sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Necunoscutul de pe insula


Mud (2012)

Ellis si Neckbone sunt doi baieti din Arkansas aflati la varsta explorarilor. Decorul in care ele se petrec, ce mi-a amintit de mlastinile Mississippi-ului din Louisiana, le favorizeaza din plin descoperiri intrigante: o barca din varful unui copac, gasita pe o insula nu atat de pustie cum isi inchipuiau, adaposteste un  refugiat, Mud (Mathew Mc Conaughey),  un tip urmarit de politie pentru crima, nedespartit de camasa alba purtatoare de noroc si de pistol, ce-si planuieste departe de ochii lumii evadarea. El ajunge sa le castige increderea copiilor, la inceput suspiciosi si tematori, si sa-i fascineze prin agitata lui poveste de dragoste cu Juniper (Reese Witherspoon), obtinandu-le complicitatea si ajutorul pentru indeplinirea planului.
Chiar daca filmul demareaza lent si relatia se construieste greu, cu ezitari si indoieli, atmosfera misterioasa si fragila in care regizorul-scenarist Jeff Nichols il invaluie sustine o poveste a formarii unde isi gasesc locul si prima iubire, cu amagirile si deziluziile ei, si dezbinarea unei familii, si intalnirea cu necunoscutul ce ia in mintea copiilor proportiile unei aventuri neprevazute, si procesul de maturizare in care ei invata ca nu este suficient ca doi oameni sa se iubeasca pentru a fi fericiti impreuna.
Este un film ce curge la fel ca Mississippi-ul cu meandrele lui, cu ocoluri si reveniri in albia proprie. Fluviul nu are nevoie sa urmeze un curs drept, asa ca nici filmul nu o face. Are un ritm oarecum melancolic si liric, dar retinut, fara izbucniri navalnice de emotii si stari. Conflictul s-a creat undeva inainte, in afara timpului filmului, si ceea ce vedem acum sunt doar consecintele, un deznodamant simplu ce capata vagi accente de thriller. Scena cu schimbul de focuri din final e singura care mai iese din acest ritm lent, cumva decupata dintr-o alta poveste. Nu spune nimic nou, filme cu copii care ajung in acel punct al dezvoltarii de unde nu mai este cale de intoarcere spre inocenta am tot vazut, asa ca probabil meritele tin de regie, de un anume fel de a incadra tablourile intr-o trama deloc densa, si de interpretare. Tye Sheridan (Ellis aici, copilul din Tree of Life) reuseste sa-i dea personajului sau toate nuantele impactului cu o lume a adultilor unde prin culorile pastelate de viziunea copilariei incepe sa se strecoare griul, iar Mathew Mc Conaughey isi joaca din nou personajul din True Detective, care ii iese cel mai bine, combinat cu ceva din indarjirea data de dorinta de a nu renunta sa-si urmeze scopurile din Dallas Buyers Club sau Interstellar.
Daca ma gandesc ce incearca sa transmita Mud, ajung la concluzia ca seamana destul de  mult cu un film romanesc. Sa spunem ca in Delta Dunarii (ca sa pastram tusa decorului), doi copii gasesc o barca locuita de un fugar. Cum ar duce mai departe un film romanesc premiza? Fara elemente de senzational, lucrand mai mult cu interactiunea dintre personaje, cu descoperirea reciproca si interioara, cu actiune minimala si accent pe jocul actorilor. Cam asa e si filmul lui Nichols, care nu vrea sa aduca vreo perspectiva noua si nu-si propune nimic altceva decat sa construiasca relatii, sa le naruiasca si sa le recompuna pe baze noi. Si-si ia suficient timp sa faca asta, dezvolta lent, mai introduce cate un element (feminin), mai construieste putin in jurul lui, pentru a se intoarce apoi la cei doi protagonisti, Ellis si Mud, axandu-se pe trezirea lor din acel vis in care dragostea e pura si totala, pe metamorfozarea suferita de fiecare in urma intalnirii cu celalalt. Si m-a lasat cu senzatia finala ca parca voiam mai mult de la el, desi are o atmosfera placuta, iar impuscaturile chiar nu aveau ce cauta intr-un astfel de film, i-au rupt brutal ritmul.

joi, 27 noiembrie 2014

Gelozia ucide


Julian Barnes - Pana cand m-a cunoscut

Bine ati venit la o noua intalnire cu Julian Barnes! Si daca la prima editare in limba romana la Humanitas de acum vreo 8 ani cartea mi-a scapat, nu aveam cum sa pierd reeditarea de la Nemira, in aceeasi traducere a lui Radu Paraschivescu. Uite ce prietenos ne intampina ea, cu doua cafele aburinde pe coperta! Nu va lasati inselati, tipul pe care il barfim astazi la cafea nu e deloc jovial, ci foarte banuitor, gelos si maniac. 
Nu aveam cum sa incep altfel cand vine vorba de o intalnire cu Barnes, colocvialitatea lui e contagioasa, mai ales cand revine la unul din subiectele preferate, relatiile de cuplu, cu nenumarate forme de eroziune si coroziune. In prim-plan, gelozia, care de-a lungul istoriei si literaturii a tot facut victime. Azi vorbim despre un individ pe care multi l-ati intalnit deja, de obicei in adolescenta, ca apoi mai creste omul si incepe sa vada lucrurile importante si sa le dea celor din jur dreptul la propriile amintiri: obsedatul de trecutul partenerei / partenerului. Cum v-ati simti daca, atunci cand un episod sentimental se incheie si incepe altul, noul-venit in viata voastra ar fi bantuit de fantoma fostelor / fostilor si v-ar tortureze cu obsesiile lui? Probabil la fel ca Ann (pe care o neglijenta de editare o transforma de multe ori in carte in Arin), cea de-a doua sotie a lui Graham Hendrick, divortat de Barbara, cea care pune in miscare motorul suspiciunilor. Daca ati fi in pielea "victimei", nu prea v-ar arde sa-i gasiti individului respectiv scuze si motivatii. Asa ca Barnes ne trasporta in mintea "tortionarului", a bolnavului de gelozie nu pentru ceea ce se intampla ori s-ar putea intampla, ci pentru ceea ce s-a intamplat deja, intr-un trecut a carui rascolire obsesiva ii produce o placere masochista, incepand cu vizionarea iar si iar a filmelor in care a jucat sotia, necunoscuta pe atunci, continuand cu cosmaruri chinuitoare, intr-o aglomerare in crescendo a furiei si frustrarii.
Poate stiti deja ca la Barnes orice poveste de dragoste merge mana in mana cu ironia si sarcasmul, insa aici parca picura mai mult venin asupra unei relatii ca nicaieri altundeva, ceea ce lucreaza in detrimentul umorului relaxat care imi place la el. Si anume lipseste cu desavarsire. Daca obsesia asta m-a dus cu gandul la o alta, aceea din Papagalul lui Flaubert, modul in care creste n-are nici o legatura, din pacate. Acolo se ramifica in tot felul de consideratii filozofico-literare, aici ramane cam plata si simplista, gravitand monoton doar in jurul geloziei sexuale. Barnes mi se pare cel mai departe autor de posibilitatea transformarii sexualitatii in erotism. Nu face parte din filmul lui, pur si simplu, asa ca visele ce bantuie subconstientul personajului se transpun in niste pagini de o banalitate demna de revistele porno. 
Sa nu uit ca vorbesc totusi despre al doilea sau roman. Asa cum atunci cand imi place o trupa vreau sa-i ascult toate albumele - unele-s mai bune, altele mai slabe, in altele si-a schimbat total stilul - si cu scriitorii, cand imi intra pe lista scurta (de vreo 15-20, ca mai scurta de-atat nu am cum, cei intrati raman acolo, dar tot vin altii din urma), am o nevoie fireasca de recuperare a intregii opere. Pot sa ma bucur ca Balzac nu e pe lista asta, nu stiu cum o scoteam la capat cu toata Comedia Umana!
Cu parere de rau, poate ar fi fost mai bine sa nu vreau sa citesc chiar tot ce a scris Barnes pana cand l-am cunoscut, de cartea asta ma puteam lipsi. Asa ca daca un tip ce pare bine intentionat va invita la o cafea sa va povesteasca despre prietenul lui suferind de gelozie morbida, mai bine refuzati. Ca sa nu patiti ca Jack, prietenul lui Graham, care i-a ascultat rabdator toate tribulatiile si a incercat sa-l ajute! Bine, daca sunteti chiar curiosi si va place Barnes la fel de mult ca si mie, incercati! Eu v-am avertizat.

