Friday, 9 May 2014

Turist de nevoie in Bruges

In Bruges (2008)

Daca ar fi dupa mine, as putea petrece cu placere si fara sa ma plictisesc o saptamana-doua, daca nu mai mult in Bruges, unul din cele mai pitoresti orase flamande. Insa pentru Ray (Colin Farrell), nu e deloc la fel; este un loc extrem de plictisitor, lipsit de atractivitate, unde ajunge de nevoie, obligat sa se refugieze alaturi de prietenul sau Ken (Brendan Gleeson), in asteptarea unui telefon de la seful lor (Ralph Fiennes). Cei doi sunt asasini platiti si, dupa una din crime, care nu a iesit exact cum fusese programata, sunt trimisi sa se ascunda tocmai in Belgia. Ceea ce pentru Ken se dovedeste un prilej de relaxare, luandu-si foarte in serios rolul de turist, pentru Ray este motiv de ironie si bancuri cu belgieni, o sursa de plictiseala suprema, din care numai intalnirea cu o frumoasa localnica il mai scoate putin.
Dupa ce a castigat premiul Oscar pentru scurt-metraj in 2006, regizorul si scenaristul englez Martin McDonagh se afla aici la primul sau film mare (nu numai ca lungime). Avea sa mai urmeze Seven Psychopaths, insa In Bruges este mult, mult mai bun. E genul acela de film pe care vreau sa-l impartasesc cu toata lumea, sa ma asigur ca toti prietenii l-au vazut si ma astept apoi sa-mi fie recunoscatori pentru ca l-am recomandat :P 
Ray si Ken par sa se miste in directii opuse in orasul medieval populat cu creaturi la prima vedere fantastice (un pitic, o misterioasa straina). Strazile lui dau senzatia unui timp suspendat, acela al asteptarii unui telefon ce intarzie sa soseasca. Pentru unul, este placerea descoperirii locurilor, al artei, al peisajelor, al picturii flamande si a lui Bosch. Pentru celalalt, este o stare de toropeala, de amortire, din care mai degraba l-ar scoate o bere decat frumusetea locurilor. Si vedem asta, totul e extrem de viu si de bine gandit, nu numai in construirea personajelor si a atmosferelor, ci si in modul cum starea se traduce in aspectul exterior: Ken este mai tot timpul bine dispus, purtand de fiecare data o noua tinuta, pornit in cautarea unor noi motive de entuziasm si admiratie. Pe Ray il vedem imbracat cu aceleasi haine in fiecare zi, macinat de propriile ganduri, pe care le aflam treptat.
Si contrastele nu se opresc aici: intregul film este alcatuit in jurul unui joc dintre profuzime, morala, culpabilitate, iertare, rasplata, pe de o parte, si lejeritatea limbajului (nu am numarat eu, dar ImDB-ul zice ca in cele 107 minute ale filmului cuvantul "fuck" apare de 126 de ori) intr-o lume populata de prostituatele venite de la Amsterdam si de localnici ce se ocupa cu jefuirea turistilor, pe de alta. Bruges devine punctul de intersectie al perspectivelor, intr-un film ce condimenteaza asasinii croiti dupa tiparele filmelor lui Tarantino cu elemente desprinse din universul lui Guy Ritchie, dar si cu un anumit ritm interior specific mai degraba cinematografiei europene. Regizorul si casting-ul sunt englezi si irlandezi, dar imprumuta ceva din viziunea americana tocmai pentru a arunca o privire satirica asupra cutumelor turistului american interesat sa bifeze obiectivele europene. Violenta, ironia si dinamismul povestii sunt contrabalansate de spleen-ul si golul interior al personajului interpretat de Farrell, iar decorurile capata pe alocuri accente grotesc-suprarealiste.
Nu stiu cat pot sa va mai spun din poveste fara sa dezvalui prea mult dar sa va trezesc in acelasi timp interesul pentru film. Un detaliu cred ca mai merge: telefonul asteptat soseste cam pe la jumatatea filmului si atunci aflam, impreuna cu personajele principale, ce cauta in Bruges. Scenariul este genial, are pe-acolo niste faze si replici la care am ras din toata inima, memorabile si citabile.
Nu exista timpi morti, totul incepe abrupt si continua din ce in ce mai imprevizibil, tensiunea se pastreaza de-a lungul intregului film, chiar daca, retrospectiv privind, nu se intampla prea multe lucruri. Cu toate astea, nu e chiar o comedie neagra croita pe tiparul pulp, transmite si melancolie, si o stare de angoasa, e un fel de Purgatoriu cinematografic, ca sa parafrazez o replica din film, in care unul dintre personaje spune ceva de genul "Purgatoriul este atunci cand nu stai nici foarte rau, nici foarte bine. Cam ca Tottenham". Cu asta m-a facut sa ma uit pe ce loc este Tottenham la fotbal, pare sa iasa din Purgatoriu daca o tine asa, e pe 6, chiar inaintea lui Manchester :)
Abia ma abtin sa nu spun mai multe, asa ca vedeti-l!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.