Festivalul dintre coline... partea II

Agglutination Metal Festival, Chiaromonte, 25 august 2012

Am lasat pentru astazi partea cea mai interesanta a festivalului, numele care m-au convins ca meritau o mica abatere de la traseu pentru a ajunge la concert. Chiar daca pe doua dintre trupele ce au reprezentat capul de afis le mai vazusem, imi face oricand placere sa merg la concertele lor. 

Prima dintre ele este Rotting Christ, care si-au facut intrarea in forta, cu Feast of the Grand Whore. Si chiar daca italienii nu sunt cei mai buni cunoscatori ai limbii engleze (lucru valabil pentru toate natiile crescute cu filme / desene animate dublate, incapabile sa deprinda din copilarie muzicalitatea unei limbi straine), entuziasmul lor s-a manifestat prin gesturi, miscari, fredonand fiecare in legea lui cam ce intelegea din piese. Aceeasi bariera lingvistica a facut putin cam dificila comunicarea cu publicul, desi Sakis incerca pe alocuri sa anime atmosfera, spectatorii limitandu-se la "Yeeeeee" si "Aaaaaa". Vocalele par sa fie limbajul universal de exprimare a entuziasmului, asa ca nu a fost o problema prea mare pentru trupa sa inteleaga ca este primita cu caldura si cu multa simpatie.

Micile probleme tehnice de sunet oscilant ce au insotit debutul recitalului RC s-au remediat pe parcurs, asa ca am putut sa ma bucur in liniste de prestatia lor, una dinamica, plina de verva, ce a inclus in repertoriul de o ora piese mai vechi si mai noi cam din toata discografia, intr-un setlist din care am retinut Eon Aenaos, Non Serviam si, evident, nelipsitele  The Sign of Prime Creation si The Sign of Evil Existence, pe care localnicii cam ezitau sa-l afiseze... sa nu  uitam ca Italia este una din tarile cu cea mai rigida educatie catolica, nu foarte receptiva la manifestarile ostile la adresa religiei institutionalizate, ca sa nu spun chiar cu o usoara nota satanista... deci e mai bine pentru ei ca nu inteleg cam ce canta baietii aia pe scena, probabil ca nici numele trupei nu le spune nimic ofensator. S-au mai vazut cazuri pe la ei in care fanatismul si prejudecatile "tolerantilor" reprezentanti ai bisericii catolice au reusit sa anuleze festivaluri de metal... 

Daca doriti sa vizionati cateva piese din recitalul Rotting Christ de la Chiaromonte, puteti gasi aici.

Au urmat Rhapsody of Fire, jumatatea lui Fabio Leone din Rhapsody, trupa ce mi se parea ca functiona mult mai bine ca intreg, cu tandemul Leone-Turilli decat separat, fiecare cantandu-si propria rapsodie. Imi doream de mult timp sa-i vad, as fi preferat pe vremea cand erau impreuna, dar fiindca n-am ajuns a trebuit sa ma multumesc cu firimiturile festinului Rhapsody, cu un plus pentru faptul ca s-a intamplat la ei acasa, unde orice artist se simte mult mai in largul sau, isi cunoaste publicul, comunica mai bine. Mai exista si reversul, partea cu "nimeni nu e profet in tara lui". Si la ei, ca probabil pretutindeni, exista acel sindrom al saturatiei trupelor locale si o anumita doza de desconsiderare, de a le trata drept imitatoare ale altor trupe straine. Oricat de bine ancorati in scena internationala au fost Rhapsody, sunt totusi perceputi drept "de-ai nostri", nu trezesc acelasi interes ca trupele "de afara". 