marți, 25 noiembrie 2014

Punct


Lydia Davis - Sfarsitul povestii 

Sfarsitul unei povesti de dragoste nu e niciodata simplu, mai ales cand refuzi cu incapatanare sa pui un singur punct; mai pui unul, si altul, si iata trei puncte, acele puncte de suspensie datatoare de speranta, prelungiri ale iluziilor construite din scenarii posibile si din legaturi care, in loc sa slabeasca odata cu trecerea timpului, se consolideaza artificial. Orice pretext este bun: niste nume pe usa unui apartament in care a locuit El creeaza o intimitate impartasita; orasul in care a trait, o silueta pe o strada, haine asemanatoare, toate amintesc de El. O femeie a iubit un barbat cu 12 ani mai tanar si despartirea i-a lasat gustul unui ceai amar. 
Sunt multe autoare care ma exaspereaza ca scriu prea feminin si prea pentru femei. Lydia Davis nu se numara printre ele, este o scriitoare si scrie pentru iubitorii de literatura, indiferent de sex. Are o voce puternica, lucida, cu intorsaturi de fraza frumoase, care in traducerea Veronicai D. Niculescu suna tare bine, pastrand alternantele de ritm. De obicei nu vorbesc despre traducatori, mi se pare subinteles ca atunci cand o carte imi place si nu am avut contact cu originalul este si meritul lor. Vad solistul, nu orchestra din spate, formata din traducatori, corectori, tehnoredactori si editori, numai daca vreun instrument canta dezacordat tind sa-i dau atentie. Negativa. Dar acum vreau sa subliniez ca tare bine e cand o traducere este facuta de o scriitoare, cu respect pentru alternanta ritmului interior al prozei, in masura sa pastreze si sa faca sa sune bine in romana si enumerarile eliptice din care intrezarim anticipararea derularii povestii, si curgerea sa dantelata, si propozitiile scurte, fragmentare, fara predicat.
Eroina din Sfarsitul povestii ar putea scrie despre Hank sau Garet ori Stefan. S-ar putea numi Ann ori Laura sau Susan. Si, in timp ce isi spune povestea, printre cursuri si traduceri isi scrie si romanul care se alcatuieste greu, un metatext al propriei vieti, la care isi face cititorii partasi: "Am incercat ordinea cronologica si nu a functionat, asa ca am incercat o ordine intamplatoare. Apoi problema a fost cum sa aranjez o ordine intamplatoare in asa fel incat sa se inteleaga. Am crezut ca pot face un lucru sa conduca la altul, fiecare parte crescand din partea dinainte, si asta sa-mi aduca si o oarecare usurare. Am incercat timpul trecut, iar apoi am adus totul la prezent, desi eram obosita deja de prezent. Dupa aceea, am lasat parti din roman la prezent, iar restul le-am pus iarasi la trecut."
E o proza descriptiva densa, dar dinamica in detaliile sale. Imi vine sa o numesc pe Lydia Davis o portretista a mintii, dar ea nu face un tablou, ci o intreaga expozitie. Fiecare amanunt se construieste cu meticulozitate, din descrieri cat mai precise ce-si gasesc epitetele potrivite, de la imbracaminte si aspect, de la senzatii concrete la abstractul unui miros sau la efemerul unui moment ce nici nu poate sa fie fixat cu precizie in timp. De aceea revine ulterior asupra omisiunilor, completeaza sau justifica episoadele, anticipeaza momente care sunt deja trecut, ne vorbeste despre dificultatea retrairii unor secvente prin rememorarea lor, incat mi-a dat impresia ca asist la scrierea cartii, dar, ca sa nu tulbur relatia intima a autorului cu foaia in momentul scrierii, m-am retras in camera alaturata, scotocind prin cele patru cutii, cu material folosit/ de folosit/ inca nefolosit/ de nefolosit. Se exprima doar prin vorbire indirecta, suprimand orice voce a partenerului, orice drept la replica, fiindca oricum momentul scrierii este unul in care nici nu mai are cine sa dea replica.
Lydia Davis alterneaza concizia unui Raymond Carver, greutatea pe care o da fiecarui cuvant, cu invaluiri proustiene ale subiectului in memoria intuitivia sau in tensiunea iminentului care ma fascineaza, de exemplu, la Marìas: "Cand deschideam a doua sticla de bere, deschideam si tot ceea ce avea sa urmeze, in toamna tarzie si iarna, dar cata vreme stateam fara sa o deschidem, eram ca pe un soi de insula, cu toata fericirea asteptand inaintea noastra, iar ea n-avea sa inceapa pana nu deschideam a doua sticla de bere. Pe moment nu aveam cum sa inteleg asta, fiindca nu stiam ce avea sa urmeze, dar mai tarziu am putut privi in urma si pricepe."
Nu stiu de ce simt nevoia sa caut asemanari cu alti autori. Asimiland influente literare diferite, aceasta prozatoare americana isi creeaza o voce singulara. Ba da, stiu de ce, pentru ca vreau sa va conving sa o cititi si recursul la autoritatea numelor consacrate poate va face vreo coarda sensibila sa vibreze si sa nu treceti pe langa cartea asta cand va intalniti cu ea prin vreo librarie sau pe vreun site. Ar putea fi inceputul, nu sfarsitul unei povesti de dragoste cu o carte.

Ca un post scriptum, va fac o confidenta: incepusem sa cred ca sufar de o forma de misoginism literar incurabil pentru ca multe scriitoare prealaudate, cu Alice Munro in frunte, ma plictisesc rau. Atunci cand nu ma enerveaza. Dar in ultimii vreo doi ani doua rusoaice, o turcoaica  si Lydia Davis incep sa imi redea speranta ca mai exista scriitoare bune si-n alte compartimente literare decat cele considerate "minore". 

duminică, 23 noiembrie 2014

Sinucideri la dublu


Jean Teulé - Magazinul de sinucideri 



Le Magasin des Suicides (2012)

In ordinea inversa a aparitiei, pentru mine a fost mai intai a fost animatia muzicala a lui Patrice Leconte, un filmulet de la care aveam asteptari cunoscand premiza. Din pacate, realizatorii nu s-au hotarat daca sa-l abordeze ca pe o animatie noir pentru adulti sau sa aduca si copiii la film, asa ca, amestecand targetul, ca nu strica sa pacalesti toate generatiile fara sa multumesti vreuna, a iesit o strutocamila shitty pe care o salveaza un pic doar muzica. Nu e suficient de subtila si de amuzanta pentru copiii mari, care stiu ca depresia nu se vindeca printr-un sarut si o banala esarfa roz, parca prea dark si plictisitoare pentru copiii mici, carora nici macar nu poti inca sa le explici ce inseamna moartea, dar sa o mai si colorezi frumos, sa o transformi in subiect de desene animate! Opereaza cu niste concepte prea abstracte pentru copii si prea puerile si evidente pentru adulti, vrea sa aiba umor si mai trist e ca nu-si da seama ca nu are... 
Mult mai buna a fost cartea, mai bogata in referinte si detalii care, din dorinta de simplificare, au fost omise in film, ca oricum aia mici nu-si dau seama iar aia mari care raman perplecsi si nelamuriti nu conteaza, nu pentru ei trebuie sa umplem gaurile svaiterului, pe ei doar vrem sa-i pacalim sa plateasca biletul, eventual sa-si aduca si copiii la film daca nu se prind ca nu orice animatie este pentru ei!
Ne aflam intr-un viitor unde stratul de ozon a fost deja distrus, ploile acide nu-s un fenomen rar, religiile au fost uitate, strazile si scolile poarta numele unor sinucigasi  celebri, precum Monrtherlant sau Nerval. Intr-o lume a valorilor si criteriilor estetice inversate, cazuta prada depresiei, cea mai buna afacere pare sa fie magazinul familiei Tuvache de pe bulevardul Bérévoy (numele prim-ministrului francez care s-a sinucis in 1993 dupa pierderea alegerilor, hint, hint <evil face>), ce le pune la dispozitie doritorilor toate metodele necesare pentru o sinucidere fara gres, de la ciuperci si otravuri la pastile si gloante, de la tot felul de obiecte ascutite, sabii si lame, la franghii cu streangul gata facut sau prezervative gaurite pentru clientii care vor sa moara de boli venerice. Animale periculoase nu, fiindca oamenii sunt atat de singuri incat risca sa se ataseze de ele si sa se intoarca la magazin doar pentru a cumpara o pereche de andrele cu care sa tricoteze ciorapei pentru paienjenita preferata!
Mishima si sotia lui, Lucrèce, isi cresc cei doi copii, Vincent (numit dupa van Gogh) si Marilyn (Monroe) ca pe niste urmasi responsabili, asigurandu-le toate conditiile necesare pentru ca nici un gand pozitiv, nici un dram de optimism sa nu le invenineze viitorul intunecat. Totul merge de minune si cei doi traiesc ca niste martiri, pentru ca isi pun serviciile la dispozitia comunitatii, sacrificandu-se sa nu dea curs celor propovaduite, sinuciderea eficienta ca metoda de iesire dintr-o lume gri si fara perspective:
"- Prea multi fac treaba ca niste ageamii... Stiati ca din o suta cincizeci de mii de persoane care incearca sa se sinucida o suta treizeci si opt de mii dau gres? Oamenii astia raman handicapati, in scaun cu rotile, desfigurati pe viata. Pe cand cu noi... Sinuciderile noastre sunt garantate! Mori sau primesti banii inapoi!"
Asta pana cand in familia Tuvache se naste Alan (numit dupa Turing), copilul al carui zambet nu poate fi sters de pe chip decat daca i se lipeste pe gura un leucoplast cu un rictus de tristete desenat. 
Cartea lui Teulé surprinde episoadele cresterii lui Alan, modul cum veselia lui incurabila incepe treptat sa converteasca si restul  acestei familii Addams franceze si are o intoarcere de 180 de grade fata de animatie la final. 
Dupa cum ne informeaza nota traducatoarei Magda Radita, o parte din roman este formata din intertext, cu fragmente din Baudelaire, Aragon si dintr-un eseu al lui Antonin Artaud despre Van Gogh, de unde si tusele simboliste sau suprarealiste. Cu asa material, ma mir cum a putut sa iasa o carte asa vesela, desi mult prea schematica. Spiritul lui Alan este contagios nu doar pentru familie, ci si pentru cititorii sai. Mi-a parut rau ca nu am citit cartea in original, pentru ca pe Baudelaire si Aragon i-am citit numai in franceza, mi-au mai si ramas prin vreun colt al memoriei niste versuri, dar habar n-am cum suna in romana. Oare asa? 
"- Orgile uriase Limonaire ar intona toata ziua doar imnuri funerare. Catapultele ar arunca oamenii in aer ca pe niste bolovani, pe deasupra orasului. As construi si un parapet gigantic, de pe care sa se arunce indragostitii tinandu-se de mana, ca de pe stancile tarmului."
Sau asa?!
"Lecuitor al lumii-ngrozite de cangrene, copil cu ochi mari, adorate-arcane unde comori de nimeni stiute joaca stins. In jocul lor de artificii se scalda bucuria si cerul mut si negru zambeste catre ei.
Decupajul final obtinut e interesant, dar ansamblul e cam inconsistent si simplut, nu se exploateaza suficient potentialul si ramane un divertisment pe alocuri inspirat, in rest plat si expediat rapid, o schita a ceea ce ar fi putut fi un roman savuros si amuzant. 
Ca sa inchei, va las in compania celei mai bune parti a filmului, un fragment din coloana sonora:


sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Bastøy

Kongen av Bastøy (2010)

 

