Un scenariu al vietii

Argo (2012)

In 1979, Ambasada americana din Teheran a fost luata cu asalt de un grup furios de studenti islamisti, ce revendica extradarea sahului recent indepartat de la putere, aflat in azil in Statele Unite. Timp de 444 de zile, cei 90 de ostatici au trait in teroare si nesiguranta, constienti ca viata lor atarna de un fir de par. Sase functionari au reusit in haosul evenimentelor sa fuga, refugiindu-se la Ambasada Canadei. Pentru scoaterea lor din tara, CIA a demarat operatiunea "Argo", in colaborare cu guvernul canadian dar si cu reprezentanti ai industriei cinematografice, operatiune ce avea sa fie desecretizata abia in 1997, in timpul administratiei Clinton.

Vorba aceea care spune ca uneori realitatea bate fictiunea este pe deplin intarita de acest film, care respecta intru totul derularea reala a evenimentelor. E drept ca poate unele detalii au fost accentuate, pentru a dramatiza si mai mult intreaga poveste, genul acela de coincidente si de intamplari care duc la rezolvarea unei situatii in ultima clipa (de altfel Ben Affleck a mentionat in interviuri ca operatiunea reala nu a fost chiar atat de dramatica), dar in general desfasurarea faptelor a fost respectata, reconstituirile din fotografiile si filmarile epocii sunt stricte, incepand de la actori, foarte asemanatori cu personajele in cauza, continuand cu cadrele de ansamblu, de atmosfera, refacute in cel mai mic detaliu: momentul escaladarii zidului ambasadei, discursurile purtatoarei de cuvant a gruparii ce-i tinea captivi pe americani, recrearea Teheranului intr-o locatie din sudul Californiei (fiindca din anii '80 pana in prezent revolutia islamica spre care se privea atunci cu speranta s-a dovedit a fi doar o alta forma de totalitarism, inlocuind dictatura foamei cu cea a interdictiei oricarei forme de exprimare, asa ca o filmare in Iran ar fi fost imposibila). Singura locatie reala de derulare a evenimentelor folosita si in film este restaurantul unde producatorii fictivi ai filmului se intalnesc pentru a pune la cale farsa ce urma sa duca la scoaterea americanilor din Iran. 

Este cu atat mai mult de apreciat talentul echipei de filmare de a construi de la zero o epoca, un spatiu atat de vast si atat de autentic pe ecran. Iar Ben Affleck, un actor decent, se dovedeste a fi aici un mare regizor. Scenariul face un mare serviciu filmului, reusind sa contrabalanseze excelent momentele tensionate (care de altfel inseamna cam tot filmul, te tine cu adevarat cu sufletul la gura) cu replici pline de umor, sa puna in paralel desfasurarea faptelor, momentele de acalmie, speranta, isterie, disperare, conflictele din cadrul CIA sau din cadrul micului grup refugiat la Ambasada Canadei. Muzica lui Alexandre Desplat ("The King's Speech", "The Queen") reda foarte bine tensiunea situatiei iar imaginea, decorurile si costumele ce poarta  patina anilor '80 sporesc si mai mult veridicitatea povestii, dand pe alocuri senzatia ca urmarim un  documentar, unul foarte bine construit, cu o acuratete a detaliilor demna de a fi recompensata cu un mare premiu...

Ce mi-a placut foarte mult la Argo a fost ca, in ciuda tonului grav, a premizei, o operatiune avand drept miza viata unor oameni, pe alocuri te face sa razi in hohote. Este foarte uman, foarte real, nu se sfieste sa strecoare observatii acide in directia industriei cinematografice sau a administratiei Carter, sa atraga atentia asupra ezitarilor si balbaielilor acesteia din urma, generate de dorinta de a nu-si crea o imagine proasta, ce vor duce intr-un final la clasificarea dosarului.

Nu ma sfiesc sa spun din toata inima ca Argo este unul din cele mai bune filme vazute in ultimul an, de fapt nu-mi vine in minte un alt candidat mai evident la Oscarurile de anul viitor. Are tot ce-i trebuie: o tema importanta, transformata intr-un scenariu inteligent si regizata cu grija, din care mandria patriotica americana iese cu bine, in ciuda nuantelor de sarcasm si ironie, sau tocmai gratie lor, fiindca nu se fereste sa le scoata la iveala, dand o si mai puternica impresie de onestitate si autenticitate, are in Alan Arkin un potential nominalizat la "best supporting role", nu ca restul distributiei n-ar fi valoros, toata echipa a fost aleasa impecabil, asemanarea unor actori cu personajul intrupat este chiar uimitoare, are "acrose", adica ceea ce-i trebuie pentru a fi popular nu numai pentru critica, ci si pentru public, desi stii (daca citesti putin despre criza ostaticilor din Iran, am preferat sa n-o fac inainte de a vedea filmul, era un subiect vag pentru mine, asa ca n-am vrut sa sa stiu daca vor fi sau nu victime, daca operatiunea Argo se va incheia cu bine sau nu) cum se va termina povestea, nu poti sa nu vibrezi in ritmul impus de film, sa nu traiesti momentele de tensiune, sa nu sesizezi comicul de situatie: sunt de acord ca varianta cu bicicleta nu ar fi fost la fel de amuzanta ca aceea de a pretinde ca ai venit in Iran ca sa filmezi un film SF, si nu doar din cauza ca biciclistii, daca nu ar fi fost impuscati, ar fi murit de frig in miezul iernii pedaland spre granita cu Turcia :)

Daca ar fi sa trag o concluzie din acest film, ar fi ca americanii tot nu au invatat mare lucru din greselile trecutului, au continuat sa finanteze si sa sustina regimuri ce produc monstri, monstri cu care tind sa fie ei insisi asimilati, impotriva carora se intorc alti monstri, transformand Orientul Mijlociu intr-un butoi de pulbere gata sa explodeze in orice moment. Si nu, din pacate, acesta nu este un scenariu SF...