Pentru mine insa, au fost unul din punctele de atractie ale serii. Fara sa iau prea in serios muzica lor, tonul acela jucaus-zburdalnic, trilurile chitarilor si orchestratiile ample, bombastice, ma binedispun, imi gadila auzul intr-un mod atat de placut ca ma fac sa sar, sa bat din palme, sa ma entuziasmez si sa incep sa ma cred intr-un raid din World of Warcraft sau intr-un dungeon din Guild Wars 2: dragoni, sabii pierdute, munti si paduri in care magia impune propriile sale legi, aceasta este lumea Rhapsody of Fire, lumea mostenita din vremea cand trupa se numea Rhapsody, fiindca live nu se schimba mare lucru: majoritatea pieselor sunt prezentate  drept "cover Rhapsody", si sunt piesele de rezistenta ale trupei din vremea cand exista si un compozitor in ea (chiar daca celalalt chitarist-compozitor, Alex Staropoli, a ramas impreuna cu Leone), nu doar un frontman, ca acum. Dupa debutul cu una din piesele de dupa despartire, From Chaos to Eternity, am ascultat, printre altele, Dawn of Victory, The Village of Dwarves, Emerald Sword. A fost emotionant sa aud Lamento Eroico intonat de sute de voci impreuna cu Leone, sa-l vad comunicand firesc, cu caldura. Nu stiu daca a avut un rol si faptul ca a cantat acasa, dar mi-a dat senzatia unui vocal cu multa carisma, care acapareaza scena si fascineaza publicul, transpunandu-l in lumea lui, o lume a fanteziei, fragila, ce s-a disipat imediat ce recitalul lor, ce mi s-a parut mult prea scurt, s-a incheiat.

Si un fragment din Lamento Eroico, pentru a auzi participarea publicului, mai mult n-am inregistrat ca trebuia sa cant si eu, nu mai puteam tine aparatul :)

Dupa incalzirea care m-a facut sa ignor complet cei cativa stropi de ploaie, o doza de Dark Tranquility era exact ce-mi trebuia. Este drept ca la inceput mi-au cam spart timpanele cu chitara ritmica acoperind totul, facand muzica de-a dreptul neascultabila, dar cu timpul volumele s-au reglat si am putut sa ma bucur in liniste de concert. Este a treia sau a patra oara cand ii vad live si nu incetez sa ma minunez de energia debordanta a lui Mikael Stanne, de conditia lui fizica, de capacitatea de a canta fara sa se opreasca din miscare, mobilizand publicul, insufletindu-l pentru a-i injecta apoi o doza de melancolie, revigorandu-l si aruncandu-l dintr-o stare in alta... Se pare ca publicul italian este unul foarte apreciat de suedezi, care au si inregistrat in timpul unui concert de la Milano dvd-ul Where death is most alive, al carui intro deschide si acest concert.

Aveti in continuare o filmare (nu-mi apartine) cu primele 10 minute, veti sesiza si problema cu chitara despre care spuneam: 

 Exista o filmare in 4 parti acolo, pentru un sunet mai bun si o imagine mai clara asupra concertului le recomand pe celelalte, nu cea pe care am postat-o. 

In My Absence, The Treason Wall, The Mundane and the Magic, Lost to Apathy continua recitalul celor de la Dark Tranquility, acompaniati pe fundal de proiectiile cu care ne-au obisnuit deja, atingand punctul culminant cu ThereIn si Misery's Crown, la care publicul se arata pe deplin cucerit. Orice trupa ar fi impresionata de o astfel de reactie, este si cazul celor de fata, Stanne neascunzandu-si deloc bucuria de a provoca un asemenea entuziasm. Si este ca un cerc vicios (un viciu pozitiv, evident): cu cat primesti mai mult de la public, cu atat dai si tu mai mult pe scena. Show-ul este alert, are ritm, lasandu-ne sa respiram doar in scurtele momente de sensibilitate, cand clapele maiestuoase ne transmit emotia si melancolia momentului. 

Final Resistance si The Fatalist trag cortina asupra unei seri foarte reusite, cu promisiunea unei reveniri si cu promisiunea mea ca, daca se va mai intampla sa-mi intersectez traseul cu cel al trupei nu o voi ocoli. 

Facand un bilant, si pentru ca-mi place sa observ atat reusitele cat si partile mai putin bune ale unui eveniment, as spune ca micile "defecte" de organizare s-au concretizat in sunet pe alocuri, in faptul ca, odata intrat, nu mai exista speranta de iesire (aveai biletul in continuare, dar nu exista o bratara, o stampila, ceva care sa-ti permita sa iesi sau sa intri in incinta stadionului cand doreai) si in pretul berii, care mie mi s-a parut urias, dar as fi crezut ca este ceva normal pentru ei daca nu as fi vazut ca si localnicii acuzau o scumpire fata de editia trecuta, iar la parti bune voi enumera absenta oricarui incident in ciuda lipsei vreunei firme de paza vizibile (nu stiu in backstage cum stateau lucrurile), punctualitatea, prestatia trupelor (in special a celor trei de final), locatia si organizarea standurilor cu merchandise de care aminteam in postul precedent.