La intrebarea din titlu, raspunsul scurt ar fi: in trailer.
Am asteptam mult sa vad filmul, cinematografele anuntau ca va veni "in curand", trailerul incepuse sa ruleze din decembrie, starnindu-mi curiozitatea si asteptari mari. "Curand"-ul a devenit martie, apoi aprilie, pentru ca intr-un tarziu sa aflu ca nu va mai fi difuzat de retelele romanesti de distributie... bun marketing! Asa ca a trebuit sa apelez la retelele "informale" pentru a reusi in cele din urma sa-l vad, fara 3d care sa-mi fure ochii si sa-mi ameteasca simturile. Eu am avut toata bunavointa, dar daca nu s-a putut... aloo, ACTA, se aude, da? Am vrut din tot sufletul sa-l vad la cinematograf, dar cinematograful nu si nu, n-a vrut sa-mi ia banii pentru el!
Ca si The Artist, Hugo este un omagiu adus inceputurilor cinematografiei, lui Méliès, cel care a transformat iluzia prestidigitatiei si magiei in mirajul marelui ecran, folosind pentru prima data pe pelicula trucajele. Actiunea cade pe planul doi, incercand sa puna in lumina nu atat o poveste propriu-zisa, cat fascinatia imaginii, in forma ei pura, asa cum era la inceputuri, readucandu-ne aminte de ce iubim aceasta arta. Poate de aici dezamagirea mea: vazand trailerul, stiam ca la nivel vizual filmul va fi bun, insa ma asteptam sa fie insotit si de o trama pe masura, dupa cum reiesea din putinele imagini. Nimic spectaculos pe partea asta, Hugo Cabret este un orfan care traieste intr-o gara in Parisul anilor '30. Singura amintire ramasa de la tatal sau este un automaton, o papusa mecanica, a carei cheie se straduieste sa o gaseasca fiind convins ca, in momentul cand va functiona, ea ii va transmite ceva important, un mesaj de la tatal disparut.
Diferenta intre cele doua filme este ca acolo unde The Artist castiga in simbolistica, Hugo pierde prin lipsa de subtilitate, prin faptul ca totul este pe fata, o dragoste declarata raspicat de Scorsese in public pentru unul dintre pionierii peliculei. Chiar daca pune suflet si pasiune in a-l evoca, chiar daca imaginile si efectele vizuale sunt capabile sa ne ofere mirajul pe care doar un iluzionist al ecranului il poate genera, chiar daca personajele sunt frumos conturate pana la un punct cand, orbit de tributul pe care trebuie sa-l creeze scenariul incepe sa le cam neglijeze, iar distributia e una cu mai mult potential decat cel exploatat, castelul de carti pe care il formeaza se surpa din cauza unei lipse de sustinere a povestii, ce ramane una simpla si inutila, lipsita de ritm sau fantezie, refuzandu-ne aventura la care ne invita sa participam la inceput.
Vizual, filmul este spectaculos, dar este oare suficient pentru a-l considera un film bun?! Putea sa fie, in schimb a ramas doar un ambalaj frumos inauntrul caruia gasesti o prajitura cam insipida...
Ca si The Artist, Hugo este un omagiu adus inceputurilor cinematografiei, lui Méliès, cel care a transformat iluzia prestidigitatiei si magiei in mirajul marelui ecran, folosind pentru prima data pe pelicula trucajele. Actiunea cade pe planul doi, incercand sa puna in lumina nu atat o poveste propriu-zisa, cat fascinatia imaginii, in forma ei pura, asa cum era la inceputuri, readucandu-ne aminte de ce iubim aceasta arta. Poate de aici dezamagirea mea: vazand trailerul, stiam ca la nivel vizual filmul va fi bun, insa ma asteptam sa fie insotit si de o trama pe masura, dupa cum reiesea din putinele imagini. Nimic spectaculos pe partea asta, Hugo Cabret este un orfan care traieste intr-o gara in Parisul anilor '30. Singura amintire ramasa de la tatal sau este un automaton, o papusa mecanica, a carei cheie se straduieste sa o gaseasca fiind convins ca, in momentul cand va functiona, ea ii va transmite ceva important, un mesaj de la tatal disparut.
Diferenta intre cele doua filme este ca acolo unde The Artist castiga in simbolistica, Hugo pierde prin lipsa de subtilitate, prin faptul ca totul este pe fata, o dragoste declarata raspicat de Scorsese in public pentru unul dintre pionierii peliculei. Chiar daca pune suflet si pasiune in a-l evoca, chiar daca imaginile si efectele vizuale sunt capabile sa ne ofere mirajul pe care doar un iluzionist al ecranului il poate genera, chiar daca personajele sunt frumos conturate pana la un punct cand, orbit de tributul pe care trebuie sa-l creeze scenariul incepe sa le cam neglijeze, iar distributia e una cu mai mult potential decat cel exploatat, castelul de carti pe care il formeaza se surpa din cauza unei lipse de sustinere a povestii, ce ramane una simpla si inutila, lipsita de ritm sau fantezie, refuzandu-ne aventura la care ne invita sa participam la inceput.
Vizual, filmul este spectaculos, dar este oare suficient pentru a-l considera un film bun?! Putea sa fie, in schimb a ramas doar un ambalaj frumos inauntrul caruia gasesti o prajitura cam insipida...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.