Andrés Barba - Mainile mici
In general, evit sa cumpar "miniaturi", mi se pare ca cineva tradeaza: ori un autor lenes care tocmai a terminat de scris o nuvela si, nerabdator, vrea sa o vanda cat mai repede, ori un editor care "ciupeste" dintr-o colectie mai mare o firimitura pentru ca e mai avantajos sa vinzi o cartulie de 80 de pagini la 20 de lei decat una de 400 la 50 de lei. De data aceasta mi-am invins reticenta si prejudecata si am cumparat "mini-romanul" lui Andrés Barba doar fiindca citisem anterior "Sora Katiei" si imi lasase niste senzatii atat de amestecate ca simteam nevoia sa mi le mai limpezesc. Nu am facut rau, fiindca Mainile mici, in ciuda subtirimii fizice, are o anumita densitate ce te face sa vrei sa te opresti si sa reflectezi asupra fiecarei fraze. Exista un "dar..." asupra caruia voi reveni la finalul acestor randuri.
Cartea incepe abrupt si excesiv, m-am temut putin ca o voi arunca cat colo dupa primul capitol, pentru ca s-ar fi putut transforma fie intr-o retorica debordanta a pierderii, fie intr-o copie palida de Camus, dat fiind dramatismul aruncat asa, sec, de la primele cuvinte, ce vor deveni laitmotivul intregii carti: "Taica-su a murit pe loc, iar maica-sa la spital". Dar nu, n-a fost cazul. Marina ajunge la 7 ani la un orfelinat, unde singurul lucru familiar este papusa primita cand se afla in spital, dupa accidentul ce avea sa o lase singura pe lume. Sosirea ei rupe iremediabil echilibrul fragil a doua lumi: mai intai a lumii sale, fetita iubita de parinti, care a vazut locuri, a primit cadouri, a cunoscut dragostea parinteasca, a dus o viata normala dar imposibila pentru copiii crescuti de mici la orfelinat. Pe de alta parte, avem lumea fetitelor in care intra Marina, o lume cu regulile ei, cu traumele ei mai mult sau mai putin constientizate, cu o aparenta ordine sau logica a uniformizarii, a experientelor comune, ce va fi perturbata definitiv de aparitia intrusei. Micuta trezeste deopotriva admiratia, respectul, invidia, ura copilelor, transformandu-le existenta prin intuirea acelor posibilitati necunoscute ale unei vieti diferite. Singura martora a vietii "de afara", papusa adusa de Marina, dispare la scurt timp de la sosirea ei. Era ceva "altfel", ceva inconfortabil, ceva ce intriga si provoca temere, o ciudatenie ce avea sa-si arate reversul. Fiindca papusa era confidenta si prietena fetitei insingurate, incapabila sa se adapteze noii vieti, cu regulile sale, marginalizata si autoexclusa din jocurile normale ale comunitatii in care patrunde.
Treptat, cartea incepe sa aduca din ce in ce mai mult cu ceea ce imi inchipui ca ar putea fi o combinatie intre Imparatul mustelor adaptat si regizat de Lars von Trier (nu, nu exista asa ceva, dar daca ar exista ar avea atmosfera cartii lui Barba) si Orfelinatul, filmul horror spaniol. Asocierea cu acesta din urma este mult mai puternica decat locul de desfasurare a actiunii.
Perspectiva narativa se schimba des, vocea micutei Marina se impleteste cu o voce anonima din corul celorlalte fetite si este ciudat sa observam cum ambele dau glas aceleiasi nesigurante, acelorasi stari, cum cele doua parti se studiaza si se analizeaza incercand sa inteleaga mai mult decat poate cuprinde gandirea lor copilareasca. Pana la urma, Marina va fi aceea care va initia un joc periculos, menit sa duca la o mai buna cunoastere si intelegere reciproca, un joc in care sacrificiul si expunerea sinelui reprezinta regulile principale. Este cu atat mai impresionanta povestea cu cat, dupa cum mentioneaza coperta cartii, are la baza un fapt real petrecut intr-un orfelinat din Rio de Janeiro. Nu ni se precizeaza unde se termina realitatea si incepe fictiunea, probabil ca acolo unde faptul divers se transforma intr-un joc la granita dintre sadism si masochism.
Revenind la acel "dar" de la inceput, ceva parca nu se leaga, in ciuda frazelor frumos alese si construite cu migala, sau poate tocmai din cauza lor. Nu este nici proza, nici poezie, ci un rau de cuvinte si ganduri ce-si gasesc un ritm propriu, un exercitiu de stil ce ajunge sa epateze sentimentele, o lipsa de caldura ce merge cumva in paralel cu nevoia de iubire a acelor copii abandonati.
Poate nimic nu-mi reda mai bine impresiile despre carte decat o fraza scrisa chiar de autor undeva pe la inceputul cartii in legatura cu eroina sa. Barba scrie "de parca fraza l-ar fi ales pe el, in loc sa fie invers". Literatura se joaca cu scriitorul in asa fel incat il impinge prea departe de personajele sale, facandu-l sa nu ne poata transmite empatia, emotiile. Este doar un "show off" stilistic, placut de citit ca exercitiu literar, dar care se incheie odata cu ultima pagina.
Treptat, cartea incepe sa aduca din ce in ce mai mult cu ceea ce imi inchipui ca ar putea fi o combinatie intre Imparatul mustelor adaptat si regizat de Lars von Trier (nu, nu exista asa ceva, dar daca ar exista ar avea atmosfera cartii lui Barba) si Orfelinatul, filmul horror spaniol. Asocierea cu acesta din urma este mult mai puternica decat locul de desfasurare a actiunii.
Perspectiva narativa se schimba des, vocea micutei Marina se impleteste cu o voce anonima din corul celorlalte fetite si este ciudat sa observam cum ambele dau glas aceleiasi nesigurante, acelorasi stari, cum cele doua parti se studiaza si se analizeaza incercand sa inteleaga mai mult decat poate cuprinde gandirea lor copilareasca. Pana la urma, Marina va fi aceea care va initia un joc periculos, menit sa duca la o mai buna cunoastere si intelegere reciproca, un joc in care sacrificiul si expunerea sinelui reprezinta regulile principale. Este cu atat mai impresionanta povestea cu cat, dupa cum mentioneaza coperta cartii, are la baza un fapt real petrecut intr-un orfelinat din Rio de Janeiro. Nu ni se precizeaza unde se termina realitatea si incepe fictiunea, probabil ca acolo unde faptul divers se transforma intr-un joc la granita dintre sadism si masochism.
Revenind la acel "dar" de la inceput, ceva parca nu se leaga, in ciuda frazelor frumos alese si construite cu migala, sau poate tocmai din cauza lor. Nu este nici proza, nici poezie, ci un rau de cuvinte si ganduri ce-si gasesc un ritm propriu, un exercitiu de stil ce ajunge sa epateze sentimentele, o lipsa de caldura ce merge cumva in paralel cu nevoia de iubire a acelor copii abandonati.
Poate nimic nu-mi reda mai bine impresiile despre carte decat o fraza scrisa chiar de autor undeva pe la inceputul cartii in legatura cu eroina sa. Barba scrie "de parca fraza l-ar fi ales pe el, in loc sa fie invers". Literatura se joaca cu scriitorul in asa fel incat il impinge prea departe de personajele sale, facandu-l sa nu ne poata transmite empatia, emotiile. Este doar un "show off" stilistic, placut de citit ca exercitiu literar, dar care se incheie odata cu ultima pagina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.