La vreo 75 de kilometri sud de Oslo, cam o ora de mers cu vaporul, in mijlocul marii, se afla micuta insula Bastøy. In zilele noastre, acolo este o inchisoare cu securitate minima, ce aspira la titlul de prima inchisoare ecologica din lume, pentru detinuti considerati nu foarte periculosi, chiar daca printre ei se gasesc si oameni condamnati pentru omor sau alte fapte grave. 
Cand spun "inchisoare", eu ma gandesc de obicei la o cladire mare si gri, inconjurata de sarma ghimpata si electrificata, cu paznici. Infractorii traiesc inghesuiti in celule care, si atunci cand sunt mai confortabile, tot un spatiu recluziv inseamna, cu iesiri pe baza unui program strict. Bastøy nu e asa ceva. Am avut curiozitatea sa o caut cu Google Maps si arata ca o tabara de vara, cu casute de lemn, ferma, un loc prietenos unde iti vine sa mergi de placere. Cand am cautat ceva poze si am vazut detinutii stand relaxati la soare sau in solar, jucand tenis sau pescuind, mai ca mi-a venit sa ma gandesc sa ma duc in Norvegia sa comit o mica infractiune (ceva cu sentinta pana in trei ani) ca sa ma bucur de o vacanta gratuita pe cinste. Condamnatii locuiesc in casute de camping si lucreaza la ferma, in timpul liber calaresc, fac schi fond, joaca tenis, cum sa nu-ti placa?! Pentru mai multe detalii, aveti aici un articol despre ceea ce inseamna in prezent inchisoarea de pe insula Bastøy si cum se face ca acest regim da roade. Eu cred ca alora 16% recidivisti le-a placut atat de mult ca vor inapoi!
Dar nu a fost intotdeauna asa. Pana in 1953, pe insula era o casa de corectie pentru baieti, unde se incerca prin constrangere remodelarea infractorilor  pentru a gasi fiecare in interior "baiatul crestin umil si folositor". 
Intr-o zi din anul 1915, la Bastøy ajunge un tanar ce avea sa tulbure mersul stabilimentului, care sub denumirea de "casa de corectie" ascundea o inchisoare cu regim sever, bazat pe pedepse fizice, infometare si sanctiuni drastice. Acest tanar, pe nume Erling, sau C19 dupa numarul de detinut, e un fost marinar, vanator de balene. O zi intreaga a urmarit o balena agonizand cu trei harpoane infipte. Baiatul si marea?! Poate ca nu, poate nici nu e adevarat si toata povestea cu balena era doar o parabola pentru ce aveau de indurat niste copii pe o insula din largul marii.  Sau si una, si cealalta, o sa vedeti daca vizionati Kongen av Bastøy.
Nu stiu cum am ajuns la filmul asta, cred ca prin Stellan Skarsgård (directorul institutiei, in film), actorul suedez prezent in mai toate filmele lui von Trier, de fapt actorul reprezentativ al Scandinaviei, l-am vazut si prin filme suedeze si acum iata-l intr-unul norvegian. Abia la sfasit, pe generic, am observat ca unul dintre cei doi scenaristi este Lars Saabye Christensen, scriitorul pentru care am facut o mare pasiune in ultima vreme, ceea ce-mi aduce aminte ca e musai sa vad cat de curand miniseria de opt episoade ecranizata dupa Frati pe jumatate, o carte ce mi-a placut mult. Un trailer al serialului este aici, din pacate n-am gasit varianta cu titrare, am inteles cateva cuvinte, nu suficient cat sa-mi dau seama daca o carte asa frumoasa este bine pusa in valoare, o sa va spun cand voi vedea serialul.
Intorcandu-ma la baietii inchisi pe Bastøy, dincolo de cazul real dupa care este inspirat, filmul are tensiune, prin atmosfera de revolta mocnita ce se acumuleaza intr-un deznodamant pe cat de trist, pe atat de real. Abia peste 40 de ani regimul de teroare instituit la casa de corectie avea sa fie suprimat.
Ca subiect, nu este nimic nou, fiindca isi are radacinile in viata si viata a tot creat filme sau carti transformate in filme iar fantezia inca si mai si. Cum ai putea sa concurezi cu Zbor deasupra unui cuib de cuci sau cu filme "de evadare" ca The Great Escape ori Shawshank Redemption sau Papillon? Vizual, nu este un film subtil. Griul acela evident, pus in valoarea si de culorile iernii, e parca suficient, fara alte detalii, sa te faca sa simti cenusiul din viata copiilor-detinuti. Prizonierii au comportamente normale si previzibile in contextul filmului. Si atunci?  De ce v-as spune sa-l vedeti?! Pentru ca e altceva decat filmele americane si, mai ales, pentru actori, n-am sa insir numele, fiindca ele nu va spun acum nimic, cum nu mi-au spus nici mie; daca va veti uita, s-ar putea sa vreti sa le cautati singuri ;). Si pentru atmosfera melancolica, pentru joaca asta cu emotiile spectatorului, pentru ca impresioneaza parca si mai mult cand stii ca, intr-un fel sau altul, ceea ce vezi pe ecran s-a intamplat in realitate...

vineri, 21 noiembrie 2014

O ciocarlie pe o sarma de catifea


Bohumil Hrabal - Scrisori catre Dubenka

Spuneam pe-aici mai demult de ce nu citesc corespondenta. Rasfoind insa acest volum, nu e greu sa-ti dai seama ca nu sunt scrisori propriu-zise si, din fericire, am putut sa ma bucur din nou de volubilitatea, umorul, limbajul inventiv al lui Hrabal, fara sa invadez intimitatea nimanui, pentru ca asa numitele depese sunt doar un punct de pornire pentru eseurile pline de culoare pe care ni le ofera autorul ceh.
Dubenka, pe numele ei real April Gifford, o admiratoare din "Statele Multumite" a scriitorului, care nu a primit niciodata aceasta corespondenta, are mai degraba rol de muza declansatoare a mecanismelor memoriei decat de destinatara, un pretext pentru autor de a ne lasa cateva "reportaje lirice" - dupa cum le defineste el insusi - in stilul caracteristic, acela al fluxului memoriei, unde o amintire cheama alta si apoi alta, cu verva, spontaneitate, (auto)ironie si o intelegere a lumii din jur ce surprinde detaliul literar si uman in locul celui turistic, o senzatie de moment in locul unui monument,  poezia fabricilor parasite ce se prabusesc atunci cand un porumbel se asaza pe o streasina sau halucinanta si cruda imagine a unei girafe in flacari transformate in lebada. Poate Dali ar trebui interzis sadicilor ce-l iau ca sursa de inspiratie...
Impresiile de calatorie dintr-un turneu literar in "Statele Multumite", unde memoria subiectiva generata de natura contemplativa si inclinata spre sondarea umanitatii a lui Hrabal retine detalii precum carciuma "Calutul Alb" din New York, picioarele americancelor, berea olandeza rece la halba, chipurile negreselor obosite dar zambitoare, se suprapun peste cele de acasa, intr-un volum scris intre 1989 si 1991, in epoca Revolutiei de Catifea si a mandatului de presedinte al lui Havel. Scrisorile catre sine sau catre acea "ciocarlie pe o sarma de catifea" intalnita la Praga nu sunt numai o reflectare a emotiei si entuziasmului traite de un intreg popor in '89, ci filtreaza secventele prin prisma unui mod original de a vedea si interpreta lumea, gasind imaginile amuzante, grotesti sau triste in miezul entuziasmului general. 
Doua momente premonitorii si recurente apar in carte: fereastra etajului cinci (si nu e prima data cand observ la Hrabal o anumita fascinatie pentru sinucigasii prin aruncarea de pe geam) si obsesia pentru porumbei. Oamenii nu mor, ci se transforma in porumbei. Au dreptul la o reincarnare ca pasare, pentru a zbura sa-si gaseasca sfarsitul in cupola cu oase putrezite...
Trecand intr-o nota mai vesela, autorul ne povesteste cum a murit de doua ori, in viata fiind, cum a infipt cutitul in inima Uniunii Sovietice sau ce controversa nationala au iscat pantalonii lui Havel. 
Memorialistica, eseuri si literatura, cam asta ofera Scrisori catre Dubenka. Nu va ganditi ca veti gasi amintiri conventionale, Hrabal nu e genul care sa se sfiasca de propriile slabiciuni si sa le pastreze in umbra ci dimpotriva, si le expune cu umor si verva, fara sa se rusineze de posibila imagine caricaturala pe care si-ar putea-o crea, facandu-te sa i le indragesti. Asocierile de episoade si secvente urmeaza firul imprevizibil al unei minti ce m-a uimit si m-a bucurat de fiecare data.
Chiar daca Hrabal in cea mai buna forma nu este aici, ci in romane, unde fantezia si spontaneitatea pot sa zburde in voie, pentru iubitorii lui este un must read, asa cum e si pentru iubitorii de pisici ori de pasari sau pentru pasionatii de istoria miscarilor sociale est-europene din '89, interesati de Revolutia clovnilor, actorilor si copiilor de la care se implinesc 25 de ani. Vazand miercuri, la Targul de Carte, cat entuziasm a starnit lansarea cartii nou alesului nostru presendinte, inclin sa cred ca si volumul lui Hrabal e o carte pentru toti cei care spera (scepticii) sau au incredere (entuziastii) in revolutia ce ni s-a promis, una a mentalitatilor si a justitiei.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Ce poti face cu un singur picior

My Left Foot (1989)

