Din nou despre iarna, partii, Poiana Brasov si... parcari

Pentru ca postul cu vacanta de iarna s-a bucurat de ceva succes (desi n-as sti sa spun daca multele vizualizari nu sunt rodul cautarii unor elevi care si-au adus aminte acum, la sfarsitul vacantei, ca le-a dat profa de romana ca tema o compunere cu acest titlu), continui seria de poze si impresii de pe partie cu o noua tura, tot de prin Poiana Brasov.

Cele doua fotografii de mai sus sunt insa din Busteni, pe unde am poposit in trecere, ca sa salut cu 2-3 coborari partia Kalinderu, destul de mica si aglomerata, chiar daca era vineri si n-ar fi trebuit sa fie inca invadata de multimea dornica de schiat, de dat cu sania sau doar de luat o gura de aer curat ori de fum de gratar sau de bere. Ninsese frumos, linistit si zapada era numai buna, cel putin pentru placa, schiorii se plangeau ca e putin cam afanata. Vinul fiert, din pacate, nu era la fel de bun, o posirca indulcita ce si-a lasat retrogustul acru de otet pe papilele dezamagite...  Dar peisajul in mijlocul caruia l-am savurat a facut toti banii!

Pentru amatorii de schi si snowboard, Poiana Brasov ramane cel mai bun loc, data fiind diversitatea si lungimea partiilor, posibilitatea de trecere de pe una pe alta, ceea ce face ca peisajul sa se schimbe la fiecare coborare. De aceeasi parere sunt si vecinii de peste Prut, Nistru sau Tisa care, in ciuda apropierii de alte statiuni montane (Cavnic, Vatra Dornei, etc.) continua sa umple an de an Poiana... Acum nu stiu in ce masura vin pentru peisaj, pentru munte propriu-zis sau pentru fitzele din cluburi si baruri, ori poate fiindca a devenit deja o traditie, o obisnuinta, o comoditate, dar Craciunul pe rit vechi in Poiana pare sa fi devenit un ritual pentru ei.  Insa cand esti pe varful muntelui, numai tu cu vantul suierand si zapada scartaind sub placa sau schiuri, aglomeratia ramane departe, ca si nesimtirea parcagiilor ce pretind ca nu mai au bilete pe trei ore pentru a te forta sa scoti din buzunar tariful pe o zi intreaga, desi e datoria lor, nu a clientului, sa-si asigure patratelele de hartie  necesare... Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca tariful respectiv era solicitat pentru un loc neamenajat, pentru o parcare inexistenta, pe marginea drumului, de parca ar fi vina turistului ca nu a venit pe jos sau pe schiuri din Brasov, eventual de la Bucuresti si a umplut mult prea putinele locuri de care dispun parcarile oficiale. Dar cum spuneam, nemultumirile raman undeva jos, acolo, in alta lume, ca si numitul vin fiert, care am sperat sa fie ceva mai bun decat la Busteni dar nu, nu era cazul... Ce-mi trebuie insa "incalzitor" cand "Licuriciul" meu ma poarta prin zapada incalzindu-ma mai bine ca orice?!

Asa ca am evadat fara regrete spre ceturile si betia inaltimii... 

de unde orice altceva in afara maretiei naturii pare atat de mic si insignifiant.

Acolo, sus, brazii pareau acoperiti cu zahar pudra si cladirile cu dantelarii migaloase, pe care numai omatul le poate crea:

Zapada din tunuri se ridica intr-o pulbere fina, devenind una cu norii:

Mai departe de crengile incovoiate de alb ale brazilor...

o lume intreaga asteapta sa fie cucerita, explorata, descoperita.

Si cine spunea ca la mare vezi cele mai frumoase asfintituri? Soarele indreptandu-se spre culcare dincolo de crestele Pietrei Craiului ofera un spectacol la fel de minunat.

 

Am avut parte si de ninsoare si de soare, si de nori grei si intunecati dar si de ceata, de senzatia ca esti desprins de pe planeta si singurul reper ramas in Univers este un palc de brazi ce se distinge in fata... alb incarcat de greutate, alb scanteind sub razele soarelui, alb intunecat de amenintarea unei vijelii ce a ramas suspendata, ascultandu-mi dorinta de a ma bucura de cele cateva zile pe partie. Alb, alb, atata alb ca m-a incarcat pozitiv, mi-a redat pofta de viata ce are nevoie din cand in cand de cate un imbold... si pofta de lucru?!... eh, sa nu exageram, nici chiar asa, un rau necesar ramane un rau necesar!

Si, sa nu uit, ciorba cu tarhon si slana de la cabana Postavaru merita coborarea pe Lupului (desi am inteles ca si Drumul Rosu tot pe-acolo ar trece, dar aia este o partie atat de aglomerata - crede lumea ca ar fi cea mai usoara din cele care coboara din varf - incat trebuie sa fii mai experimentat ca sa poti ocoli toate movilele umane prabusite pe o poteca unde pe alocuri latimea nu depaseste 3 metri decat sa cobori pe cea mai inclinata panta din Poiana)! Drumul Rosu nu, multumesc, celelalte partii oricand, si acum as pleca din nou, desi inca ma resimt de la cazaturile pe plat (asta fiindca portiunile mai plate sunt locul unde incearca omul figuri noi :P). Munte, asteapta-ma cuminte si plin de zapada, cum ai fost zilele astea, ca mai vin, senzatia de a fi singur pe partie in timpul saptamanii este nepretuita, abia astept s-o incerc din nou!