Cand visele de sticla se sparg

Simon Mawer - Camera de sticla 

Cand tinerii Liesel si Viktor Landauer, aflati in luna de miere, se intalnesc pentru prima oara la Venetia cu arhitectul modernist Rainer von Abt, nu stiau ca acesta avea sa le proiecteze nu doar o casa, ci o viata. Incaperile spatioase, construite cu materiale neconventionale pe atunci, otel si multa sticla, parand acum banale, reprezentau pentru anii '20 ai secolului trecut o idee revolutionara, deloc obisnuita intr-o vreme cand arhitectura europeana era inca tributara constructiilor masive, cu candelabre si draperii grele, cu tavane dominate de ornamente din ipsos. Afirmandu-si preferinta pentru stilul nou, influentat de Le Corbusier si Mondrian, eroii cartii isi afirmau de fapt speranta si increderea in progres, intr-o lume in care proaspat aparuta pe harta Cehoslovacie incepea sa capete identitate. Isi manifestau dorinta de deschidere, transparenta, onestitate, speranta intr-o viata fericita.
Casa Landauer a stat marturie existentei linistite sau greu incercate a familiei cu cei doi copii,  tradarii sotului, a devenit loc de intalnire pentru elita artistica si de afaceri a unei lumi care isi dorea, spera si astepta mai mult de la viata decat generatia dinainte. Intre peretii ei prind viata personaje vizionare, nonconformiste, entuziaste.
Insa istoria merge mai departe si, in 1938, ocupantii - in formula extinsa - sunt nevoiti sa emigreze mai intai in Elvetia, apoi in America, pentru a se pune la adapost de amenintarea nazista. Casa va cunoaste alti locatari, e transformata intr-un laborator de biometrie nazist si  asista la compromisurile si umilirea Hanei, buna prietena a lui Liesel, pentru ca apoi, dupa razboi, sa redevina un spatiu al sperantei.

Eroii au trecut prin viata, insa casa a ramas. Rationalitatea rece a spatiului nu a fost niciodata afectata de irationalitatea oamenilor care au locuit-o temporar, continuand sa strajuiasca de pe deal orasul Brno. Daca personajele si povestea lor de viata sunt fictive, casa e cat se poate de reala. Confiscata de Gestapo, transformata dupa razboi intr-un centru de fizioterapie pentru copii, avea sa intre apoi in patrimoniul cultural al tarii si, din 2001, in patrimoniul Unesco.
Mi s-a parut interesanta ideea de a capta astfel, intr-un roman, un monument, viata unei case (singurul personaj real si durabil in timp) impletita cu aceea a locuitorilor sai, contrastul dintre stralucirea si lumina ei si intunericul ce invaluie destinele umane.
Din pacate, nu stiu daca e vina traducerii sau a cartii propriu-zise, dar pe masura ce citeam totul devenea teribil de monoton. Spun de traducere fiindca am gasit de la cateva dezacorduri, probabil involuntare, pana la erori de genul "Daca n-ar fi gravitatea, am construi casele in aer" si inca vreo doua-trei pe care le-am uitat, ceea ce ma fac sa suspectez ca e posibil sa se fi strecurat in versiunea in limba romana mai multe stangacii...
Pe de alta parte, cliseele nu au cum sa tina de traducere. Ma intreb cum a ajuns cartea asta pe lista scurta a premiului Booker cu toata redundanta ei, spunandu-ti de exemplu de vreo douazeci de ori despre minunatul perete de onix sau despre cum intra lumina pe ferestre, sa nu cumva sa fi uitat de la un capitol la altul. Sau creand artificiale atractii sexuale de roman ieftin intre toti protagonistii principali, ca si cum orice personaj feminin al cartii trebuie sa fie bisexual. Ori povestindu-ne de norii grei ai istoriei ce se aduna la orizont... Imi pare rau, dar sunt prea multe platitudini acolo ca sa o percep ca pe o carte buna. Desi ideea era oarecum interesanta, bazata pe niste personaje reale, pretentia de profunzime a banalitatilor insirate de autor mi-a creat o exasperare gradata iar eroii n-au reusit sa-mi inspire deloc simpatie, fiind inclusi in niste tipare unde singurul element de imprevizibil, devenit deja de la un punct previzibil, era lesbianismul contagios.