Tot auzisem in stanga si in dreapta ce rol genial face Daniel Day-Lewis in acest film, care i-a adus primul din cele 3 Oscaruri ale carierei, toate pentru rol principal, ramas pana acum singurul actor cu o asemenea performanta. Am amanat insa vizionarea pentru un moment cand voi avea dispozitie pentru un film biografic, care a venit intr-un tarziu si, dupa ce l-am vazut, m-am intrebat ce mi-a luat atat de mult sa ma conving. 
Christy Brown a fost un scriitor si pictor irlandez nascut cu paralizie cerebrala, doar putin mai mobil decat Steven Hawking (iese curand si filmul dupa viata lui, daca nu a aparut deja, The Theory of Everything, cu Eddie Redmayne, un actor pe care l-am remarcat din miniseria Pillars of the Earth, incercandu-si sansele la Oscar). Brown este insa constrans sa-si poarte infirmitatea fizica intr-o lume in care nu se face prea mare caz de termeni si un olog este un olog, fara menajamente si fara impachetarea cuvintelor intr-un mod care sa nu lezeze sentimentele celui in cauza. Singura parte a corpului pe care Christy o putea coordona era piciorul stang, acel picior cu care invata sa scrie, sa picteze, isi bate la masina cartea ce-l va face cunoscut, incearca sa se sinucida intr-un moment de depresie sau ofera o floare celei de care se indragosteste. 
Filmele biografice se bazeaza in primul rand pe interpretare, pe rolul de compozitie,  si ceea ce face aici Daniel Day-Lewis din Christy Brown e unul din cele mai bune roluri din intreaga cinematografie, cu eforturi pe masura din partea actorului: doua coaste rupte, o lunga perioada petrecuta la o clinica pentru persoane cu handicap, pe care i-a si vizitat ulterior cu Oscarul, saptamani intregi in care a refuzat sa iasa din rol si sa se ridice din scaunul cu rotile in timpul pauzelor de filmari sau sa manance singur, schimbarea vocii, o dedicare totala. 
Daca vreti sa stiti mai multe despre modul nebunesc in care un actor considerat de multi drept cel mai mare in viata isi pregateste rolurile, gasiti aici un articol. Ceea ce vede spectatorul din toata aceasta pregatire este un erou crescut cu mult devotament si dragoste de mama sa (citind articolul din link ma gandesc ca si actrita Brenda Fricker si-a meritat Oscarul pentru rol secundar, fie si doar pentru eroismul de a rezista intensitatii cu care Day-Lewis a intrat in personaj), inconjurat de o familie numeroasa si solidara, indarjit sa-si depaseasca statutul la care l-a condamnat infirmitatea si tanjind dupa dragoste. 
Asa cum l-au surprins scenariul si interpretarea, Christy Brown nu starneste mila, ci vinovatie si sentimentul inferioritatii. Eu, cel putin, ca o fiinta perfect functionala fizic, intreaga si totusi atat de limitata, fara sa fi facut nimic notabil in viata, mi-am simtit micimea in fata acelui om care, cu un singur picior, picta si scria mai bine decat mine, cu toata ambidextria. Unii poate vor gasi aici motivatie si inspiratie, pe mine ma descumpaneste, dar apreciez mult intr-un film sau o carte oamenii care nu isi plang de mila nici atunci cand au de ce cu prisosinta, care stiu sa sa obtina ce-si doresc fara sa dea vina pe circumstantele potrivnice sau pe cei din jur pentru esecuri, sa se ridice dupa ce cad si sa continue, regasindu-si speranta. 
Daca mai e cineva care nu a vazut My Left Foot si nu e deranjat de faptul ca e in mod clar un film care tipa dupa Oscar, daca mai aveti indoieli asupra a cat de bun poate fi un actor foarte bun, ar cam fi timpul sa-l vedeti. Sa mai spun doar ca, pentru a pastra nota optimista, filmul se incheie acolo unde se termina toate povestile, la "au trait fericiti...", in momentul cand in viata adevaratului Christy Brown incepea calvarul:
"Girl in the wind
blowing wide open
the closed doors of my life -
which way are we going?"

Si inca ceva: am vazut de curand o versiune autohtona a lui Christy Brown la AFI Palace Cotroceni: nu avea maini, statea pe o masa si picta cu piciorul. Drept, nu stang. Destine nestiute, pe care le privim ca pe o ciudatenie si apoi trecem mai departe...

marți, 18 noiembrie 2014

Carti parasite

Gata, m-am calmat! Acum pot sa ma intorc in liniste la ale mele. Nu-mi fac iluzii, nu visez cai verzi pe pereti, imi inchipui doar ca lumea politica va castiga o doza de bun-simt si ca justitia va fi lasata sa-si indeplineasca rolul. Atat, in rest guvernul e tot acolo si oamenii raman oameni, cu bune si rele, nu putem visa sa traim ca-n Germania facandu-ne ca muncim si fiind platiti sau muncind pe bune si ei facandu-se ca ne platesc ori stand cu mainile in san si asteptand ajutoare si subventii. Mai dureaza pana cand cei in charge, oricare ar fi ei, vor intelege ca posturile-cheie in functionarea societatii nu sunt cele de functionari in Ministere, chiar daca "functionar-functional-functionare" fac parte din aceeasi familie de cuvinte, ci de medici sau profesori...
In ultimele doua saptamani am incercat sa-mi alin tristetea, stresul si agitatia (si cu alte cauze decat cele electorale, din pacate, nu vreau sa detaliez) cu tot felul de carti. Unele m-au prins, altele nu. Cunosc oameni care atunci cand iau o carte in mana nu se lasa pana nu o duc pana la capat. Eu nu pot sa fac asta, citesc doar de placere si nu simt vreo obligatie morala sau vreo remuscare pentru a-mi impune sa termin ce incep atunci cand o carte nu-mi spune nimic. E ca si intr-o relatie, daca nu merge, de ce sa ne chinuim reciproc?! Mai bine isi vede fiecare de drum, am incercat sa ne cunoastem mai bine, n-a mers, adieu! Sunt multe altele in lume care fac coada sa ma cucereasca! De carti ziceam acum, evident!
De obicei, nu vorbesc despre relatiile esuate cu o carte, uneori scriu despre cele care, chiar daca nu mi-au placut, mi-au dat un motiv sa le citesc pana la capat. Dar astazi am in vizor doua candidate duse pana spre jumatate. Luati-o ca pe o analiza psihologica, incerc sa inteleg ce e gresit cu ele sau cu mine, de le da lumea stele peste stele si aprecieri pozitive iar pentru mine sunt imposibile.Si mai incerc sa inteleg ce-i determina pe oameni sa abandoneze o lectura. Nu spun despre carti de care nu m-as apropia nicicum, ci de cele pe care le incep cu cele mai bune intentii si, undeva pe parcurs, mi se rupe filmul, le simt ca pe o pierdere de timp. Sa fie ideile preconcepute si asteptarile inselate? Sa fie scrisul in sine ori traducerea? Sa fie o dispozitie interioara pe care brusc o pierzi cand vezi ca ceva lancezeste, ca anumite episoade se lungesc, se repeta sau urmeaza scheme previzibile?


Richard Flanagan - Cartea cu pesti a lui Gould (Un roman in doisprezece pesti)

Richard Flanagan este australianul castigator al Man Booker Prize 2014. Romanul surprinde prin structura sa, partial inedita, in 12... pesti, partial traditionala, cu subtitluri lungi ce infatiseaza pe scurt continutul si cu un stil ce aminteste de romanele de aventuri de secol XIX. Asta si pentru ca porneste de la un personaj real, William Gould, care in timpul detentiei in Tasmania, pe la 1800 si ceva, a scris si a desenat "Cartea cu pesti". Desenele de la inceputul fiecarui capitol din editia romaneasca reproduc imaginile originale ale cartii lui Gould. Sid Hammet, naratorul fascinat de manuscris, porneste pe urmele incarceratului din Tasmania, a carui viata de explorator incepe sub auspiciile ghinionului. Printr-o nefericita incurcatura, punand piciorul pe tarmul Tarii lui Van Diemen, devenita ulterior Tasmania, infige cu mandrie in lumea nou-descoperita, in locul drapelului, asternutul murdar al locotenentului. Este condamnat la 7 ani de inchisoare pentru furt, 14 pentru nesubordonare si 28 pentru ofensa la adresa simbolurilor nationale.
Trecusem de calutul de mare, de varec si ma invarteam in jurul pestelui balon cand am inteles ca, in ciuda eforturilor, intre mine si cartea asta nu se intampla nimic...  Textul era greoi, cu explicatii de subsol multe si inutile (precum aceea cu expunerea grafemelor si fonemelor din limba romana comparativ cu engleza sau justificari ale unor titluri intraductibile), din care am inteles doar ca e o carte dificil de tradus, cu jocuri de cuvinte ce au descumpanit talmaciul in limba romana. Ma intreb daca am suferit de sindromul "lost in translation" si romana a pierdut ceva din esenta originalului sau m-am pierdut doar in postmodernismul arhaic al textului care mi s-a parut pretentios & incarcat inutil (incepand chiar de la acest "&"), dar acele "jurubite ogarjite" din care se broda macrameul istoriei lui Gould au reusit sa-mi omoare nu doar placerea lecturii fluente, dar si curiozitatea istorica pentru un episod din Australia primei jumatati a secolului XIX.


Hector Abad Faciolince - Suntem deja uitarea ce vom fi

Ca sa alung gustul amar pe care-l mai provoaca viata cateodata, cu mancarea o rezolv simplu: o ciocolata. Sau o bere, conform principiului personal "amar" + "amar" = "dulce". Si pentru carti am o reteta care nu prea da gres: cand nu stiu ce sa citesc si vreau cevaa buun care sa ma ajute sa ma scufund, sa uit de lumea din jur, sa evadez, dau fuga la un sud-american sa ma invaluie frumos in cuvinte, ca n-are cum sa ma insele! Uite ca de data asta a avut...
De vreo zece ani am un vis pe care stiu acum ca nu mi-l voi implini niciodata: as fi vrut sa pot sa scriu o carte despre o persoana draga care nu mai este. Am inteles ca n-as sti cum sa o fac, cum sa o povestesc celor care nu au cunoscut-o, cum sa ii surprind esenta fara sa cad in lamentatii sau sentimentalisme ori, in partea cealalta, in cinismul si raceala pe care le adopt in momente de teama de esec si nesiguranta. La inceput am crezut ca nu a trecut timpul necesar sa ma detasez in asa masura incat sa ajung la un ton potrivit, mai tarziu am inteles ca nu va trece niciodata si ca vorbele vor continua sa ma refuze cand ma gandesc la ea... Asa ca ii apreciez mult pe scriitorii care pot sa transforme pe cineva important in viata lor intr-un personaj pe care sa-l poata simti aproape si cititorii detasati de privirea lui subiectiva. 
Daca pe coperta urata si inexpresiva a cartii nu ar fi fost numele unui autor columbian, daca nu as fi luat de bune recomandarile lui Llosa, poate as fi ignorat cartea si bine as fi facut. Memoriile lui Faciolince incep cu amintirile unui copil crescut intr-o casa cu zece femei care si-a iubit atat de mult tatal, profesor la Facultatea de Medicina din Medellin, incat atunci cand o calugarita i-a spus ca tata va ajunge in Iad pentru ca nu merge la biserica, a refuzat si el sa se mai roage, pentru a nu se trezi intr-un loc unde nu vor fi impreuna. Ceea ce am vazut in jumatatea de carte citita (cam pana la moartea uneia dintre surori) a fost o iubire idealizata care, cu toate motivele de a fi astfel, parea facuta din cuvinte de fatada, conventionale. Metoda pe care o urasc cel mai mult cand o carte incearca sa-mi transmita o idee este repetitia. Iar Faciolince exact asa procedeaza: ne repeta de prea multe ori cat l-a iubit pe tata si ce om minunat era, de parca ar incerca el insusi sa se convinga de adevarul celor spuse. Eu nu am simtit cuvintele venind din inima, ci din ratiune, este ceea ce te astepti sa scrie oricine daca i s-ar da ca tema biografia unui om ce a luptat impotriva saraciei, lipsei de acces la tratament, a abuzurilor regimului si a sfarsit asasinat pentru curajul de a denunta crimele acestuia. Nu mi-a revelat, dincolo de calitatile incontestabile ale celui ce a fost Héctor Abad Gómez acea voce a sangelui autentica. Pana la urma, nici n-am inteles ce si-a dorit Faciolince cu cartea asta: sa aduca un omagiu memoriei tatalui sau? sa atraga atentia asupra violentelor unui regim? sa scrie o autobiografie? Un roman, dupa cum am vazut ca-l clasifica unii, desi latura literara, cand incearca sa se manifeste prin metafore caldute, ma face sa regret ca am asteptat-o? Nu stiu si nici nu e atat de important, orice ar fi vrut sa fie a iesit rece, incapabil sa transmita emotie. Nu asa arata cartea pe care as fi vrut sa o pot scrie. Iar daca titlul vi se pare appealing, mai bine cititi sonetul lui Borges din care face parte (nu l-am gasit in romana, doar in original si in franceza, in alte limbi n-am cautat).
Cam atat despre ultimele carti pe care le-am parasit, ma intorc la celelalte...

