Wednesday, 7 November 2012

Un satuc mediteranean cu parfum de Macondo



Panos Karnezis - Infamii marunte

Atmosfera din volumul de debut al lui Panos Karnezis se apropie oarecum de cea a insulelor grecesti din sud, cu satuce linistite in care mocnesc pasiuni si antipatii necunoscute ochiului strain, sub aparenta tihna a siestelor prelungite din miez de vara. Intr-un timp nedefinit, pe care imaginea de pe coperta m-ar fi indemnat sa-l plasez in anii '60 - '80 ai secolului trecut, dar continutul ma contrazice, viata satului este zguduita, si la propriu si la figurat. Nu degeaba volumul se deschide cu un cutremur ce prevesteste urmatoarele tulburari, tot felul de intamplari in aparenta banale care declanseaza mecanismele realismului magic in satucul desprins de lume dintr-o vale arida uitata de timp.
Si fiindca tot aminteam de coperta, la prima vedere am avut senzatia ca personajele stau in fata unei taverne, in urma descifrarii inscriptiilor s-a dovedit a fi insa autogara, imaginea provizoratului, a trecerii, a efemeritatii momentului si a existentelor surprinse intr-un moment efemer.
In viata aparent banala a satului, cu personajele sale bine conturate, definitorii pentru orice comunitate rurala  (popa, moasa, carciumarul, frizerul...), resorturile magicului se declanseaza de obicei pornind de la o intamplare ce devine curand subiectul soptit la fiecare ureche din comunitate, dezbatut la taverna, aceasta poiana a lui Iocan meridionala. Fiecare cunoaste secretele celorlalti si, cand acestea frizeaza sordidul, tacerea ii face complici la infamie.
Fie ca este vorba de prelungirea traseului autobuzului, ce ocolea pana atunci satul, de mostenirea unei iepe fosta campioana de catre un satean, de un banal intrerupator ce declanseaza o alta intrerupere, definitiva, a unei existente, de promisiunea vietii vesnice prin incremenirea intr-o fotografie, de sosirea in miez de iarna a unor enigmatici vanatori, evenimentul initial atrage dupa el o serie de alte intamplari ce scot la iveala infamiile mai mici sau mai mari, tarele unei comunitati ce pacatuieste incepand chiar cu reprezentantul bisericii, parintele care in lipsa vinului isi impartaseste enoriasii cu coniac, vesteste sosirea Apocalipsei asupra paganilor care nu se caiesc, contorizandu-le infamiile in borcanele sale cu boabe de fasole: "Acasa avea borcane cu numele enoriasilor sai scrise pe ele - barbati, femei si copii - in care tot punea un numar de boabe de fasole in functie de gravitatea pacatelor pe care le comiteau. Majoritatea borcanelor - chiar si ale copiilor - erau pline ochi; al lui era gol."
Povestirea  care deschide volumul, "Funeralii de pietre", cea mai reusita din punctul meu de vedere, mi-a amintit ca atmosfera de unul dintre filmele ce mi-au placut in ultimii ani, Kinodontas (Dogtooth), nominalizat la Oscarul pentru film strain prin 2009-2010, amar si straniu, tensionat, desi dadea mai tot timpul senzatia unei comedii. Prin prisma ei, avand in vedere complicitatea satului la o atrocitate, unele dintre celelalte "infamii" par de-a dreptul neglijabile si atmosfera grotesca dark ce deschide volumul se dilueaza treptat in culori mai blande.
Creaturile care inconjoara comunitatea sunt si ele uneori bizare, alteori doar cu comportamente iesite din comun, sporind misterul ce inconjoara existenta aparent linistita a satului. Nu lipsesc personajele mitologice, precum Cassandra, Meduza sau centaurul, cainii cu nume ca Zeus sau Colossus, un papagal portughez, botezat Homer pe care stapanul incearca sa-l invete mai intai sa reproduca operele clasicilor greci, apoi sa creeze el insusi poezii, acelasi stapan ce se dovedeste a fi intr-o alta povestire Icarul local, ce se lanseaza iar si iar din cupola bisericii.
Personajele recurente, cadrul in care se desfasoara scenele din viata satului pasteaza un fir unitar al povestirilor, nu stii daca sa le numesti povestiri sau roman, cu episoade ce se intrepatrund, determina cauzele sau efectele altor episoade, pana la dezlantuirea de final ce pastreaza simetria cu calamitatea de inceput al cartii, intr-o reinterpretare a vechiului mit al Atlantidei.
 Unele povestiri au accente absurde si macabre, precum aceea a batranului pietrar Ieremias, altele comice, altele grotesti. Autorul stie sa se joace cu registele de exprimare, cu stilurile, cu vocile ce compun tabloul de ansamblu. Fiind vorba despre volumul de debut (intre timp, din 2002 incoace, a publicat si vreo doua romane)  si stiind ca multi dintre marii scriitori au inceput asa, cu proza scurta, voi retine acest nume si ma gandesc cu speranta la el ca la unul dintre noii reprezentanti ai unui tip de literatura ce-mi este foarte aproape de suflet.

No comments:

Post a Comment