Nu sunt inca gata pentru pop?

Alpeis (2011) 

Dupa ce acum cativa ani regizorul Giorgos Lanthimos obtinea o nominalizare la Oscarul pentru film strain cu Kynodontas (Dogtooth), un film ciudat dar savuros, cu un umor grotesc suprarealist, una din cele mai socante aparitii cinematografice din ultimii ani, a incercat din nou reteta cu Alpii, fata de care mi-am creat asteptari mari si abia asteptam sa-l vad. Se pare ca in ochii criticii a tinut, fiind nominalizat la Leul de Aur si luand niste premii pe la alte festivaluri. Pentru mine, ca spectator, a fost o mare dezamagire, desi parea la fel de bizar si incitant ca filmul anterior: o gimnasta cu antrenorul ei, o asistenta medicala si un brancardier formeaza o organizatie ce incearca sa ajute rudele si prietenii celor morti sa suporte mai usor absenta, creandu-le o lume in care cei plecati sunt inca prezenti, intruchipati de unul dintre cei patru membri ai grupului. Pentru asta, este nevoie sa cunoasca cu cat mai mare precizie pasiunile, preferintele, modul de a se comporta ale celor decedati, sa intre "in rol" cat se poate de bine, sa le recompuna existenta cotidiana in sanul familiei sau alaturi de prieteni.
Daca premiza promitea un nou freak show pe cinste in genul Dogtooth, dar in directie contrara, fiindca acolo era vorba despre o evadare dintr-o lume prefabricata, in timp ce aici "victimele" accepta de bunavoie (si chiar si platesc) sa se inconjoare de niste stafii vii ale celor dusi, realizarea lasa mult de dorit: de la imaginile trunchiate, taiate, blurate, procedee pe care le-am gasit absolut gratuite in film, pana la scenele cu pierderi de ritm, succedandu-se intr-o lentoare demna poate de alte subiecte, nesustinuta si nejustificata de poveste in sine, nefacand decat sa-i reduca putina tensiune, totul se ineaca in monotonie si lipsa de sens. Este drept ca scenariul se joaca la un moment dat cu perspectivele, incepi sa te gandesti daca relatiile dintre personajele din cadrul grupului nu sunt si ele doar un rol repetat zi de zi, daca tatal unuia dintre ele este un tata real sau unul "adoptat", ai timp sa respiri, sa reflectezi asupra acceptarii mortii si a alterarii identitatii, dar pe ansamblu filmul nu ofera acea sclipire pe care o asteptam si pe care am vazut-o in filmul precedent. Mistificarea aici nu mai o functie lingvistica, ci una curativa care va degenera in isterie si grotesc, insuficient sustinute.
Regulile jocului sunt foarte clare, foarte rigide, protagonistii nu au voie sa se implice emotional in relatiile cu clientii, asa ca replicile le devin o insiruire monotona de cuvinte golite de continut afectiv, gesturile sunt voit mecanice, dar pana la urma asta este senzatia pe care ti-o lasa intreg filmul: ca si cum ar fi un substitut al unui raposat film bun pe care nu-l poti vedea si trebuie sa te multumesti cu un surogat, cu o creatie banala, liniara, uniforma, ce-si spune replicile fara intonatie si te face sa-ti imaginezi ca ar fi putut fi un film bun, stralucitor; el chiar se straduieste sa-ti demonstreze ca poate fi asta, ca-si poate indeplini cu succes rolul, pana la a-si pierde constiinta de sine si a se substitui filmului dupa care tanjeam. Daca n-are nicio noima ce spun eu pe-aici, zic doar ca e un hint pe care nu vreau sa-l transform in spoiler, ca si titlul postarii, ce poate parea un pic ermetic pentru cei care n-au vazut filmul.
Am remarcat-o din nou pe actrita Aggeliki Papoulia, cea din Dogtooth (era acolo fiica cea mare),  in jurul careia se construiesc toate semnificatiile filmului, dar prestatia ei a fost prea putin pentru a suplini lungile pauze, deloc necesare, senzatia de trenare in care imaginile socante tind sa se dilueze, sa se fragmenteze pana la a nu mai avea impact.