duminică, 16 noiembrie 2014

Relativism intre Dylan Thomas si legile lui Murphy


Interstellar (2014)

In sfarsit, a aparut acel SF asteptat de prea multi ani, pe care l-am sperat de la Gravity dar nu a fost, l-am asteptat de la Prometheus dar nu s-a intamplat. Acolo unde echipele lui Ridley Scott si Cuarón au esuat, la scenariu, Nolan singur se descurca impecabil, reuseste sa acopere gaurile negre ale plotului mizand pe faptul ca nimeni nu stie ce se intampla intr-o gaura neagra si speculatiile lui nu sunt mai putin credibile decat cele ale cercetatorilor. Indrazneste sa gandeasca atat de departe incat le inchide gura nu doar profanilor intr-ale mecanicii cuantice si relativiste ci si celor mai avizati, care studiaza fenomenele cosmice. Cu o ipoteza valabila, anuleaza paradoxurile spatio-temporale de care ma impiedic in toate filmele de duzina ce incearca sa le valorifice. 
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Nu vreau sa va stric placerea vizionarii, e chiar un film de neratat, asa ca n-am sa spun prea multe despre continut, pe care un trailer bine facut, ce creeaza asteptari dar nu-ti spune prea mult, reuseste sa-l ascunda destul de bine, decat ca omenirea este pe moarte pe un Pamant batran, sufocat tot mai des de nori densi de praf. Cand lumina moare, poate ea sa fie regasita in alta parte excluzand din ecuatie iluzia  resemnata propusa de teologie?
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Viata, moarte, lupta, poezie, frumusete, imagini ce s-au transformat in material de studiu pentru stiinta data fiind precizia cu care Nolan le-a gandit si proiectat pornind de la parametri reali, de la ceea ce se cunoaste acum despre spatiu. Si un film care m-a tinut cu sufletul la gura, intr-o plimbare prin Univers pe cat de veridica pe atat de frumoasa, in cautarea locului prietenos unde viata poate continua. 
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
La centenarul nasterii lui Dylan Thomas, filmul ii aduce omagiul sau, reinterpretandu-i una din cele mai cunoscute poezii la scara umana, a unei specii ce incearca sa-si continue supravietuirea. Si o face printr-o experienta intensa, asa cum ne asigura Nolan in mesajul de la Imax pentru avanpremiera, reluat, se pare, la fiecare proiectie. Vizual, v-am spus ca stacheta este ridicata atat de sus incat pana si mediile stiintifice se incumeta sa analizeze bazele reale ale saltului vizual pe care-l realizeaza Interstellar. Si nici nu este nevoie de tehnologia 3D pentru a reda senzatia de adancime a furtunilor de nisip si valurilor uriase, a peretilor abrupti de gheata sau a celor instelati. Iar coloana sonora este la aceeasi inaltime: momentele in care simti ca decolezi intr-o naveta spatiala, cu sunet rece, agresiv, violent, cu scrasnete metalice, alterneaza cu linistea deplina a spatiului, cu senzatia de pace si vid, asigurand imersiunea despre care vorbea Nolan la inceput. 
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Si mai este acest "wild man" interpretat de Mathew McConaughey, niciodata infrant, mereu in cautare de solutii, pentru care omenirea inseamna in primul rand familia lui. V-am mai spus ca e un actor care-mi place, dar nu pot sa nu ii observ manierismele, acel stil melancolico-reflexiv de interpretare, care aici se pliaza perfect pe spiritul personajului. In parabola Interstellar, Omul e singur; Ei, indiferent cine vor fi fost, si-au terminat rolul. Doar o lume atee poate aduce schimbarea, doar cautarea, asumarea riscurilor si depasirea propriilor limite pot salva. Mantuirea se intampla aici si acum sau totul se va fi petrecut deja, doar ca nu stim inca, pana cand "atunci" nu devine "acum". Predeterminarea nu inseamna fatalism atunci cand intervin legile fizicii.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
Sa fie sentimentul apropierii mortii acel moment de luciditate cand iti dai seama ca ceea ce se poate intampla se va intampla? Este un punct in film (nu vreau sa spun mai mult) ce m-a lasat putin in ceata, unde o actiune se anuleaza prin chiar rezultatul ei. O mica gaura neagra intr-un plot bine gandit, dar cine stie ce s-o ascunde in ea?! Orice poate fi, chiar si o poezie plina de emotie.
Si mai este un alt punct exasperant, format din ultimele vreo zece minute, care mai bine ar fi lipsit cu totul, dar tributul gustului spectatorilor american modelati de Hollywood trebuia platit si el...
And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Cu Interstellar, Nolan a reusit sa se ridice mai sus decat o facuse cu Inception, nu doar in spatiu si timp. Acum, sub imperiul impresiilor proaspete, mai ca-mi vine sa-l plasez si deasupra lui Memento, preferatul meu dintre multele lui filme bune. Nu stiu, timpul imi va mai decanta impresiile, dar este absolut un film de vazut, nu doar pentru iubitorii SF-ului, ci pentru toti: wise men, good men, wild men...

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Capitalism de stanga


Malcolm Bradbury - Omul Istoriei

Intr-o tara in care multi se invartesc ametiti prin esichierul politic si nu stiu care le e stanga sau dreapta, unde parfumul de ciolan din bucataria vecinului e atat de puternic incat ii imbie irezistibil si le adoarme convingerile teoretice, daca le-au avut vreodata, Howard Kirk, omul istoriei, ar putea fi un personaj emblematic.
Cu Taieturi am descoperit un autor in buna traditie a satirei britanice si a umorului in doi peri care ma unge pe suflet. Acum am ajuns la cartea considerata cea mai importanta pentru beletristica scriitorului. Ca si in microromanul de mai tarziu, primele pagini sunt dedicate situarii in atmosfera epocii, intr-o toamna de la inceputul anilor '70, evidentiind schimbarile sociale si modele culturale. Facem apoi cunostinta cu Howard, profesor de sociologie la Universitatea din Watermouth, stangist radical ca formare, militant activ ce-si afirma convingerile fara ezitare la televiziune si  in cartile, prelegerile si articolele scrise, pledand pentru o politica "in favoarea omului". "O adevarata teroare pentru burghezul egoist" in teorie, Howard, casatorit cu Barbara, cu doi copii (in aparenta un familist cu valori solide, pentru unii jurnalisti ar fi un mare bonus daca ar vrea sa fie presedinte, ghinionul lui e ca in Anglia nu s-a pus niciodata problema) trece printr-o casnicie ce-si redefineste periodic bazele relatiei, transformata intr-o competitie acerba intre cei doi pentru ce numesc ei afirmarea propriei identitati si bifeaza cu brio tiparul burghezului egoist. Anii '70 aduc revolutia sexuala, dar si conflicte intre principii si orientari ideologice, iar profesorul nostru de sociologie se afla chiar in miezul lor.
In Taieturi,  Bradbury avea nerv, ironie si umor si mi-a placut. Aici, desi proiectul literar este unul mult mai ambitios, m-am plictisit si m-am enervat. Cand nu ma plictisea repetitivitatea, lipsa de adancime in crearea personajelor, transformate in masini detasate si impersonale de emis judecati de valoare transante si de lansare de dragul conversatiei a unor intrebari fara raspuns, ma enervau stereotipurile si nu stiu cum se face ca imi tot dadea tarcoale spiritul lui Ponta, ceea ce imi sporea iritarea. O fi doar o obsesie a mea si nici un personaj nu-si gaseste corespondentul in realitate? N-as crede. Oricum,  spuneam ca Bradbury lasa umorul deoparte si isi transforma eroii in apostoli ai unei lumi in schimbare ce reactioneaza de multe ori contrar principiilor lor, fara sa incerce sa adauge vreo tusa psihologica individuala abordarii sociologice. Ramane plat si neutru, nu incearca in nici un fel implicarea cititorului, dar in plan ideatic loveste puternic in feminism si in morala traditionala, idei care in sine nu m-ar deranja daca ar fi imbracate frumos in literatura. N-am inteles deloc de unde apare fascinatia celorlalti (in special femei) pentru un personaj atat de ipocrit, infatuat si fustangiu, sigur de farmecele si principiile lui, ce refuza proprietatea dar nu ezita sa-si insuseasca spiritul exceselor burgheze in organizarea petrecerilor, deconstruieste si diseca greselile de gandire ale celor din jur dar nu-si vede barna din propriul ochi, cu toata discrepanta dintre ce zice Ponta si ce face Ponta... Howard am vrut sa spun.
Am inteles ca Lodge si Malcolm Bradbury, pe care il numea "my litterary twin", ar fi fost buni prieteni. Au si afinitati literare, ambii au fost incadrati printre reprezentantii romanelor vietii de campus universitar britanic. Dar in timp ce Lodge isi iubeste personajele si are umor sec, Bradbury este aici doar sec, fara umor. Si grav, si academic, si moralizator, la fel de rigid ca si tipologia pe care o propune prin personajul Howard Kirk.  Face un studiu de caractere si mediu ce-si gaseste puncte de interes mai degraba in antropologie si sociologie decat in literatura. In timp ce barbatii au optiuni si preocupari variate, personajele feminine, indiferent daca provin din mediul academic sau nu, cu toate (Barbara, Myra, Felicity...) portretizeaza femeia intr-un mod ce o reduce la sfera practica a satisfactiei imediate si a lamentarilor privind subestimarea si exploatarea.
 Nu contest unele merite literare ale cartii, modul in care Bradbury jongleaza cu timpurile verbale ancorandu-si personajele intr-un prezent angajant, unde istoria nu se desfasoara sub ochii lor ci este creata de ei, sunt parte componenta a unei constiinte generale descompuse in mici fragmente de constiinta individuala, dar pe ansamblu nimic din mine nu a putut sa rezoneze cu Omul Istoriei, al acelei istorii de acum 45 de ani, cartea descurajandu-mi orice forma de implicare... Istoria se mai schimba, dar oamenii ei, gata oricand sa profite de avantaje indiferent de convingeri, nu. Si-s tare multi. Chiar daca e urat afara si resemnarea sau exasperarea sunt mari, nu stati acasa, mergeti si votati intelept!

