Thursday, 19 September 2013

Genele bune

Blue Jasmine (2013)

Tocmai mi-am gasit un candidat pentru Oscarurile de la anu'. Si nu vorbesc neaparat de film, desi data fiind oferta de pana acum ar putea sa intre si el cu usurinta pe o lista extinsa de top 10, cum am vazut ca se practica in ultima vreme, ci de o candidata, Cate Blanchett, care te prinde de la inceput in lumea ei descentrata si bulversata de faliment si te tine captiv pana la final. Se stie ca Woody Allen nu este un regizor tocmai generos cu personajele sale, majoritatea eroilor au tot felul de complexe si dileme existentiale, insa in cazul de fata parca le-a revarsat pe toate asupra lui Jasmine, proaspat ajunsa la faliment dar continuand sa calatoreasca cu avionul la clasa I, pastrand ca ultime reminiscente ale vietii anterioare gentile Vuitton si hainele de firma, care aterizeaza in New York, in modestul apartament al surorii sale cu hotararea de a-si reface viata zdruncinata de colapsul finaciar. Povestea ni se construieste in fata ochilor treptat, prin alternanta planului actual, cand Jasmine este nevoita sa ia totul de la capat, cu cel al traiului de lux si belsug de dinainte ca sotul sa-i fie arestat si toate proprietatile sa-i fie confiscate. Aflam pe masura ce inaintam in desfasurarea actiunii ca Jasmine nu este nicidecum victima ce se pretinde a fi, ca aparentele ascund frustrari si esecuri acumulate de-a lungul anilor si povara pe care o poarta in spate este chiar mai apasatoare decat cea pretinsa la inceput. 
Sora sa vitrega (ambele fiind adoptate), interpretata de Sally Hawkins intr-un rol la fel de tonic si optimist ca si cel care i-a adus Ursul de Argint pentru Happy-Go-Lucky in 2008, total diferita de stilata si pretentioasa Jasmine, a sustinut intotdeauna ca aceasta din urma are "genele bune" ale familiei, o presiune ce o ambitioneaza sa nu accepte infrangerea si sa porneasca din nou, de jos, cu speranta de a ajunge acolo de unde a cazut, in lumea stralucitoare si mondena a aparentelor, a bijuteriilor si hainelor de firma sofisticate.
Imi plac filmele bine facute, care nu incearca sa-ti arunce in ochi o morala, sa pretinda ca una dintre lumi este mai buna decat cealalta si Blue Jasmine stie sa fie discret, sa nu tranteasca in fata spectatorului opulenta si luxul ca pe un revers castigator sau perdant al normalitatii vietii majoritatii dintre noi, fiindca nu despre nivelul de trai este vorba, ci despre o perceptie subiectiva, a eroinei noastre, pe care si scenariul o ajuta din plin (si aici este meritul aceluiasi Woody Allen, care uneori le nimereste, alteori mai putin, filmul de fata il numar printre reusite). Cate Blanchett ofera cu siguranta o lectie de actorie, dozand perfect starile si reactiile, ajutandu-ne sa intelegem mai bine povestea, prin insertiile bine plasate ale lumii stralucitoare din care a fost expulzata in contrast cu cea in care s-a trezit: o imagine a victoriei si a infrangerii, a labilitatii si ambitiei, a succesului si esecului dus pana la isterie, a pretului pe care este gata sa-l plateasca pentru ca e atat de preocupata de aparenta, de imagine, de modul in care se reflecta in ochii celorlalti. Si chiar daca nu rareori filmul iti ridica coltul gurii intr-un zambet, in esenta ramane foarte trist. Personajele secundare (in afara surorii) stau in umbra pentru a-i oferi eroinei principale partea leului si mi s-a parut ca unele au trasaturi ostentativ ingrosate, reactii putin nenaturale, dar nu as numi asta o nereusita a filmului, fiindca oricum sunt total eclipsate de Blanchett, care te taraste dupa ea, vrand-nevrand, intr-un vartej al nevrozei redat cu precizie clinica. 
Acestea fiind spuse, sa inceapa nominalizarile! Cate Blanchett are cu siguranta genele bune ce-i pot aduce meritata recompensa.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.