Ca sa nu te pierzi printre amintiri

Patrick Modiano - Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier

Avem o carte proaspata, mirosind a cerneala electronica, scoasa anul acesta din cuptorul editurii Gallimard. Aflata sub semnul unui citat din Stendhal, "Je ne puis pas donner la réalité des faits, je n'en puis présenter que l'ombre", ne transporta din nou in acel clarobscur intrevazut prin valul memoriei ce invaluie toate volumele lui Modiano. 

Un barbat primeste un telefon. O voce "moale si amenintatoare" il anunta ca i-a gasit agenda pierduta si ii solicita o intalnire pentru a i-o inapoia. Cei doi se vad si gasitorul isi manifesta interesul pentru un nume inscris in carnet, asociat cu o crima petrecuta cu peste 50 de ani in urma. Pentru singuraticul scriitor Jean Daragane, posesorul agendei, madlena declansatoare a amintirilor nostalgice din vremuri indepartate este formata din cuvinte ce-si croiesc drumul pe alambicatele cai ale asocierilor si produc un declic al memoriei. Este timpul intalnirilor, nu doar cu Ottolini, cel care i-a telefonat, cu Chantal Grippay, tacuta lui insotitoare de la prima intrevedere, dar si cu propriul trecut. Multe capitole incep cu un telefon, care suna sau nu, dar iminenta lui tot se transforma intr-un apel la trezirea amintirilor. 

Obsesia pentru adrese, pentru plasarea cu exactitate a locurilor, contrasteaza cu imprecizia memoriei ce incepe incet sa se inchege, sa desprinda treptat din trecut locuri, momente, nume aplicata pe o silueta incetosata. De ce ar vrea un necunoscut sa te confrunte cu un trecut pe care l-ai uitat, incercand sa descopere un copil neidentificat din fotografii? Cine este femeia care apare alaturi de el si ce legatura are cu crima?  

 Ciudate sunt caile memoriei ce au dus la uitarea lui Annie Astrand, o prezenta importanta in viata copilului si apoi a tanarului Jean Daragane, cea care intr-o zi i-a dat o bucata de hartie pliata in patru pe care scrisese adresa si cuvintele "ca sa nu te pierzi prin cartier", femeia pentru care a scris o carte, lansand-o ca un apel disperat in neant, in incercarea de a o regasi... Este ca si cum ti-ai uita mama sau prima iubita. Ori ambele.

 Pe Modiano il citesc si aici, ca si in celelalte volume ale sale, ca si cum as privi un fir de iarba incoltind si transformandu-se apoi intr-o planta ce infloreste. Cand criza ce a asternut uitarea trece si memoria este gata sa primeasca mai mult, firul creste, imboboceste, florile incep sa se deschida si seva hraneste din nou amintirile, fiecare petala evoca un nume desprins din timp, o intamplare, o secventa la fel de stearsa ca o fotografie de care nu-ti mai aduci aminte, o figura, o cladire misterioasa in care se aduna un grup la fel de enigmatic. Cum ai putea sa surprinzi fiecare nervura, fiecare striatie a petalelor, si mai ales, cum ai putea sa regasesti mirosul pierdut al florii?!
Pentru a se crea conexiunea dintre prezent si trecut, e nevoie uneori de un stimul marunt, ca o intepatura de insecta, de acel factor declansator ce deschide drumul, incepand sa umple golurile, sa suprapuna peste secventele imprimate atunci senzatiile si intelegerea de acum. Si, ca in orice roman al lui Modiano, nu va asteptati ca, odata asezate toate piesele in ordine, sa aveti o imagine de ansamblu clara. Fiecare noua carte e o pictura impresionista, un tablou creat din stari, senzatii, emotii, cu imagini fara contururi distincte, in culori diluate, pastelate, ce pastreaza amprenta unei pierderi, a unui moment inefabil, imposibil de capturat.

Modiano apare si aici ca un detectiv al amintirilor, de care se apropie cu delicatete, reusind, vorba poetului, sa nu striveasca corola de minuni si sa teasa melancolie in jurul ei un fir delicat de imagini efemere. Am inceput sa citesc Modiano in franceza si am continuat la fel. Nu am idee cum este transpus in romana, dar am senzatia ca limba lui natala, cu melodia si parfumul ei elegiac, este singura in care ar fi putut sa scrie.