miercuri, 12 noiembrie 2014

Si maine este o zi


L'Uomo delle Stelle (1995)

Ciclul "filmele lui Tornatore" revine. Ca si in  Malena sau Nuovo Cinema Paradiso, scena de desfasurare din L'Uomo delle Stelle este Sicilia primei jumatati de secol XX, un tinut sarac de unde locuitorii spera sa evadeze intr-o buna zi, sa cunoasca bogatia si celebritatea. Pe aceste vise isi cladeste prosperitatea Joe Moretti, vanzatorul de iluzii ce le insufla satenilor puterea de a-si inchipui ca fiecare dintre ei poate deveni un star de cinema. Si chiar daca n-ar fi asa, este suficient ca unul singur sa reuseasca, sa intre in atentia studiourilor cinematografice, a producatorilor si regizorilor, pentru ca o intreaga comunitate sa beneficieze apoi de faima lui. Moretti isi face aparitia in sate zgomotos, anuntandu-le viitoarea faima prin portavoce dintr-o masina unde pastreaza camera de filmat, rolele si multe poze alaturi de celebritatile epocii, italiene si americane. Are talentul de a-i convinge pana si pe banditii care vor sa-l jefuiasca nu doar sa-l lase in viata, dar sa-l si plateasca pentru favoarea de a-si incredinta camerei de filmat gandurile, are si empatia necesara, stiinta de a tacea cand trebuie pentru a-i lasa pe oameni sa-si deschida sufletul in fata aparatului, chiar si pe cei amutiti de ororile traite in razboi. Mafioti, un politist care recita Divina Commedia tradusa de el insusi in siciliana, copii inocenti, veterani de razboi, femei ce isi vand trupul pentru a obtine 1500 de lire, taxa de admitere la proba in fata camerei, cu totii se lasa vrajiti de magia cinematografului.
Fauritorul de staruri declanseaza in tinuturile aride si saracacioase o isterie de proportiile celei generate de deschiderea cinematografului din Nuovo Cinema Paradiso, filmul care m-a facut sa-l plasez pe Tornatore undeva foarte sus in topul personal al regizorilor-scenaristi. In lumea aspra unde supravietuirea e o lupta, unde nu exista mila si toate sentimentele sunt reprimate, camera de filmat are puterea de a alina, de a transporta pe fiecare, pentru o clipa, acolo unde ar fi dorit sa traiasca. E o lume unde mastile de cinism si resemnare cad si oamenii se arata in toata sinceritatea lor. Saraci si bogati, deopotriva, tanjesc la altceva, si unii dintre ei chiar vor gasi puterea de a se smulge din viata dusa pana atunci doar pentru ca au putut sa-si rosteasca visul cu voce tare. Un sat intreg invata replicile din Pe aripile vantului, un sat intreg se gandeste ca si maine este o zi, poate aceea cand toate sperantele se vor realiza, ca totul depinde de cateva minute de glorie petrecute in fata camerei. Si la un moment dat se produce declicul, cuvintele nu mai sunt cele din scenariul impartit, actorii isi ies din rol si se transforma in oamenii adevarati, autentici, cu grijile si durerile lor. Este mai multa tristete aici decat in Cinema Paradiso, unde eroii primeau compasiunea dorita de spectator. E mai placut sa nu ai nici o iluzie si cineva sa-ti deschida calea spre o lume nestiuta decat sa visezi la ea tot timpul, ramanand intangibila. Tot tind sa fac comparatia cu filmul lui de referinta pentru mine pentru ca multe m-au dus cu gandul la el, inclusiv sfarsitul, unde preia ideea derularii fast-forward a unor secvente din film.
Ar mai fi multe de spus, dar va las sa le descoperiti singuri, pentru ca filmul este plin de simboluri, de imagini frumoase cu radacini in romantism, cum e aceea a ruinelor unui sat bombardat, singurul cusur este ca se termina in nota moralista si previzibila a iubirii care transforma, ca si cum Tornatore insusi s-ar fi speriat de dimensiunile operei sale si ar fi preferat s-o incheie traditional. 
Fiindca aminteam de simboluri, nu ma pot impiedica sa nu fac o analogie intre campania lui Moretti si cea in care traim, campania electorala, unde alti vanzatori de iluzii incearca sa ne promita prosperitatea, bunastarea, fericirea... Si maine este o zi, voi merge din nou la vot, de data asta nu pentru a alege ceva in care sper si am un dram de incredere, cum am facut in primul tur, ci doar pentru a incerca sa impiedic un rau mai mare sa se intample, pentru ca nu vreau sa traiesc in tara baronului Ponthausen (dati click cu incredere, ca e de citit si reamintit, pe unele si eu le uitasem).

marți, 11 noiembrie 2014

Ca sa nu te pierzi printre amintiri


Patrick Modiano - Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier

Avem o carte proaspata, mirosind a cerneala electronica, scoasa anul acesta din cuptorul editurii Gallimard. Aflata sub semnul unui citat din Stendhal, "Je ne puis pas donner la réalité des faits, je n'en puis présenter que l'ombre", ne transporta din nou in acel clarobscur intrevazut prin valul memoriei ce invaluie toate volumele lui Modiano. 
Un barbat primeste un telefon. O voce "moale si amenintatoare" il anunta ca i-a gasit agenda pierduta si ii solicita o intalnire pentru a i-o inapoia. Cei doi se vad si gasitorul isi manifesta interesul pentru un nume inscris in carnet, asociat cu o crima petrecuta cu peste 50 de ani in urma. Pentru singuraticul scriitor Jean Daragane, posesorul agendei, madlena declansatoare a amintirilor nostalgice din vremuri indepartate este formata din cuvinte ce-si croiesc drumul pe alambicatele cai ale asocierilor si produc un declic al memoriei. Este timpul intalnirilor, nu doar cu Ottolini, cel care i-a telefonat, cu Chantal Grippay, tacuta lui insotitoare de la prima intrevedere, dar si cu propriul trecut. Multe capitole incep cu un telefon, care suna sau nu, dar iminenta lui tot se transforma intr-un apel la trezirea amintirilor. 
Obsesia pentru adrese, pentru plasarea cu exactitate a locurilor, contrasteaza cu imprecizia memoriei ce incepe incet sa se inchege, sa desprinda treptat din trecut locuri, momente, nume aplicata pe o silueta incetosata. De ce ar vrea un necunoscut sa te confrunte cu un trecut pe care l-ai uitat, incercand sa descopere un copil neidentificat din fotografii? Cine este femeia care apare alaturi de el si ce legatura are cu crima?  
 Ciudate sunt caile memoriei ce au dus la uitarea lui Annie Astrand, o prezenta importanta in viata copilului si apoi a tanarului Jean Daragane, cea care intr-o zi i-a dat o bucata de hartie pliata in patru pe care scrisese adresa si cuvintele "ca sa nu te pierzi prin cartier", femeia pentru care a scris o carte, lansand-o ca un apel disperat in neant, in incercarea de a o regasi... Este ca si cum ti-ai uita mama sau prima iubita. Ori ambele.
 Pe Modiano il citesc si aici, ca si in celelalte volume ale sale, ca si cum as privi un fir de iarba incoltind si transformandu-se apoi intr-o planta ce infloreste. Cand criza ce a asternut uitarea trece si memoria este gata sa primeasca mai mult, firul creste, imboboceste, florile incep sa se deschida si seva hraneste din nou amintirile, fiecare petala evoca un nume desprins din timp, o intamplare, o secventa la fel de stearsa ca o fotografie de care nu-ti mai aduci aminte, o figura, o cladire misterioasa in care se aduna un grup la fel de enigmatic. Cum ai putea sa surprinzi fiecare nervura, fiecare striatie a petalelor, si mai ales, cum ai putea sa regasesti mirosul pierdut al florii?!
Pentru a se crea conexiunea dintre prezent si trecut, e nevoie uneori de un stimul marunt, ca o intepatura de insecta, de acel factor declansator ce deschide drumul, incepand sa umple golurile, sa suprapuna peste secventele imprimate atunci senzatiile si intelegerea de acum. Si, ca in orice roman al lui Modiano, nu va asteptati ca, odata asezate toate piesele in ordine, sa aveti o imagine de ansamblu clara. Fiecare noua carte e o pictura impresionista, un tablou creat din stari, senzatii, emotii, cu imagini fara contururi distincte, in culori diluate, pastelate, ce pastreaza amprenta unei pierderi, a unui moment inefabil, imposibil de capturat.
Modiano apare si aici ca un detectiv al amintirilor, de care se apropie cu delicatete, reusind, vorba poetului, sa nu striveasca corola de minuni si sa teasa melancolie in jurul ei un fir delicat de imagini efemere. Am inceput sa citesc Modiano in franceza si am continuat la fel. Nu am idee cum este transpus in romana, dar am senzatia ca limba lui natala, cu melodia si parfumul ei elegiac, este singura in care ar fi putut sa scrie.

