Tuesday, 8 January 2013

Realitatea din spatele fictiunii


This is Spinal Tap (1984)


Pentru ca am incheiat anul trecut cu o postare intr-o nota cam trista, imi iau revansa incepandu-l cu unul dintre cele mai amuzante filme vazute in ultima vreme. Plutea in jurul meu de ceva vreme (asta e un mod eufemistic de a spune ca praful se asternea pe dvd-ul virtual) dar aveam o retinere in a-l vedea pentru ca ma intrebam "da' cine-s dom'le Spinal Tap astia de care n-am auzit?" Tocmai aici este the catch: desi au o discografie (inventata) bogata si o lunga activitate concertistica, sunt o trupa fictiva britanica (principalii membri fiind interpretati chiar de genialii scenaristi ai filmului), despre care un regizor la fel de fictiv, interpretat insa de regizorul real, co-scenarist alaturi de cei trei sus-mentionati, se hotaraste sa faca un documentar. Numai ca intentia se concretizeaza intr-o satira si o parodie a lumii muzicale, a stilului de viata al membrilor trupelor rock, a industriei muzicale, plina de haz si de aluzii subtile sau fatise la trupe reale ale scenei muzicale, incepand din epoca Beatles si Rolling Stones pana la Deep Purple, Led Zeppelin, AC/DC, Metallica, Kiss si multi altii. 
Este un film in care oricine a cantat vreodata intr-o trupa este imposibil sa nu se regaseasca intr-una din situatiile amuzante, penibile, stresante prin care trec eroii. E o parodie, dar in acelasi timp si un omagiu adus unei lumi, unui mod de viata, unui fel de a crea si simti muzica in care convingerile si principiile personajelor, atunci cand nu starnesc rasul, sunt uneori induiosatoare prin veridicitatea simtirii si a entuziasmului. 
 David St. Hubbins, vocalul trupei si Nigel Tufnel, chitaristul, sunt prieteni din copilarie, de cand dateaza si primele lor incercari muzicale, in perioada anilor '60. Dupa mai multe schimbari de nume si stilistice, trupa ajunge sa se afirme cu heavy metal-ul si turneul lor in America de promovare a celui mai nou album, "Smell the Glove" este o ocazie buna pentru regizorul documentarului de a-i intervieva, de a-i filma pe scena si in backstage, intercaland  in documentarul sau filmari din perioada de inceput a carierei trupei. Este remarcabil faptul ca toti interpretii membrilor trupei canta la instrumentele lor si voce, nimic nu este dublat sau trucat, fiecare isi joaca excelent rolul de rock star, cu grandoarea si orgoliile aferente. 
Spinal Tap a devenit un fenomen, creand o trupa reala dintr-una imaginara. Actorii s-au reunit, au cantat impreuna, au scos chiar si trei albume dupa succesul generat de film.
N-am sa dezvalui prea multe din "poantele" lui, unele au fost atat de subtile incat numai cand am citit dupa aceea despre film am inteles unde bateau (de genul "de ce dupa un concert, la interviul de a doua zi, toata trupa avea herpes?"), multe referinte mi-au scapat, altele s-au transformat in omagiu, asa cum a procedat Metallica, ce a dedicat The Black Album trupei Spinal Tap si albumului lor "Smell the Glove" (initial crezusem ca a fost doar o secventa premonitorie, de care Metallica, peste ani, cand a scos albumul, nu avea cunostinta), pe unele le intelegi dupa ce te gandesti ceva timp si atunci incepi sa razi ca prostu', fiindca pricepi tarziu, dar pricepi si e cu atat mai savuros.
Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii spunand mai multe, asa ca recomand acest film cu toata caldura: este inteligent, subtil, amuzant, un clasic al comediei, cu replici si situatii memorabile, cu cadre bine alese, cu o precizie a detaliilor mici ce fac filmele mari rar intalnita. 
Vazandu-l, veti intelege de ce este si singurul film la care ratingul IMDb nu se opreste la 10, ci merge pana la 11. Nu, nu pentru ca ar avea 11/11 si ar fi senzational si nemaivazut, motivul este unul mult mai simplu ;)

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.