Pawel Huelle - Eram singur si fericit
Am o intamplare interesanta despre cartea asta din perspectiva "profilului infractorului". Acum vreo cateva saptamani, eram la mare, in Vama, cu cortul. Cunoscand precedentele locului, am buna inspiratie sa-mi tin obiectele de valoare in masina. Nu m-am gandit niciodata ca ar putea veni un hot care sa fure din cort, in lipsa de bani sau alte lucruri utile, o... carte. Erau doua, cea in limba engleza nu i-a placut, sau n-o fi inteles, dar pe-asta mi-a luat-o. Ma intreb de ce, daca ar fi vrut sa le vanda, poate Neil Gaiman-ul in engleza ar fi fost mai pretios. Asa ca prefer sa cred ca a luat-o sa o citeasca, fiindca impreuna cu ea, a plecat si lampa de citit... si palaria mea de soare, pentru ca un hot care se respecta nu poate sta pe plaja cu o carte in brate fara sa fie protejat, sa nu i se incinga creierii. Ma tot gandesc ce l-o fi inspirat. Poate titlul sa-l fi dus cu gandul la o vreme din viata lui cand nu era obligat sa fure ca sa-si intretina familia?! Poate fotografia baietelului de pe coperta sa-i fi trezit nostalgia propriei copilarii? Chiar nu stiu, dar eram pe la jumatate cand am ramas fara ea, asa ca am cumparat-o din nou. Sper sa fi fost si pentru hot o lectura cel putin la fel de placuta cum a fost pentru mine. M-am bucurat ca exista si printre cei care fura oameni pasionati de lectura, desi nu mi-e clar unde sa-i plasez in ordinea universului.
Cele opt povestiri care alcatuiesc volumul ne fac martori ai cresterii si maturizarii unui baietel polonez, niciodata numit, ai intalnirilor acestuia cu personaje carismatice, carora imaginatia de copil le atribuie contururi fabuloase, precum o batrana nemtoaica din casa unde locuia impreuna cu familia imediat dupa razboi, Kaspar tamplarul, Tocilarul si fiica sa, domnul Kosterke cu piciorul lui de lemn, bunicul Antoni, unchiul Henryk, veteranul de razboi, si o multime de alti eroi ce reconstituie o atmosfera nostalgica, asemenea fotografiilor in sepia ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodata si incerci sa intrezaresti in liniile chipului cine au fost, cum au trait, ce au vazut... Portretele lor par vii, se desprind din tablou si capata dimensiuni colosale in ochii eroului-copil, pentru a fi din nou redusi, cand istoria lor se incheie, la stadiul de poza intr-un album.
Unele pasaje mi-au dat un pic o stare de perplexitate si confuzie, sentimentul ca n-am inteles intotdeauna lumea in care am nimerit, ca si cum as fi ajuns in satul unde poposesc baiatul cu unchiul sau intr-o drumetie, as fi trait magia locului si apoi as fi descoperit ca acel loc nu exista pe nicio harta, ci doar in imaginatie. Lumea este intotdeauna reconstruita meticulos, din detalii, uneori atat de abundente incat am resimtit unele pagini ca fiind prea incarcate, diluand punctele forte ale lui Huelle, atmosfera si portretul. Cel din urma, mai ales, porneste de la o imagine in aparenta banala si e imbogatit pe parcurs cu conotatii fantastice, cu accente amuzante sau melancolic-nostalgice. Pe ansamblu mi-a placut viziunea aceasta proaspata, neintinata de trecerea timpului si de experienta, capacitatea de a putea privi prin ochii copilului, de a se minuna si entuziasma, de a vedea frumusetea acolo unde adultii vad ruina sau banalul. Mi-au placut Gdansk-ul lui Huelle, cu imprejurimile lui fabuloase, drumul prin timp de la insurectia armata de la Varsovia pana spre anii '70, presarat cu detaliile schimbarii, trecute insa mereu prin prisma unei memorii afective ce le imprima povestirilor un ton dulce-amarui:
"...am vazut cum buldozerul inlatura ultimele ruine de pe insula. Si, in loc sa ma bucur ca, in sfarsit, in inima orasului nu ne vor mai speria ridicaturi si cioturi de caramida, am simtit un adevarat regret, pentru ca Tocilarul, Gute Luisa, Lucian si matusa Ida au reaparut in gandurile mele doar pentru a disparea imediat, impreuna cu ultimii nori ai prafului de caramida adevarata a Hansei.