luni, 10 noiembrie 2014

Perrault, Grimm, Andersen

Fantezia creeaza uneori plasmuiri intunecate, inspaimantatoare si traumatizante. Alteori, devine un mijloc de supravietuire, asemenea labirintului lui Pan in care un copil isi gaseste refugiu in fata ororilor razboiului. Poate ca fiecare are momente cand, asemenea fetitei de acolo, nu-si doreste decat sa se ascunda in lumea basmelor ce imbraca realitatea in culori pastelate. Poti sa ajungi intr-unul de Andersen ori intr-unul de Perrault, de care prea putini isi mai amintesc cand vine vorba de povesti clasice precum Scufita Rosie, Cenusareasa sau Frumoasa din Padurea Adormita, repovestite si ajustate de fratii Grimm. Basmele lui Perrault erau prea asemanatoare cu viata ca deznodamant si nimeni nu-si doreste asta. Cand lupul o mananca pe Scufita Rosie, preferi sa crezi ca totul se va sfarsi cu bine, nu vrei sa stii ca povestile se incheie ca si cum ar fi desprinse din realitate, in aparatul digestiv al lupului, cu o Scufita dizolvata de sucurile gastrice, fara sansa de salvare, si nici ca Frumoasa din Padurea Adormita mai are multe de patimit dupa trezire, acel moment cand fratii Grimm pun punct. Mie insa imi raman mai aproape de suflet povestile cu final trist, ies cumva din previzibilul basmului, de aceea prima din cele doua carti de mai jos mi-a fost mai draga decat a doua. 
Ca sa ajung la ele, va spun ca am primit acum cateva saptamani un cadou foarte frumos, intreaga colectie Cotidianul, pe care la vremea ei renuntasem sa o cumpar dupa 3-4 volume, cand mi-am dat seama ca era o initiativa laudabila in sine, dar de o realizare indoielnica, ritmul de publicare si nevoia de accesibilitate financiara producand carti cu erori de corectura si, mai grav, de traducere, pe o hartie de ziar, aspecte mai putin mentionate in efervescenta creata de volumele propuse, care cred ca meritau mai mult. Acum, fiind un "cal de dar", nu-l mai caut sa vad cati dinti i-au mai ramas, mai ales ca a mai imbatranit si el, ca si mine, cu vreo 6-7 ani si unele volume au fost reeditate ulterior in editii revizuite. Voi trece peste aspectele mai putin placute (care raman, dar e un cadou de care tot ma bucur) si voi incerca sa ajung cu cat mai multa bunavointa la continut, fara sa ma impiedic prea tare de greseli. Vanez comori si sunt destule ascunse prin colectia asta (abia astept sa ma reintalnesc cu Christensen, Marias sau Ben Okri), din cand in cand simt impulsul sa impartasesc cu voi unele dintre ele. Poate ca le-ati citit la vremea lor si noutatile apar intr-un ritm care nu prea incurajeaza recitirea decat daca ai toata viata inainte si dupa o varsta incepi sa vezi ca mai ai doar jumate, cu optimism. Sau le aveti prin biblioteca si inca-si asteapta randul...
Si ziceam ca incep cu doua basme din lumea noastra, ce pastreaza ceva din magia lui Perrault si Andersen. 

Ben Rice - Pobby si Dingan

O fetita din Australia, dintr-un oras unde oamenii traiesc din minerit opale,  se imbolnaveste cand cei doi prieteni imaginari sunt uitati de tatal ei in mina. Este o carte despre pierdere si puterea de a spera, unde imaginatia vindeca sau ucide, despre solidaritate si capacitatea de a vedea ceea ce este invizibil si de a cauta ceva ce nu poate fi gasit. Cinic si duios, surprinzator si trist, este basmul pe care l-ar fi putut scrie Perrault, cel care stia sa le spuna copiilor ca moartea nu e un pericol imaginar, asa cum nici opalele de aici nu sunt imaginare, chiar daca raman pentru multi invizibile, desi le cauta intreaga viata. 


Alice Hoffman - Regina de gheata

Atmosfera pare desprinsa din Andersen, desi nu o data cartea trimite la povestile fratilor Grimm. Gheata si foc, viata si moarte, refugiu in lumea fantastica, dorinte implinite ce ajung sa fie regretate zeci de ani, intamplari ce urmeaza mai degraba logica lumii fantastice, cu eroi reinviati asemenea lui Lazar sau inghetati de fiorul interior al culpabilitatii, un dragon ce scuipa foc, cartite si lilieci, personaje ce-si poarta gravate pe trup stralucirea adusa de fulger si pentru mine totul se sfarseste in nuantele horror ale fobiei de care sufar, cosmarul migratiei fluturilor monarh. Brrr! Facand abstractie de ea, lumea in alb si negru incepe treptat sa se coloreze cu rosul vietii, al iubirii si impacarii.

Chiar daca nu au legatura, cartile astea, luate impreuna, mi-au aratat cum autorii lor pot sa transforme dintr-o singura intorsatura de condei,  dupa calea aleasa ca sa iasa din basm, o poveste de Perrault intr-una de Andersen, nu acel Andersen din Fetita cu chibrituri sau Soldatelul de plumb, ci acela cu final fericit, unde eroii virtuosi isi primesc pana la urma rasplata.
 Intorcandu-ma la Pan, de la care porneam, la iesirea din labirint poti sa vezi fie o pusca atintita asupra ta, fie promisiunea lumii pe care ti-o doresti. Sau poti doar sa eviti finalurile transante, oricare ar fi ele, si sa ratacesti in continuare, pe urmele propriilor pasi, sa ajungi intr-o fundatura, sa te intorci sau sa nu vrei sa iesi din ea, temandu-te de ceea ce te-ar putea astepta dincolo, sa evadezi intr-o carte, pacat ca dupa aceea trebuie sa te intorci si sa-ti continui propria calatorie prin labirint...

duminică, 9 noiembrie 2014

Doar niste tancuri...


Fury (2014)

Auzisem numai lucruri bune despre filmul asta, asa ca am picat in plasa reclamei si am fost la cinema sa-l vad. Toata lumea il lauda, spunand ce intens e, ce reprezentatie de Oscar da Brad Pitt, cat de necliseistic a reusit sa fie pentru Hollywood, ca nu merge pe linia batatorita a eroismului american aleasa de Spielberg. Pe undeva, David Ayer incearca sa o evite, sa nu spuna transant ca nemtii sunt aia rai si americanii sunt buni, dar are grija sa puncteze ca la carte multe alte locuri comune.
Ne aflam in Germania sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand trupele nemtesti incearca o rezistenta disperata in fata armatei biruitoare a aliatilor marsaluind spre Berlin. Oras dupa oras, sat dupa sat, americanii inainteaza triumfatori, calcand la propriu cu senilele peste cadavre, abuzand de disperarea localnicelor, gata sa-si vanda trupul infometat pentru o ciocolata, si de puterea armei din mana, ce sfideaza orice cod de comportament cu prizonierii. Printre ei se afla si echipajul condus de "Wardaddy" Brad Pitt si, conform bunei practici a filmelor americane, negrul moare primul din cei cinci. La fel de firesc, exista si un mexican numai bun de facut misto de el si spaniola lui. Eliberandu-se un loc in tanc, el va fi ocupat - nu se putea altfel - de un baiat complet nefamiliarizat cu razboiul, asa cum se intampla cu toti telegrafistii care ajung brusc tanchisti, interpretat de Logan Lerman (Charlie din The Perks of Being a Wallflower a crescut!), care trebuie sa-si traiasca repejor procesul de maturizare, sa "devina barbat", sa invete sa ucida, dar si sa aiba prima experienta sexuala, musai sub indrumarea sefului, printr-un proces de indragostire si desdragostire rapid, ca asa-i la razboi.  
M-am simtit ca si cum as fi privit un joc video fara sa pot sa-l joc. La inceput, se merge pe reteta Call of Duty si a miilor de jocuri de gen: se da o misiune, se indeplineste, treci la urmatoarea. Apoi, se transforma intr-un World of Tanks pentru noobs, unde trei Shermane abia-abia reusesc sa doboare un Tiger. In traducere pentru non-gameri, este ca si cum trei pantere, rapide si agile, abia-abia reusesc sa ucida o vaca, greoaie si care nu poate lovi cu coarnele decat intr-o singura directie. Deci vaca omoara doua pantere si a treia, exact in ultimul moment posibil, cand coarnele vacii au ajuns la un milimetru de jugulara ei, ii da lovitura de gratie. Pentru ca in final sa se transforme intr-un event de Guild Wars sau mai stiu eu ce alt MMORPG, unde trebuie sa se omoare pe rand valuri-valuri de atacatori inamici. Partea buna cu jocurile video e ca iti pun in miscare endorfinele si adrenalina cand joci. Asta o spun eu, care nu-i inteleg nicicum pe coreenii care umplu stadioane pentru a-i vedea in actiune pe cei mai buni jucatori de Counterstrike sau altele, semn ca unii isi pot gasi satisfasctie intr-un joc si trai tensiunea momentului si din scaunul de spectator. 
Este drept ca pe latura vizuala ni se ofera un meniu complet al sordidului razboiului, cu drumuri impotmolite, cadavre spanzurate sau sfartecate, secretii si mucozitati de toate felurile, asezonat cu obisnuita solidaritate a ocupantilor spatiului claustrofobic al unui tanc, va spuneam mai demult de ea, in postul despre Panzermuseum. E adevarat si ca protagonistii isi fac bine treaba, aia putina pe care o au, de a strecura printre salve de tun si rafale de mitraliera discutii despre prietenie, solidaritate si razboi. Dar la fel de adevarat e si ca un Inglorious Bastards, de exemplu, incearca sa adauge mai mult continut artistic decat un documentar despre razboi, ceea ce Fury nu prea face. Nu-i ok sa produci un film despre razboi cu pretentii si sa strecori niste scene total neveridice, precum aceea unde soldatul german priveste in ochi soldatul american care incearca fara succes sa play dead si nu-l deconspira, un om asupra caruia se arunca grenade in cap prin trapa tancului este gasit mort, dar absolut intreg sau o intersectie dintr-un camp trebuie pazita cu pretul vietii, ca si cum trupele n-ar putea sa o ia si pe aratura de alaturi si culmea, nici nu le da prin minte sa o faca. Daca era un pod, mai ziceam...
Nu-s eu genul care sa imparta lumea pe sexe si sa spuna ca masinutele sunt pentru baietei si papusile pentru fetite, mai ales ca jucariile mele preferate erau cartile, incepand cu cele de colorat, dar asta e chiar un film numai pentru baieti. Pentru ca e porno, dar cu tancuri. Merg, isi fac treaba si din cand in cand mai schimba pozitiile. Asa ca doamnelor si domnisoarelor, oricat v-ar placea Brad Pitt, nu va lasati inselate de prezenta lui pe afis. Iar baietii cu ceva pretentii cinefile care nu-s interesati de jocuri video cu tancuri mai bine s-ar uita la un film documentar despre razboi, ar iesi mai castigati, nu doar la partea de autenticitate.

