Intunericul din sufletul omului

Florin Irimia - O fereastra intunecata

Iubesc toate animalele, dar mai ales cainii. De fiecare data cand opinia publica se inflameaza in urma unui nou caz de atac asupra oamenilor, incerc sa inteleg (ceea ce multe din creaturile care se pretind superioare si inteligente nu fac) resorturile si cauzele ce au creat aceasta situatie. Si, pretutindeni, vad numai vinovatia umana: parinti inconstienti care-si lasa copiii sa se joace nesupravegheati pe o proprietate privata (da, oricat ati crede ca maidanul din curtea intreprinderii va apartine, nu e asa!), pazita de caini ce-si apara teritoriul, oameni descumpaniti in fata unei haite cand este atat de simplu sa pui cu botul pe labe cu o mangaiere masculul alfa si sa-i linistesti pe toti (cateva reguli elementare de circulatie ati reusit sa invatati, masinile nu va mai sperie, de ce v-ar speria un animal in esenta domestic si inofensiv si refuzati sa-i invatati "regulile de convietuire"?) sau apropiindu-se imprudent de locul unde o catea isi tine puii (hai, ca asta cu instinctul matern va este familiara, o are si mamiferul pretins superior), stapani ce-si plimba cainii si-i lase sa-si implineasca nevoile sexuale cu orice femela amarata din parc sau din jurul blocului, fara sa le pese ca (in)actiunea lor va genera noi haite asupra carora vor indrepta acuzator degetul, fara sa-si inchipuie ca vinovatii principali sunt chiar ei ori, dimpotriva, dezamagiti de "calitatea" puilor, ii abandoneaza fara remuscare, haite isterizate de buni crestini ce pretind ca vinovatul este patrupedul, rasa inferioara care trebuie sa dispara pentru ca ei, arienii, sa se ridice biruitori si sa-si stapaneasca linistiti teritoriul... 

Ce legatura au cele de mai sus cu cartea de fata?! Au, fiindca povestea noastra incepe in urma unui astfel de pogrom canin, a unui experiment nefericit ce a transformat populatia caineasca in zombi, inceputul unui lung sir de calamitati ce ne va purta din viitorul deloc indepartat (2018) inapoi in istorie, pana in anii '30-'40. Sunt cateva lucruri pe care le apreciez la carte, dar sunt si multe care nu i-au iesit deloc autorului, voi incepe cu cele pozitive: are o idee, o poveste, are ceva de spus. Apoi, este probabil singura carte din literatura romana care foloseste resursele literaturii horror (apropo, am o curiozitate, a scris vreun autor roman de literatura fantastica despre zombi?) transformandu-le intr-o incercare ambitioasa de a iesi din cliseele genului, dandu-le conotatii social-politice. Am apreciat unele constructii de limbaj si mai ales structura "in rama" a nuvelei (roman e prea mult spus) in care nimic nu este ceea ce pare, planurile se scurg unul in celalalt si se intersecteaza, o structura insa mult prea ambitoasa si repetitiva pentru dimensiunile povestii de fata. Ar fi putut iesi un roman serios, dar se pare ca autorul n-a avut rabdarea sau capacitatea de a-l construi. Insa tot imi aminteste de acel tablou suprarealist (imi poate spune cineva autorul? eu mi-am epuizat "suspectii", nu-i Magritte, nu-i nici De Chirico) in care un pictor se picteaza pe el insusi din spate, care se picteaza pe el insusi pictandu-se pe el insusi... Sper ca ati inteles ideea: avem o fereastra prin care se deruleaza o lume de unde privim printr-o alta fereastra la o alta lume si tot asa... Iar apocalipsa ce ni se dezvaluie inaintea ochilor in primele pagini nu este cu nimic mai prejos decat cea spre care ne poarta povestea in continuare.

Trecand acum la partile mai putin reusite sau deloc, as spune ca o asa idee ar fi putut duce la o carte mare despre o viziune de cosmar a unei Romanii trecute si viitoare. N-a fost insa cazul si as enumera mai multe greseli (din punctul meu de vedere) de tehnica narativa / structura: in primul rand, autorul tine sa ne impuna ideile sale intr-un mod mult prea evident: ne povesteste totul in amanunt (uneori o sugestie, o umbra de mister, o dezvaluire treptata a situatiei in care s-a ajuns ar fi de preferat), ne pune totul pe tava din primele pagini, ca si cum s-ar fi grabit sa termine cartea si n-ar fi avut timp sa dezvolte povestea treptat. In al doilea rand, am o oarecare alergie la auto-victimizarea nationala, as fi preferat ca auto-distrugerea sa nu o redea atat de transparent. Apoi vocile care construiesc firul narativ nu au nimic distinctiv, particular, toate sunt ale aceluiasi narator, care ignora particularitatile de gen sau epoca ale personajelor, ca si cum ai transforma un cor pe patru voci intr-una singura, pretinzand totusi ca celelalte trei sunt acolo... Imi pare rau, dar nu le-am auzit. Ritmul nu se pastreaza nici el, cartea incepe alert, cu un roman post-apocaliptic in care ultima salvare pentru romanii ramasi in viata pare a fi Bulgaria, transformandu-se oarecum in - vorba unui prieten - "visul Pamelei" (o referinta la cel mai oribil twist din istoria cinematografiei, cand in Dallas scenaristii au pretins ca vreo suta si ceva de episoade nu s-ar fi intamplat, ca ar fi fost doar un vis, pentru a justifica revenirea in serial a unui personaj ucis, in urma scaderii audientei), pretentios denumit mise en abime. Este o tehnica pe care o consider usor fortata cand se  abuzeaza de ea (prima data e interesant, dar dupa aceea devine previzibila), chiar daca aici nu e vorba de un vis, ci de o viziune. La o asemenea desfasurare de planuri, ar fi fost nevoie de mult mai multa elaborare, pregatire, eventual o dezvoltare a personajelor care sa ti le apropie, sa le poti percepe ca pe niste adevarate personaje, si nu doar ca pe idei, simboluri ale unei lumi decrepite ce are nevoie de o improspatare.

Asa, ramane o incercare interesanta, dar pana la reusita, un roman cu adevarat memorabil, e cale lunga.