La metrou

Kontroll (2003)

Trebuie sa sarbatoresc intr-un fel faptul ca, in sfarsit, Varvara a inceput sa sape. Probabil ca nu o cunoasteti, Varvara este cartita care face tunelul metroului din Drumul Taberei. De mai bine de trei ani, la Razoare troneaza un banner mare pe care scrie "Aici va fi peste 3 ani statia dumneavoastra de metrou". Va dati seama ca afirmatia exprima un adevar vesnic, nu poti sa acuzi pe nimeni de dezinformare, fiindca e valabil in fiecare zi. Se aude ca in 2016 chiar vor fi gata lucrarile. S-o vedem si pe-asta. 

Filmul de fata se desfasoara prin subteranele Budapestei. Mi-aduc aminte cand am ajuns acum multi ani pe-acolo pentru prima data cat m-a impresionat lungimea unei scari rulante ce parea ca nu se mai termina, coborand catre magistrala care trece pe sub Dunare. Se pare ca galeria n-are decat vreo 30 si ceva de metri adancime, spun "decat" fiindca recordul mondial in materie este detinut de o galerie din Kiev, construita la 105 metri sub nivelul pamantului. Simt cum ma trec fiori reci de claustrofobie numai cand ma gandesc...
Nu va temeti, lumea aceasta de sub pamant nu este nicidecum populata cu zombi sau cu mai stiu eu ce aratari fioroase, ci cu calatori, mecanici si controlori de bilete. Asupra acestora din urma isi indreapta filmul atentia, avand in prim-plan o echipa de "Dorei" care la prima vedere nu fac prea multe parale. Facand treptat cunostinta cu cei cinci care alcatuiesc trupa lui Bulcsu, personajul principal, ajung sa-ti fie simpatici cu toate conflictele lor cu calatorii, cu stangaciile si peripetiile lor. Viata de controlor de bilete nu este deloc una plicstisitoare, tot timpul apare cate ceva care s-o condimenteze, de la vreun rebel pus pe sotii pana la fata in costum simpatic de ursulet ce-i atrage atentia lui Bulcsu, de la o cursa nebuneasca de-a lungul sinelor de tren, ce trebuie sa sfarseasca inainte ca urmatorul metrou sa ajunga in statie pana la ciudatele sinucideri prin aruncarea in calea metroului, ce se inmultesc in ultima vreme.
Filmul are ritm si tensiune, o umbra de mister planeaza tot timpul asupra eroului, din ce in ce mai insangerat si mai incrancenat pe masura ce inaintam in desfasurarea povestii; penitenta si salvarea lui au, si nu exagerez deloc spunand asta, ceva din aceea a personajului interpretat de Jeff Bridges in Regele Pescar, unul dintre filmele mele preferate. Pana si viziunile ce-l tortureaza m-au dus cu gandul intr-acolo, chiar daca o galerie stramta nu deschide deloc calea spre Graalul stralucitor, ci spre un alt cosmar.
Si daca tot sunt la capitolul asemanari, modul in care regizorul si scenaristul Nimrod Antal reuseste sa creeze o lume fascinanta si deloc minimalista pornind de la atat de putin ma duce cu gandul la o alta lume interesanta si captivanta, aceea a lui von Trier din Riget: totul se desfasoara intr-un spatiu claustrofobic, sub lumina rece a neonului, in galeriile unde diferenta dintre zi si noapte nu exista, invadate uneori de viziuni onirice, grotesti sau suprarealiste, alteori doar de oamenii reali, mai ciudati si mai infricosatori chiar decat umbrele ce se preling silentioase de-a lungul peretilor in noptile pustii. Scenariul imbina iscusit elementele de comedie cu cele dramatice sau de thriller si nu-ti lasa timpi morti, virand dinspre tonul lejer de inceput al unei comedii satirice catre drama individuala a eroului ce-si impleteste destinul cu cel al unui misterios ucigas, de la povestea principala la secventele de detaliu ce o incadreaza atat de bine. Imaginea are identitate vizuala, feeling-ul dark si atmosferic foarte pe gustul meu fiind pigmentat cu detalii savuroase si referinte subtile. Un film foarte bun, pe care, daca il cautati, il gasiti la un click distanta (mari sunt mila si puterea Youtube-ului!)