Multe au fost de-a lungul timpului interpretarile si repovestirile basmului lui Perrault (de la care pastram in romana titlul, cred eu nefericit, pentru ca mereu am considerat ca de fapt frumoasa e adormita, nu padurea), incepand cu versiunea fratilor Grimm, una care se opreste in momentul trezirii printesei si lasa deoparte originile capcaune ale printului si dorinta mamei sale de a-si manca nepotii si nora, pana la viziunea lui Walt Disney din animatia sa muzicala. Acesteia din urma ii este fidel filmul de fata. Si cum altfel, cand e vorba tot despre o productie Disney?! Insa, din fericire, nefiind animata, macar se abtine sa cante.
Ce aduce nou acum filmul este schimbarea viziunii, justificand faptele si hotararile lui Maleficent, ursitoarea cea rea care i-a prezis printesei ca la varsta de 16 ani va cadea intr-un somn lung din caaare... ati ghicit, fiind pe taramul Disney, ajungem la Frozen (cam repede, n-a trecut nici un an), numai sarutul-cliseu al dragostei adevarate o va putea trezi. Fiindca Maleficent nu a fost intotdeauna o vrajitoare rea, ci o zana buna, care a iubit si a inteles destul de devreme ca nu exista dragoste adevarata, deci nimic nu o va putea trezi pe printesa.
Vazuta prin prisma zanei cu nume predestinat, povestea blestemului capata sens si coerenta, transformandu-se intr-o razbunare binemeritata. Cine s-o fi gandit intr-o lume de zane si spiridusi sa dea un astfel de nume copilului? Sa fie din cauza aspectului? Aripile si coarnele din dotare te duc cu gandul mai degraba la un succubus decat la o creatura buna si pura, in armonie cu natura, ca o eticheta mare pe care scrie "evil".
Dar hai sa incep cu partile bune: un regizor aflat pentru prima data in aceasta postura, Robert Stromberg, dar avand in palmares 2 premii Oscar pe partea artistica, pentru Avatar si Alice in Wonderland, nu avea cum sa nu faca o treaba excelenta la capitolul "prezentare". Imbinand imaginarul epic fantasy cu cel gotic intr-un mod convingator, obtine toate cliseele vizuale necesare pentru a ingrosa atmosfera, ca sa nu mai fie nevoie de cine stie ce poveste pe langa.
Apoi Angelina Jolie, care si-a adus in film o buna parte din familie, de la fiica sa de 4 ani in rolul printesei mici pana la alti copii si bone figurante, face o treaba buna. Uneori atat de buna incat ma intreb daca nu au dreptate acei ziaristi de scandal care spun ca toata caritatea ei este doar pentru imagine, ca prea e convingatoare si prea pare in pielea propria cand ia atitudinea de "scorpie". Daca nu-i asa, bravo ei, ii iese mult mai bine decat postura tandra.
La partile mai putin bune ale filmului, avem mai intai acea unidimensionalitate a personajelor de care acuz cam toate productiile Disney: toti locuitorii Moors-ului (tinutul magic) sunt blanzi si plini de bune intentii, toate fiintele umane, cu exceptia Aurorei, evident, sunt lacome si macinate de ura. In afara lui Maleficent, cu conflictul sau interior, personajele nu sunt deloc dezvoltate, aparand chiar sterse prin contrast cu ea, iar cele trei zane protectoare, care s-au dorit un element de umor al filmului, exaspereaza prin prostie si prostia nu este deloc amuzanta. Obisnuitele scapari de plot ale unui film slab nu lipsesc nici aici. Sa amintesc doar calul Aurorei cu care fuge la castelul tatalui sau, aparut de niciunde, sau costumul de cat woman al lui Maleficent in care habar n-am cand a avut timp sa se schimbe, data fiind precipitarea evenimentelor. Cand a intrat in castel, nu-l avea. Reciclarea ideilor Disney nu se opreste aici, la grande finale e o capodopera a dezamagirii pe care o intuiesti din momentul cand, dupa ce blestemul se implineste, un biet print ce abia o intalnise pe printesa este luat pe sus si dus sa o trezeasca. Si nu, nu trebuie sa asteptam sa treaca o suta de ani si tot castelul sa cada in paragina si letargie, e suficient doar un pui de somn, mic-mic, sa nu stricam ritmul filmului.
