Friday, 18 January 2013

Razbunarea omului negru



Django Unchained (2012)

 Intotdeauna m-am intrebat la cantecelul acela pentru copii cu "Ora 9 a sosit, omul negru n-a venit" ce se intampla cand omul negru chiar vine. Raspunsul il gasim in filmul de fata si, evident, dupa cum anticipam, nu se poate o dezlantuire (cuvant mai cuprinzator in romana decat in engleza, unde are strict sensul de "rupere a lanturilor") fara o baie sanatoasa si reconfortanta de sange.
La Ford, il aveam pe John Wayne, la Sergio Leone pe Clint Eastwood, la Corbucci, regizorul caruia i se aduce un omagiu cu acest film, pe Franco Nero, aparitie episodica si in filmul de fata. Tarantino il are pe Jamie Foxx, dar mai ales il are pe Christoph Waltz, excelentul actor austriac pe care ni l-a facut cunoscut cu Inglorious Basterds. Si mai are talent, idei, un scenariu cu replici sclipitoare (Tarantino scenaristul nu este cu nimic mai prejos decat regizorul), o nesecata dragoste fata de spaghetti western, gen la resursele caruia nu ezita sa faca apel de cate ori are ocazia.
Dar nu are rost sa va povestesc despre regizor, presupun ca va este deja cunoscut, cu tot ce tine de ironia lui si de umorul negru, de preocuparea pentru detalii, de prezentele sale episodice in filmele regizate (nici aici nu scapa ocazia de a-si distruge personajul dupa vreo 3 minute de la aparitia in cadru, intr-un mod cat mai messy cu putinta). De fapt, problema cu Tarantino - si nu este valabil doar pentru filmul de fata - e ca nu prea stii niciodata cand isi ia in serios eroii filmului si cand face misto de ei, sau daca dincolo de acel aparent "misto" nu se ascunde vreo referinta culturala obscura, cum este cazul unui Django calarind mandru si impaunat, imbracat intr-o livrea de paj din secolul XVIII, scena despre care am aflat ulterior ca ar fi o referinta la tabloul Blueboy al lui Thomas Gainsborough, sau cel al negresei numite Broomhilde.
Exista un nivel de empatie (nu stiu in ce masura este dat de scenariu, de actorii alesi, de regizor insusi) pe care rar il intalnesti in alte filme, osciland intre dorinta de a-l vedea pe the bad guy ucis si aceea de fi salvat, fiindca chiar si personajele negative au spontaneitate, stari de deruta si confuzie ce-i fac simpatici, reusesti sa-i privesti cu duiosie, cum este cazul membrilor Ku Klux Klan, scena total gratuita in economia filmului, dar amuzanta si cu farmecul ei.
Amintind mai devreme de Inglorious Basterds, mi-am dat seama ca intre cele doua filme exista mai multe puncte comune decat la prima vedere: Waltz schimba acum tabara, din cea a "opresorilor" in cea a "oprimatilor" si doritorilor de dreptate, dar este pus cumva intr-o situatie similara, aceea a jocului dublu, a apropierii de adversar cu alte intentii decat cele declarate, a strategiilor elaborate care - cum altfel? - trebuie sa esueze pentru a se ajunge la macelul promis.
Desi este un film plasat in sudul Americii, cu putin timp inainte de Razboiul Civil, avand ca fundal de desfasurare o lume in care proprietarii de sclavi au drept de viata si de moarte asupra "proprietatii" lor, este de apreciat faptul ca niciodata nu ni se scot la inaintare clisee ieftine, de genul "toti negrii sunt buni, albii care-i persecuta sunt rai", dimpotriva, rasismul negrilor impotriva celorlalti negri (intrupat de personajul lui Samuel Jackson) este uneori mai feroce, mai plin de ura decat cel al albilor. Nu avem nici teze, sustinute pompos sau eroic, fiindca cinematografia are alte mijloace decat literatura, lucru de care Tarantino este foarte constient, si nu trebuie sa ne povesteasca nimeni cat de asupriti sunt sclavii, ci sa ne arate, prin ochiul precis si necrutator al camerei, fiecare cicatrice, fiecare urma de bici, fiecare corp insangerat privit de albi cu aceeasi nepasare cu care s-ar uita la paharul din fata. "Omul cu discursurile" este aici Dr. Schultz (Waltz), dar replicile sale sunt de o cu totul alta natura, au o logica si un haz ce exclud orice urma de riposta, dar si de cliseu. Este perfect normal, intr-o America rasista, ca termenul "nigger", care se pare ca a starnit controverse sa apara de 100 de ori, cum ar fi dorit domnul Spike Lee, care a protestat vehement, sa se adreseze stapanii sclavilor? Cu "stimate domnule afro-american"? De aceea Tarantino este un regizor bun si Spike Lee nu, fiindca naturaletea registrului adoptat nu se loveste de principiul mult prea uzat si sacaitor al "corectitudinii politice".
Mergeti si vedeti-l la cinema, fiindca un ecran mic ar putea sa lase sa va scape ceva din complexitatea tabloului pe care-l propune fiecare scena, de la protagonistii care monopolizeaza cadrul pana la figurantii care nu-s cu nimic mai prejos, fiecare chip exprimand uluirea, oroarea, satisfactia pe care un martor implicat le-ar putea avea in fata imaginilor ce i se desfasoara inaintea ochilor.

No comments:

Post a Comment