei concept marturisesc ca ma confuzeaza. Se presupune ca pictorul Sickert nu doar a pictat panze inspirate din crimele lui Jack Spintecatorul, dar a si locuit in camera acestuia, mergandu-se cu supozitiile pana la a-l considera una si aceeasi persoana cu misteriosul asasin.
Ca si picturile lui, intunecate, cu multe detalii lasate in umbra, ca o prezenta amenintatoare dar nerevelata, muzica trupei are ceva dark, taios, aspru, cu accente industrial. N-am gasit cine stie ce informatii despre trupa, stiu doar ca au un album aparut in 2009, "You Deserve Panic", iar titlurile pieselor sugereaza aceeasi legatura cu misterul creat in jurul lui Sickert si al adevaratei sale identitati. Ce n-am inteles eu din aparitia lor scenica este ce are de-a face Joker (Batman) sau Heath Ledger pe care il portretiza vocalul cu cavalerul intunecat al mortii din secolul XIX. E drept ca ambii sunt niste criminali psihopati, dar parca sunt din povesti diferite. Dintr-o poveste oarecum diferita a fost si prezenta trupei in contextul acestui concert, insa in mod pozitiv din punctul meu de vedere, pot spune ca mi-au placut chiar mai mult decat headlinerii ca prezenta si manifestare scenica: dinamism, explozie, un gothic industrial care imbina placut melodicitatea cu sunetul strident, metalic, ca un cutit ce taia ranile din care urmau apoi sa soarba sangele vampirii. Pacat doar ca de la un punct incolo piesele incepusera sa sune cam la fel.
Am zis vampiri? Poate in viziunea romanelor contemporane pentru adolescenti, pentru ca showul atat de laudat al celor de la Theatres des Vampires mi s-a parut cam kitsch-os si oarecum de prost gust. Dupa prima piesa, in care au aparut purtand masti, cu vampireasa sefa invaluita intr-o lunga trena neagra, ea a renuntat la procesul de seducere treptata a publicului, a sarit pasii scenariului, unduindu-si de-a lungul intregului concert formele pe langa colegii de scena si prin fata spectatorilor din primele randuri. Era o vreme cand imi placea trupa, cand Lord Vampyr compunea o muzica in care accentele gotice si simfonice erau mai apropiate de conceptul dorit, ca si vocea lui invaluitoare, ca soaptele unui vampir ce-si hipnotizeaza victima. Vremea aceea a apus prin 2004, dar cu nostalgia ei m-am dus sa vad ce ofera acum trupa intr-o prestatie live. Citisem si despre prezenta lor de anul trecut, cand se pare ca la nivel vizual spectacolul a fost mai intens (nu neaparat de o mai buna calitate, dar mai bine dozat), asa ca aveam oarecare sperante. Nu a fost cat sa plang dupa bani, macar fiindca am auzit pe-acolo si niste piese vechi, ca Lilith Mater Inferorum sau La Danse Macabre du Vampire, care sunau dupa umila mea parere mult mai bine cu Lord Vampyr, dar era nevoie sa vad ca sa pot sa recunosc ca in prezent TdV este o trupa care nu-mi mai spune nimic.
Pentru cei interesati, iata si setlistul concertului.
Acestea fiind spuse, va multumesc pentru atentie si ne auzim data viitoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.