Nevestele mult prea vesele de la Metropolis

Nevestele vesele din Windsor, teatrul Metropolis

In sfarsit, dupa ceva vreme de absenta, am ajuns la teatru: cu bucurie si entuziasm, cu inima deschisa, cu promisiunea unui spectacol proaspat, neconventional (chiar daca a avut premiera in 1978), ce combina elementele teatrului traditional shakespearian cu simbolismul si viziunile contemporane, intr-un musical regizat de Alexandru Tocilescu pe muzica lui Nicu Alifantis, pe care cronicile mai mult sau mai putin oficiale il numesc "de exceptie". Acum stiu ca poate voi deranja pe unul, pe altul, cu parerile mele, intr-o lume in care daca nu apreciezi "actul artistic" inseamna fie ca ai un razboi personal cu cineva implicat in crearea lui, fie ca esti "de la concurenta" (care o fi si aia), fie ca esti prost, desi am mai vazut-o si pe-aia cu "esti snob", care mi se pare aplicabila mai degraba situatiei opuse, aceea de a inghiti fara rezerve si opinii orice este impachetat sub denumirea atat de incapatoare de "arta". Ma rog, daca e sa fie o varianta din cele de mai sus, probabil ca e aia cu prostia, atat am receptat si inteles din viziunea regizorala si nu ma pot abtine sa nu va impartasesc cu generozitate parerile mele :)

Din comedia shakespeariana au ramas intriga, personajele si o parte din replici, peste care s-a suprapus ceea ce se dorea viziunea (post)moderna, cu o multime de referinte si auto-referinte, intr-o interpretare ce pierde aproape total din vedere sensul originar al piesei. Asta nu m-ar fi deranjat deloc, insa...

Inteleg ideea de a ingrosa prin interpretare trasaturile personajelor, dar modul de a o face frizeaza grotescul, amplificand trairile personajelor pana la isterie si transformandu-le intr-unele total neveridice, cu care nu prea poti empatiza. Si nu ajuta deloc nici presararea actiunii cu "poante" de o calitate destul de indoielnica, genul de umor facil promovat de sitcomurile romanesti de duzina (un fel de Trasniti de la bloc in Nato sau cum s-or mai numi). Credeam ca scoala de teatru romaneasca a luat-o cumva pe urmele celei de film, in sensul unui "acting" natural si convingator, dar se pare ca dramaturgia continua sa predispuna la exagerare, la hiperbolizarea starilor si emotiilor, transformand prin asta actorul intr-un "actor", intr-o persoana care joaca, si nu intr-un personaj. Dintre eroii principali, Falstaff (Lucian Iancu) a fost singurul care mi-a dat impresia a fi "in rol", un fanfaron sarlatan credibil. La primele aparitii, domnul Ford (George Ivascu), pastrand o doza de caricatural, de exagerare, era un personaj fata de care puteai sa manifesti putina intelegere, dar pe masura ce trece timpul gradarea sentimentelor de gelozie ce-l macina ajunge sa-l transforme mai degraba intr-un personaj demn de un loc intr-un ospiciu sau intr-un desen animat decat intr-unul ce ar putea fi lasat in libertate prin lume sau cu care o sotie ar putea convietui. Trecand la cele doua sotii, nu inteleg de ce doamna Ford (Crina Muresan) a fost transformata (prin costumatie si replici) intr-o femeie de moravuri usoare atunci cand nu joaca un ritual al seductiei mai apropiat de manifestarile unei pisici in calduri decat de cele ale unei femei ce mimeaza indragostirea. Iar doamna Page (Mariana Danescu - una din putinele persoane din distributie care dovedesc si calitati muzicale, ceea ce pentru un musical este o nota extrem de proasta) are mai degraba aspectul unei severe secretare corporatiste. Ramanand in zona costumelor, numai o viziune extrem de homofoba, probabil contrara a ceea ce s-a dorit, il poate reprezenta pe Slender drept exact acel gen de gay ce trezeste astfel de sentimente, strident colorat si ostentativ in gesturi... Nu am gustat nici aparitia Adrianei Trandafir in rolul doamnei Quickly, o Tina Turner careia ii lipsesc tocmai atributele ce o disting pe marea interpreta pop-rock, vocea si urechea muzicala. Ca sa nu mai spun de Anne Page, care mi s-a parut amuzanta la inceput cu apatia ei inerta, dar m-a derutat complet la final, cand si-a pastrat aceeasi expresie, detasata si desprinsa de toata agitatia sau interesele pretendentilor din jur, inclusiv de ale celui pe care se presupune ca l-a ales. O frunza purtata de vant, fara vointa proprie, cu o masca lipita pe chip pe care nu o scoate nicio clipa. 

