Emigranti in propria tara

Last Train Home (2009)

Scenariul este unul familiar noua, romanilor: parinti plecati la munca, prin Italia, Spania sau alte tari europene, cu speranta de a aduna bani pentru a le asigura copiilor ramasi acasa, de cele mai multe ori in grija bunicilor, un viitor fericit; copii carora nimic nu le poate compensa lipsa de afectiune parinteasca, ajungand sa-i deteste pentru faptul de a-i fi abandonat, pentru aceasta obsesie materiala ce i-a rapit de langa ei cand aveau mai multa nevoie. Ajung sa-i vada pe cei care le-au dat viata sporadic si sa-i perceapa tot mai straini, tot mai departe. Prapastia se adanceste, parintii nu-si primesc recunostinta la care cred ca au dreptul iar copiilor li se refuza dragostea si intelegerea materna sau paterna. Preocupati de viitorul si cresterea lor, de a le asigura toate cele necesare, cei mari ajung cand se revad sa fie prea obositi, prea departe, prea desprinsi de realitatile cotidiene ale celor mici. Bunicii devin tot mai neputinciosi si mai indepartati de preocuparile si nevoile unui adolescent ajuns prea devreme la maturitate, apasat de povara sperantelor puse in el de niste oameni care-i sunt mai mult sponsori decat parinti... 

Cam acelasi lucru se intampla in film, insa la o scara mult mai vasta, fiindca intr-o tara cat un continent totul ia proportii mai mari decat in mica Europa ce se intinde la vest de noi, cam de dimensiunile unei provincii chinezesti. Familii intregi migreaza in propria tara, din satele unde singura sursa de trai e agricultura, catre marile centre industriale, in cautare de lucru, de obicei in industria textila. Ca sa va dati seama de dimensiunile fenomenului, sunt cam 130 de milioane, de vreo 6 ori populatia Romaniei, cei care traiesc departe de familii si ajung sa le vada o singura data pe an, de Anul Nou, moment ce ii reasigura ca existenta lor are un sens, ca nu lucreaza doar pentru o iluzie, ci pentru oamenii dragi. Si atunci incepe nebunia: un furnicar greu de stapanit si de controlat ia cu asalt gari, autogari, barci, in speranta de a prinde un bilet pe care sa nu fie nevoie sa-si plateasca toata agoniseala de un an. Cele mai ieftine se epuizeaza cu luni inainte si, cu cat se aproprie momentul plecarii, cu atat disperarea de a nu reusi sa urci in trenul spre casa creste. 

Regizorul Lixin Fan si-a propus sa vorbeasca in acest documentar, prin intermediul unei povesti de viata, aceea a familiei Zhang (parintii care lucreaza la peste 2000 de km de casa si se intorc doar de Anul Nou, copiii, dintre care fiica, adolescenta, incepe sa se revolte impotriva acestui mod de viata, si bunica, in grija careia se afla fata si baiatul) filmata timp de trei ani in momentele sale esentiale, despre un fenomen amplu, aflat la baza mecanismului format din milioanele de suruburi care compun docila masinarie industriala chinezeasca. Ochiul regizorului se transforma astfel intr-o camera Big Brother, care inregistreaza nepartinitoare conflicte, rutina, frustrari, tensiuni, drame.

Trecand prin criza mondiala si Jocurile Olimpice de la Beijing, membrii familiei devin exponentii unei categorii sociale si ai unei epoci ce ne ajuta sa intelegem mai bine (desi nu cred ca asta e intentia primara a filmului) boom-ul economic chinez. Vor exista intotdeauna in aceasta natie disciplinata oameni suficient de disperati pentru a-si abandona familia ca sa traiasca in conditii precare si sa munceasca in schimburi intr-o fabrica de confectii pe o suma ce in Occidentul european pare derizorie, dar pentru ei este tot ce pot spera.
Locurile de munca sunt pretioase si fiecare isi doreste ca urmasii sai sa aiba un viitor mai bun, sa poata studia, sa ajunga sa-si implineasca visele... Insa atata timp cat nu-i sunt alaturi, exista riscul ca si acel urmas sa porneasca pe calea parintilor, doar pentru ca se simte neglijat, pentru ca presiunea asteptarilor investite in el il apasa si ajunge sa-si doreasca sa-si construiasca singur viitorul, sa nu mai depinda de banii care i-au indepartat parintii si au dus la erodarea relatiilor de familie. Si unele lucruri se intampla atunci cand prietenii suplinesc o caldura materna absenta, niciodata resimtita.

Drama umana este reala si, vazand-o, nu poti sa nu inclini balanta cand intr-o parte cand in cealalta, sa nu vezi cum fiecare dintre parti are dreptatea sa si sa nu constati ca pana la urma este o situatie ce-si poate gasi solutie, ca si in cazul migratiei romanesti spre vest, numai intr-o reechilibrare a conditiilor de viata, in politici de munca competitive...
Dar filmul nu in directia asta bate,  desi pe undeva gasim speranta ca timpurile se schimba, ca generatiile mai tinere nu se mai multumesc cu la fel de putin ca si parintii lor. Este mai degraba o constatare a unei situatii de fapt, o analiza a mecanismelor declansatoare ale celei mai mari migratii din istorie, insa una extrem de personala si de atasanta. Si este acolo o secventa unde trenul de navetisti mi l-a evocat foarte puternic pe acela din Snowpiercer. As crede ca nu intamplator.