Friday, 27 June 2014

Exista fericire in Rusia?


Natalia Kliuceariova - Ultima oprire, Rusia

Raspunsul scurt la intrebarea de mai sus ar fi "nu, dar speranta moare ultima". Uitati-va numai la mai-marele tarii cat de complexat si ingradit s-a simtit intre "micile" lui granite si a plecat hai-hui prin Ucraina sa-si caute fericirea. Iar daca Lermontov, Puskin sau Dostoievski ar fi fost fericiti, ar mai fi existat operele lor asa cum le stim? Daca Venicika Erofeev ar fi fost fericit si-ar mai fi inecat amarul in alcool prin tren? Si daca Nikita, din cartea de fata, cel entuziasmat de viata pana la a-l cuprinde lesinul de atata intensitate a trairii ar fi fost fericit, ar fi pornit sa strabata tara cautand acel ceva nenumit care sa-i ostoiasca focul interior? Se pare ca rusii detin dintotdeauna o gena a tragismului, avand capacitatea de a plange cu un ochi si de a rade cu celalalt, iar literatura lor nu inceteaza sa o dovedeasca. Mai toti scriitorii rusi contemporani sunt capabili de acea ironie tandru-amaruie care face totul sa sune ca o gluma sau ca o parabola, fie ca-si imbraca subiectul in hainele permisive ale distopiei science-fiction, negand astfel o implicare prea adanca in realitatea imediata, fie ca raman cu picioarele pe pamant, ancorati in efemerul de langa ei.
Sa recunoastem ca literatura n-are nevoie de fericire, numai viata are. Obisnuiam in studentie sa merg mult cu trenul. Nu stiu daca noile compartimente de tren mai faciliteaza acea intimitate care se lega la drumurile mai lungi, vrand-nevrand (in cazul meu mai mult din politete, pentru ca nu stiam cum sa tai vorba omului, sa-i spun transant ca marunta lui viata nu ma intereseaza, dar dupa ce mi-am luat walkman lucrurile au devenit mult mai simple). Oamenii niciodata nu-si povesteau implinirile, ci nefericirile: despre boli, despre copii care i-au uitat sau au ajuns sa aiba casnicii esuate, despre singuratatea batranetii, despre saracie... aceeasi lamentatie monotona cu usoare variatiuni. Pe ici, pe colo, cate un mucalit facand haz de necaz. Ai zice ca si noi suntem un neam de bufoni tragici mai ceva ca rusii, numai ca nu prea are cine sa ne surprinda sufletul in filele cartilor in cheie tragicomico-melancolica. 
Natalia Kliuceariova nu face exceptie de la regula ca, pentru a obtine literatura buna in Rusia de azi,  trebuie sa construiesti o combinatie de nefericire cu (auto)ironie, de naivitate cu cinism, de ras si plans. Nikita al ei este un hibrid intre Aliosa Karamazov cu un Venicika ceva mai lucid si mai increzator in natura umana, ramanand intr-o zona mai confortabila a gandirii. Purtand in suflet iubirea pentru Iasia, fata cu parul colorat devenita model porno, cutreiera Rusia de la un capat la altul, incercand sa-si umple golul produs de disparitia ei. Pe drum intalneste tot felul de oameni, multi dezradacinati, plecati de acasa, parasind tot ceea ce iubesc, lasandu-si in urma trecutul pentru a-si construi o alta viata. O femeie vinde sosete intr-o gara dupa ce a plecat dintr-un sat parasit de toti, o batrana fugita din Cecenia se adaposteste in scara unui bloc unde face curat, un travestit isi gaseste locul intr-un colhoz condus de un preot, un copil de zece ani crede ca salvarea se afla in gandire. Unele portrete sunt abia schitate, cu altele ne intersectam pasii de mai multe ori, revenind in viata si cautarile eroului.
Exista o anumite ambiguitate in cronologia intalnirilor lui Nikita cu cei din jur intercalate cu amintirile, poate si putina repetitivitate in atmosfera si tonul general al cartii si o fragmentare ce-i intrerupe  ritmul. Acum il gasim pe erou intr-o gara mica, pentru ca in capitolul urmator sa fie la Moscova sau la Petersburg. Personajele ce-i populeaza viata sunt introduse abrupt, marcand un moment in care caile li se unesc pentru a se desparti din nou dupa cateva pagini, definitiv sau temporar, dar imbogatindu-i cautarile cu o noua experienta a nefericirii sau, dimpotriva, oferindu-i niste raspunsuri. Din pacate sunt doar propriile lor raspunsuri, in timp ce Nikita are nevoie de o revolutie, interioara sau exterioara, pentru a ajunge singur la Rusia din interiorul sau.
Vocea Nataliei Kliucearova nu este una originala, Erofeev avea ceva in plus, o efervescenta care aici e diluata cu multa melancolie, un spirit mai caustic, ce puncta mai bine atmosfera, insa e un debut promitator, ce ne pune in fata aceeasi Rusie contradictorie a ultimilor ani, cu mentalitati si ideologii opuse, cu framantarile si descumpanirile unei generatii aflate parca intr-o tranzitie continua, fara sa stie spre ce.

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.