Ce te holbezi asa? am mormait in sinea mea. Nu e decat o miscare obisnuita a atomilor, nimic altceva, pe bune, crede-ma."
Universul capata contururi magice in ochii copilului ce-l exploreaza, capabil sa-l infrumuseteze si sa-i descopere secretele in acele amanunte pe langa care adultii pot trece nepasatori. Doar acolo putem descoperi un taram situat la granita dintre realitate si vis, dintre poezie si concret, numai bun de cutreierat intr-o zi tihnita, relaxanta, poate chiar pe malul marii. Hotul meu a fost destul de inspirat.
Cele opt povestiri care alcatuiesc volumul ne fac martori ai cresterii si maturizarii unui baietel polonez, niciodata numit, ai intalnirilor acestuia cu personaje carismatice, carora imaginatia de copil le atribuie contururi fabuloase, precum o batrana nemtoaica din casa unde locuia impreuna cu familia imediat dupa razboi, Kaspar tamplarul, Tocilarul si fiica sa, domnul Kosterke cu piciorul lui de lemn, bunicul Antoni, unchiul Henryk, veteranul de razboi, si o multime de alti eroi ce reconstituie o atmosfera nostalgica, asemenea fotografiilor in sepia ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodata si incerci sa intrezaresti in liniile chipului cine au fost, cum au trait, ce au vazut... Portretele lor par vii, se desprind din tablou si capata dimensiuni colosale in ochii eroului-copil, pentru a fi din nou redusi, cand istoria lor se incheie, la stadiul de poza intr-un album.
Unele pasaje mi-au dat un pic o stare de perplexitate si confuzie, sentimentul ca n-am inteles intotdeauna lumea in care am nimerit, ca si cum as fi ajuns in satul unde poposesc baiatul cu unchiul sau intr-o drumetie, as fi trait magia locului si apoi as fi descoperit ca acel loc nu exista pe nicio harta, ci doar in imaginatie. Lumea este intotdeauna reconstruita meticulos, din detalii, uneori atat de abundente incat am resimtit unele pagini ca fiind prea incarcate, diluand punctele forte ale lui Huelle, atmosfera si portretul. Cel din urma, mai ales, porneste de la o imagine in aparenta banala si e imbogatit pe parcurs cu conotatii fantastice, cu accente amuzante sau melancolic-nostalgice. Pe ansamblu mi-a placut viziunea aceasta proaspata, neintinata de trecerea timpului si de experienta, capacitatea de a putea privi prin ochii copilului, de a se minuna si entuziasma, de a vedea frumusetea acolo unde adultii vad ruina sau banalul. Mi-au placut Gdansk-ul lui Huelle, cu imprejurimile lui fabuloase, drumul prin timp de la insurectia armata de la Varsovia pana spre anii '70, presarat cu detaliile schimbarii, trecute insa mereu prin prisma unei memorii afective ce le imprima povestirilor un ton dulce-amarui:
"...am vazut cum buldozerul inlatura ultimele ruine de pe insula. Si, in loc sa ma bucur ca, in sfarsit, in inima orasului nu ne vor mai speria ridicaturi si cioturi de caramida, am simtit un adevarat regret, pentru ca Tocilarul, Gute Luisa, Lucian si matusa Ida au reaparut in gandurile mele doar pentru a disparea imediat, impreuna cu ultimii nori ai prafului de caramida adevarata a Hansei.
Ce te holbezi asa? am mormait in sinea mea. Nu e decat o miscare obisnuita a atomilor, nimic altceva, pe bune, crede-ma."
Universul capata contururi magice in ochii copilului ce-l exploreaza, capabil sa-l infrumuseteze si sa-i descopere secretele in acele amanunte pe langa care adultii pot trece nepasatori. Doar acolo putem descoperi un taram situat la granita dintre realitate si vis, dintre poezie si concret, numai bun de cutreierat intr-o zi tihnita, relaxanta, poate chiar pe malul marii. Hotul meu a fost destul de inspirat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.