Canta, canta... dar nu ma incanta

Les Misérables (2012) 

Despre romanul lui Hugo nu are sens sa vorbesc, mai ales ca nu el a stat la baza acestui film, ci un muzical din 1985. Adaptari ale unor muzicaluri de succes s-au mai tot facut, ideea nu e noua, insa Les Misérables aduce o inovatie in domeniu: spre deosebire de metoda traditionala, de inregistrare a vocilor in studio si suprapunere apoi peste expresivitatea actorilor, totul s-a inregistrat live, in timpul filmarilor. Spunea intr-un interviu Hugh Jackman, interpretul lui Jean Valjean, ca modul de lucru al regizorului Tom Hooper, oscarizat pentru The King's  Speech, le-a permis actorilor sa intre mai bine in personaj, sa simta muzica in timp ce jucau, sa-si traiasca mai bine emotiile. Pianul care le-a insotit permanent reprezentatia scenica a fost apoi inlocuit la editare cu o intreaga orchestra, dar imi imaginez ca nu a fost deloc usor sa tina pasul cu dorinta actorilor de a incetini sau grabi ritmul, cu inspiratia lor de moment, creata de conjunctura de pe platou, mai ales ca, daca in alte filme muzicale pasajele cantate doar puncteaza cursul povestii, aici muzica este pretutindeni, nimic, nici o replica, nici o exclamatie nu adopta tonul normal al vocii.

Distributia este una de zile mari, formata insa din oameni care sunt pusi intr-o situatie oarecum inedita, aceea de a nu face ceea ce stiu ei mai bine, si anume sa joace imprimand naturalete personajelor, ci folosindu-se de alte resurse, transmitandu-si mesajul cu emotiile pe care le poate genera muzica, altele decat cele exprimate de ei pe ecran. De bine de rau, reusesc sa se achite de misiune, cu exceptia unei Anne Hathaway care explodeaza pe ecran in primele douazeci de minute, acaparandu-l cu totul, transformand interpretii personajelor principale in niste mobile inerte si inexpresive prin comparatie, strigand (pardon, cantand) din toti rarunchii "Dati-mi Oscarul!", luand cu disparitia ei toata stralucirea si punctele de atractie ale filmului. 

Gasesc oarecum exagerata ambitia  regizorala de a transpune cu totul muzica in film, de a nu mai lasa loc de naturalete, de normalitate, creand astfel timpi morti in desfasurarea povestii. E drept ca sunt cateva teme muzicale excelente, repetate excesiv pe parcursul filmului, sa ne intre bine in cap, dar sunt si momente de lalaiala inoportuna, de completare a unor spatii goale ale discursului doar cu o intonatie in crescendo, fiindca nimic nu trebuie lasat natural. Uneori muzica este inutila, da senzatia de umplutura, cred ca v-am mai spus ca am o problema cu hiperbolizarile melodramatice. Mai ales intr-un film ca acesta, despre vinovatie si cainta, despre iubire si iertare, in care singura care se apropie muzical de mesaj (e un fel de-a spune, ca da buzna de-a dreptul in el) ramane, dupa cum am spus, Anne Hathaway. 

Dar cine sunt eu sa contest meritul lui Hugh Jackman de a-si fi luat Globul de Aur, un premiu care de obicei valoreaza in ochii mei mai mult decat cel oferit de industria americana?! Un spectator caruia i s-a parut ca filmul a durat dublu (si a durat ceva!), care considera ca materia oferita (si tematic, si ca distributie) a fost cumva irosita de modul in care s-a gandit reprezentarea ei, care n-a gasit alta justificare a laudelor aduse filmului decat in imagini, in deja laudata interpreta a personajului Fantine (fiindca, ramanand in cadrul constrangerilor aduse de sus-amintitele hiperbolizari, reuseste sa dea pasiune si viata interpretarii) si in cuplul Thénardier (interpretati de Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter, a cata oara din nou in rolul sau traditional, de vrajitoarea cea rea!). In rest, lacrimi multe (ma intreb daca e vreun personaj care n-a plans in filmul asta), dar lacrimi de crocodil...

Hai ca nu e chiar asa de rau cum l-am facut sa para, dar nici chiar asa de bun cum vorbeste lumea!