Asa, de entertainment, merge, dar poate aveti lucruri mai importante de facut, asa ca va asigur ca nu pierdeti nimic daca nu-l vedeti.
Ce aduce nou acum filmul este schimbarea viziunii, justificand faptele si hotararile lui Maleficent, ursitoarea cea rea care i-a prezis printesei ca la varsta de 16 ani va cadea intr-un somn lung din caaare... ati ghicit, fiind pe taramul Disney, ajungem la Frozen (cam repede, n-a trecut nici un an), numai sarutul-cliseu al dragostei adevarate o va putea trezi. Fiindca Maleficent nu a fost intotdeauna o vrajitoare rea, ci o zana buna, care a iubit si a inteles destul de devreme ca nu exista dragoste adevarata, deci nimic nu o va putea trezi pe printesa.
Vazuta prin prisma zanei cu nume predestinat, povestea blestemului capata sens si coerenta, transformandu-se intr-o razbunare binemeritata. Cine s-o fi gandit intr-o lume de zane si spiridusi sa dea un astfel de nume copilului? Sa fie din cauza aspectului? Aripile si coarnele din dotare te duc cu gandul mai degraba la un succubus decat la o creatura buna si pura, in armonie cu natura, ca o eticheta mare pe care scrie "evil".
Dar hai sa incep cu partile bune: un regizor aflat pentru prima data in aceasta postura, Robert Stromberg, dar avand in palmares 2 premii Oscar pe partea artistica, pentru Avatar si Alice in Wonderland, nu avea cum sa nu faca o treaba excelenta la capitolul "prezentare". Imbinand imaginarul epic fantasy cu cel gotic intr-un mod convingator, obtine toate cliseele vizuale necesare pentru a ingrosa atmosfera, ca sa nu mai fie nevoie de cine stie ce poveste pe langa.
Apoi Angelina Jolie, care si-a adus in film o buna parte din familie, de la fiica sa de 4 ani in rolul printesei mici pana la alti copii si bone figurante, face o treaba buna. Uneori atat de buna incat ma intreb daca nu au dreptate acei ziaristi de scandal care spun ca toata caritatea ei este doar pentru imagine, ca prea e convingatoare si prea pare in pielea propria cand ia atitudinea de "scorpie". Daca nu-i asa, bravo ei, ii iese mult mai bine decat postura tandra.
La partile mai putin bune ale filmului, avem mai intai acea unidimensionalitate a personajelor de care acuz cam toate productiile Disney: toti locuitorii Moors-ului (tinutul magic) sunt blanzi si plini de bune intentii, toate fiintele umane, cu exceptia Aurorei, evident, sunt lacome si macinate de ura. In afara lui Maleficent, cu conflictul sau interior, personajele nu sunt deloc dezvoltate, aparand chiar sterse prin contrast cu ea, iar cele trei zane protectoare, care s-au dorit un element de umor al filmului, exaspereaza prin prostie si prostia nu este deloc amuzanta. Obisnuitele scapari de plot ale unui film slab nu lipsesc nici aici. Sa amintesc doar calul Aurorei cu care fuge la castelul tatalui sau, aparut de niciunde, sau costumul de cat woman al lui Maleficent in care habar n-am cand a avut timp sa se schimbe, data fiind precipitarea evenimentelor. Cand a intrat in castel, nu-l avea. Reciclarea ideilor Disney nu se opreste aici, la grande finale e o capodopera a dezamagirii pe care o intuiesti din momentul cand, dupa ce blestemul se implineste, un biet print ce abia o intalnise pe printesa este luat pe sus si dus sa o trezeasca. Si nu, nu trebuie sa asteptam sa treaca o suta de ani si tot castelul sa cada in paragina si letargie, e suficient doar un pui de somn, mic-mic, sa nu stricam ritmul filmului.
Asa, de entertainment, merge, dar poate aveti lucruri mai importante de facut, asa ca va asigur ca nu pierdeti nimic daca nu-l vedeti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.