Ar mai fi si problema muzicii. Un musical, in special cand este vorba de o comedie, trebuie sa fie catchy, sa te prinda, nu zic neaparat sa fie alerta, cu ritm vesel, dar sa ramana in mintea spectatorului. In afara celor doua piese care apar si in prezentarea spectacolului inclusa la inceputul acestui post, muzica nu are deloc acel "je ne sais quoi" care sa retina atentia, sa te faca sa participi, nu se distinge, e doar o muzica de acompaniament, buna, dar fara sclipire. Nu ma pot abtine sa nu fac o comparatie cu un alt musical pe care l-am descoperit relativ recent, "Notre Dame de Paris", pe muzica lui Riccardo Cocciante, ale carui piese le fredonez din cand in cand si din care atasez mai jos pentru exemplificare "Belle": 

 Poate ca unul din cele mai bune lucruri care s-au intamplat pe scena a fost prezenta trupei Byron (si o spun fara sa fiu fan al trupei), care puncteaza bine desfasurarea piesei, cu discretie si profesionalism, nu doar prin muzica, ci si prin prezenta, mimica, gesturi, ajungand ei insusi sa fie actori in piesa (printre cei mai buni, tocmai prin discretia cu care isi interpreteaza partitura), un fel de personaje-martor implicate in cursul evenimentelor.

Daca intreaga piesa s-ar fi ridicat la nivelul ultimelor 10-15 minute, ar fi fost cu adevarat "de exceptie" si pentru mine, cum se pare ca a fost pentru majoritatea spectatorilor. Acolo a avut totul: atmosfera, coregrafie, mesaj, morala, o piesa muzicala asa cum ar fi trebuit sa fie toate, insa morala a picat cumva in gol pentru mine, pe o constructie subreda, nesustinuta nici de jocul actorilor, nici de adaptarea textului, nici de muzica propriu-zisa. Pacat! 

Aplauzele care au insotit finalul mi-au dovedit ca, din fericire pentru echipa care a lucrat la crearea piesei, nu multi au avut acelasi mod de receptare ca si mine. Sau... cine stie? Nu mai pot sa fac distinctia intre aplauzele de convenienta si cele reale, din suflet si refuz in continuare sa ma adaptez unei conventii sociale prost intelese care spune ca a aplauda in picioare este un gest de bun-simt. Nu, pentru mine este doar o dovada de mare apreciere pentru ceea ce am vazut, ceea ce n-a fost cazul la piesa de fata. Poate data viitoare... Inca visez la momentul cand Metropolis va ajunge un teatru la standardele celor de pe Broadway, fiindca totul pare sa afirme dorinta de a inainta in aceasta directie (de la decoratiunile cladirii ce-i adaposteste sediul pana la oferta teatrala). Pana atunci, raman cu impresiile mele si cu speranta ca data viitoare voi vedea ceva mai bun. Iar dumneavoastra, stimati cititori, daca vorbele mele nu v-au fost pe plac, nu aveti decat sa-mi  spuneti, vorba cantecului "has de-aici ca esti patat / has de-aici ca esti stricat"...