Friday, 27 September 2013

Dinspre sfarsit spre inceput

Taichi Yamada - N-am mai visat de mult ca zbor

Ma intreb uneori daca nu ar fi mai bine sa ne nastem toti niste Benjamini Button, batrani si neputinciosi, pentru a ne scutura apoi treptat de toate bolile si apasarea existentei, inaintand victoriosi spre tinerete si a ne pierde in neantul inocent al celei mai fragede varste. Astfel s-ar elimina probabil multe angoase existentiale, fiindca apropiindu-ne treptat de copilarie vom fi uitat ce este moartea si nu ne-am mai teme de sfarsit... E drept ca ar ridica ceva probleme de logistica, dar in esenta aspectele practice s-ar derula cam la fel: statul nu ne-ar mai obliga aberant sa cotizam la niste pensii de care unii dintre noi nu vom ajunge sa ne bucuram, ci la alocatii pentru copii (sa nu-i dau idei!), azilele pentru batrani ar fi privite ca un inceput de drum, ca o speranta a zilei de maine, in timp ce orfelinatele ar deveni locul unde totul se sfarseste. Nu ca acum n-ar fi la fel pentru cei care pornesc in viata fara perspective, fara sa aiba parte de caldura parinteasca si afectiune... Fiecare an ce trece peste noi ne-ar mai sterge de pe fata cate un rid, ne-ar regenera cate un reumatism, ne-ar aduce speranta si energie... sau cine stie? poate am ravni la batranetea vesnica si am percepe netezirea pielii, insanatosirea parului, supletea muschilor ca pe un semn al sfarsitului?! Nu stiu, dar mi-ar fi placut sa incerc. 
Dincolo de premisa pe care o cunoastem deja din nuvela lui Scott Fitzgerald, cu diferenta ca in cazul de fata personajul care intinereste este unul feminin si procesul nu-l face sa piarda nimic din capacitatile intelectuale si experienta acumulata pana la cei 67 de ani la care se presupune ca incepe povestea, cartea este banala, previzibila, prost scrisa: un barbat de 48 de ani, internat in spital, recent concediat, cu o viata conjugala esuata, avand si o tentativa de sinucidere, este nevoit sa imparta rezerva pentru o noapte cu o femeie, despartiti fiind de un paravan. Dialogul se incheaga ezitant, treptat si se finalizeaza cu o experienta erotica intensa. A doua zi, barbatul este uimit sa intrezareasca dincolo de paravan o femeie cu parul alb, de aproape 70 de ani. Intalnirile ulterioare dintre cei doi vor contura o poveste de dragoste cu final usor de inchipuit. 
Stiti ca japonezii au un oarece fetis pentru experiente erotice cu minore, asa ca va scutesc de detaliile deloc interesante ale povestii; nefiind sustinute de un condei prea iscusit, duc mai degraba spre un exhibitionism indecent decat spre o atmosfera romantic-erotica. N-as fi avut vreo problema cu ele, fiindca atata timp cat e o relatie liber consimtita de ambele parti si se presupune ca Mutsuko, eroina noastra, rationeaza in continuare ca o femeie matura, nu poate fi vorba de abuz, problema mea este modul in care scrie Yamada, lipsit de orice senzualitate cand vine vorba despre partea erotica si de orice talent de povestitor in general. E plat, monoton, oarecum in stilul lui Haruki Murakami, dar mult mai slab, si spun asta fara sa-l apreciez in mod deosebit pe sus-numitul. Autorul se pare ca este in principal scenarist de filme, as spune ca munca lui, bazata in special pe latura vizuala, nu-l ajuta deloc in construirea in scris a atmosferei tensionate, usor stranii, pe care si-ar dori-o. Literatura nu este cinematografie, are nevoie de sugestii si voalari, de alte instrumente decat memoria fotografica a unei camere de filmat careia ii sunt suficiente indicatiile sumare, concise, precise. Asemanarea cu Murakami  nu se opreste aici: Yamada mizeaza pe acelasi contrast intre lumea reala, Japonia moderna, si supranaturalul care se insinueaza in ea incercand, fara succes, sa creeze  tensiunea dorita. Este o carte subtire, din fericire si ca dimensiune, din pacate nu numai...

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.