joi, 6 noiembrie 2014

Pierderea inocentei



Dan Lungu - Fetita care se juca de-a Dumnezeu

Intr-un an in care oferta de beletristica romaneasca mi s-a parut destul de slabuta comparativ cu altii, volumul acesta este preferatul meu detasat. Intamplarea a facut sa se intersecteza ca tema cu un alt roman aparut de curand, Kinderland-ul Lilianei Corobca, pe care l-am frunzarit in librarie si nu am simtit nevoia sa-l aprofundez acasa. Nu stiu cat din reticenta mea e cauzata de neveridicitatea vocii copilului-narator surprinsa la o simpla rasfoire si cat de respingerea cu radacini in liceu a unei ambiante literare, romanele "cu tarani" unde, cu exceptia lui Preda, care stia sa le dea personajelor o voce autentica si particulara, totul se reducea la o privire umanist-condescendenta a intelectualului (fie el si de obarsie sateasca) asupra "talpii tarii". Am prin literatura noastra cativa autori in care am incredere si le astept orice noua carte cu nerabdare si Dan Lungu se numara printre ei.
In cel mai recent volum, avem in prim-plan copii ramasi in grija bunicilor sau a unui singur parinte, impartiti in mica lor comunitate dupa strada pe care stau si dupa tara unde au plecat parintii la lucru, italienii si spaniolii, copii pentru care mamele ajung sa-si piarda chipul si raman doar o voce la telefon, care nici nu mai este credibila de cand ii tot hraneste cu iluzia intoarcerii, copii ce-si traiesc sentimentul de parasire fiecare dupa intelegerea si imaginatia lui.
 Radita este o "italianca" si are parte de un dublu abandon: mai intai al mamei, plecata la lucru, apoi al tatalui si surorii, care se muta din casa bunicilor in apartamentul unde traiau inainte. Sa nu va inchipuiti ca este o carte in cheie grava, serioasa, trista, pentru ca vorbim despre Dan Lungu, unul dintre autorii romani cei mai talentati in a gestiona subiectele de criza existentiala cu umor, tandrete si compasiune. Ca si protagonista din "Sunt o baba comunista", care continua sa creada ca era mai bine cand era mai rau, si Radita, acum rasfatata cu pachetele trimise de mama sa de la Roma, tanjeste dupa prezenta calda ce nu poate fi inlocuita de jucarii, bomboane sau haine. Nu mai avem "acum" si "atunci", ci "aici" si "acolo", secventele din lumea celor ramasi in tara alterneaza cu episoade din viata emigrantilor, a comunitatii romanesti din Italia.
Radita mi s-a parut apropiata ca structura sufleteasca de Amélie Poulain, un personaj pe care-l indragesc mult. Chiar daca motivele evolutiei lor sunt diferite, ambele isi creeaza o lume a lor, in care fantezia trebuie sa acopere golul lasat de singuratate si vulnerabilitate, se hranesc cu iluzia de a fi stapane asupra destinelor celor din jur, apropiati sau necunoscuti, prin genul de jocuri ce transforma anticiparea unor gesturi si intamplari intr-o certitudine a indeplinirii unei dorinte.
 Unele singuratati se intalnesc si se inteleg tacit, tind sa-si tina de urat una celeilalte, de aceea printre prezentele cele mai apropiate Raditei este nenea Miron, barbatul ramas impreuna cu cainele si "animalele lui de companie", paianjenii. Altele transforma batrani precum Mamarea in prezente amenintatoare si ursuze. Si sunt si singuratati care, reunindu-se, tind sa produca acel gust amar cu care m-a lasat finalul...
Desi subiectul nu este unul nou, forta cartii vine din talentul autorului de a reda o atmosfera, de a construi lumea Raditei, prin asocieri de imagini savuroase si cateva definitii originale, demne sa figureze intr-un Dictionar de idei primite de-a gata, ca de exemplu "Vamesi. Oamenii in uniforma care iti ghicesc viitorul in pasaport". Alternanta dintre candoarea si naivitatea ce dau forta viselor fetitei si  lumea exterioara a emigratilor nevoiti sa intampine prejudecatile italiene legate de romani si o multime de aventuri in periplul lor prin peninsula pastreaza un ritm alert si intregeste  frumos tabloul, construind cele doua fete ale monedei, niciodata transante, mereu diluate una in cealalta, reusind mixul acela echilibrat de "dulce" si "amar" care-mi merge mie la suflet intr-o carte.

duminică, 2 noiembrie 2014

Vise cu minus


Lars Saabye Christensen - Frati pe jumatate

"Multumesc mult!" Sunt primele cuvinte ale cartii si sunt si primele mele cuvinte, adresate celor ce au facut posibile traducerea si editarea acestui minunat roman, o saga norvegiana intinsa pe un intreg secol, viata a patru generatii, incepand de la strabunica daneza, fosta actrita de film mut, ce a venit in Norvegia odata cu "printul sau", regele Haakon VII, continuand cu fiica, Boletta, si nepoata, Vera, si ajungand la fiii celei din urma, Fred, al carui nume inseamna "pace", o prezenta intunecata si multa vreme amenintatoare in viata fratelui mai mic, si Barnum, cu numele sau misterios. "Barn" inseamna copil, dar tot n-am putut sa inteleg, nici dupa ce am terminat cartea, ce era atat de in neregula incat un preot a refuzat sa-l boteze si profesorii se simteau luati peste picior cand isi spunea numele. 
Constructia ambitioasa a cartii imi apare ca o Sagrada Familia a literaturii, o catedrala ce-ti fura privirea nu doar ca impozanta, ca originalitate a formelor, dar si prin fiecare detaliu in parte: un nasture de uniforma militara, un porumbel mort, un circ, accidente, scrisoarea unui om pierdut printre ghetari, o moara de vant, un model nud pictat iar si iar, un baiat care saruta un alt baiat pentru a scapa de supliciul scolii de dans, o valiza plina cu aplauze, un meci de box, un deget lipsa, un inel, scenarii de film, un disc de atletism, Lauren Bacall, un pahar de vin de Malaga, un scaun cu rotile zburand prin aer si alte imagini ce ma bantuie de cand am terminat de citit.
 Remarcam in Vizionare privirea cinematografica a autorului. De ea avem parte si aici, dar la o scara mult mai mare: cu flashback-uri, flash forward-uri, prim-planuri, indicatii de montaj, Christensen e ca un regizor ce face ordine pe platoul unui blockbuster de dimensiuni hollywoodiene cu o multime de figuranti, intreaga natie norvegiana, si cu cateva personaje principale. Este in acelasi timp si scenaristul care stie sa spuna multe fara sa spuna totul, stapanind arta rara a povestirii in planuri ample ca dezvoltare spatio-temporala, strecurand detalii din trecut sau anticipand evenimente din viitor, creand asteptari si mentinand permanent curiozitatea si atentia, facandu-te, ca un magician, sa privesti intr-o directie doar pentru a obtine rezultatul dorit, surpriza in fata scamatoriei si lasand senzatia ca sunt mult mai multe lucruri nespuse si nearatate. Strecoara fire, ipoteze, incertitudini, te lasa sa-ti construiesti propriile versiuni in afara celor spuse, intr-atat incat a reusit sa ma convinga ca fratii "pe jumatate" ar putea fi chiar frati "in intregime". Sau poate ca nu sunt. Fiecare este liber sa completeze spatiile lipsa cum doreste. E atat de dens incat nu slabeste nici un moment ritmul, nu ai deloc senzatia ca e o carte groasa, prea mare pentru cat are de spus si ganditi-va ca e ceva sa citesti 700 de pagini si sa te prinda asa un regret ca se termina, ca parca e o prea putin pentru tot ce a ramas in suspensie. Chiar si finalul abrupt deruteaza si produce o rasturnare de perspectiva.
Nu este doar istoria unei familii, ci a unei intregi epoci pe care s-a imprimat patina timpului, in masura sa surprinda particularitatile unui intreg popor, "minunatii copii ai pacii, generatia de aur care nu o sa mai aiba parte de razboi. Vor creste si vor trai intr-o bunastare care, pana la urma, va fi peste necesitatile lor si isi vor pierde bunul-simt pentru o perioada, vor intoarce spatele abundentei si isi vor cauta refugiu in mijlocul naturii si al vietii mai simple, pentru ca apoi sa recupereze ceea ce au pierdut infruptandu-se si mai mult din bufetul vietii cotidiene."
Si mai este si istoria unor locuri, ce mi-au retrezit dorul de Lofoten, impregnat cu mirosul de tørfisk, si de Norvegia mea, aceea insorita si verde, frumoasa si calda. Imi dau seama ca nu e asa tot timpul, dar, cum spune un personaj in carte, singurul barbat care incearca sa creeze o imagine paterna, important nu este ceea ce vezi, ci ceea ce crezi ca vezi. Arnold, tatal lui Barnum, sotul Verei, este si el, ca si sotii sau iubitii celorlalte femei din familie, un om al noptii, unul din acei barbati care dispar, pleaca, fug, se evapora, isi creeaza o viata secreta, departe de privirile celor din jur, unul din cei fara odihna, outsideri, ratacitori prin lume. Fiul sau va alege sa calatoreasca in alt fel, visand si transpunand visele pe hartie, chiar daca acestea sunt mereu cu minus: in scenariile lui, ca si in acela mai amplu al cartii, fiecare personaj pierde cate ceva, unii cauta ceea ce le lipseste peste mari si tari, in timp ce el incearca sa compenseze cu ceea ce are, imaginatia.
In orasul format de biblioteca mea, unde locul catedralei (cu care comparam la inceput cartea) este deja ocupat de carciuma lui Marquez, volumului de fata, unul din cele mai frumoase citite, ii atribui - nu intamplator - rolul de Palat al Telegrafului, de unde zi de zi se transmite un suvoi de informatii si trairi, locul unde cuvintele spuse sau omise marcheaza destine.