Perrault, Grimm, Andersen

Fantezia creeaza uneori plasmuiri intunecate, inspaimantatoare si traumatizante. Alteori, devine un mijloc de supravietuire, asemenea labirintului lui Pan in care un copil isi gaseste refugiu in fata ororilor razboiului. Poate ca fiecare are momente cand, asemenea fetitei de acolo, nu-si doreste decat sa se ascunda in lumea basmelor ce imbraca realitatea in culori pastelate. Poti sa ajungi intr-unul de Andersen ori intr-unul de Perrault, de care prea putini isi mai amintesc cand vine vorba de povesti clasice precum Scufita Rosie, Cenusareasa sau Frumoasa din Padurea Adormita, repovestite si ajustate de fratii Grimm. Basmele lui Perrault erau prea asemanatoare cu viata ca deznodamant si nimeni nu-si doreste asta. Cand lupul o mananca pe Scufita Rosie, preferi sa crezi ca totul se va sfarsi cu bine, nu vrei sa stii ca povestile se incheie ca si cum ar fi desprinse din realitate, in aparatul digestiv al lupului, cu o Scufita dizolvata de sucurile gastrice, fara sansa de salvare, si nici ca Frumoasa din Padurea Adormita mai are multe de patimit dupa trezire, acel moment cand fratii Grimm pun punct. Mie insa imi raman mai aproape de suflet povestile cu final trist, ies cumva din previzibilul basmului, de aceea prima din cele doua carti de mai jos mi-a fost mai draga decat a doua. 

Ca sa ajung la ele, va spun ca am primit acum cateva saptamani un cadou foarte frumos, intreaga colectie Cotidianul, pe care la vremea ei renuntasem sa o cumpar dupa 3-4 volume, cand mi-am dat seama ca era o initiativa laudabila in sine, dar de o realizare indoielnica, ritmul de publicare si nevoia de accesibilitate financiara producand carti cu erori de corectura si, mai grav, de traducere, pe o hartie de ziar, aspecte mai putin mentionate in efervescenta creata de volumele propuse, care cred ca meritau mai mult. Acum, fiind un "cal de dar", nu-l mai caut sa vad cati dinti i-au mai ramas, mai ales ca a mai imbatranit si el, ca si mine, cu vreo 6-7 ani si unele volume au fost reeditate ulterior in editii revizuite. Voi trece peste aspectele mai putin placute (care raman, dar e un cadou de care tot ma bucur) si voi incerca sa ajung cu cat mai multa bunavointa la continut, fara sa ma impiedic prea tare de greseli. Vanez comori si sunt destule ascunse prin colectia asta (abia astept sa ma reintalnesc cu Christensen, Marias sau Ben Okri), din cand in cand simt impulsul sa impartasesc cu voi unele dintre ele. Poate ca le-ati citit la vremea lor si noutatile apar intr-un ritm care nu prea incurajeaza recitirea decat daca ai toata viata inainte si dupa o varsta incepi sa vezi ca mai ai doar jumate, cu optimism. Sau le aveti prin biblioteca si inca-si asteapta randul...

Si ziceam ca incep cu doua basme din lumea noastra, ce pastreaza ceva din magia lui Perrault si Andersen. 

Ben Rice - Pobby si Dingan

O fetita din Australia, dintr-un oras unde oamenii traiesc din minerit opale,  se imbolnaveste cand cei doi prieteni imaginari sunt uitati de tatal ei in mina. Este o carte despre pierdere si puterea de a spera, unde imaginatia vindeca sau ucide, despre solidaritate si capacitatea de a vedea ceea ce este invizibil si de a cauta ceva ce nu poate fi gasit. Cinic si duios, surprinzator si trist, este basmul pe care l-ar fi putut scrie Perrault, cel care stia sa le spuna copiilor ca moartea nu e un pericol imaginar, asa cum nici opalele de aici nu sunt imaginare, chiar daca raman pentru multi invizibile, desi le cauta intreaga viata. 

Alice Hoffman - Regina de gheata

Atmosfera pare desprinsa din Andersen, desi nu o data cartea trimite la povestile fratilor Grimm. Gheata si foc, viata si moarte, refugiu in lumea fantastica, dorinte implinite ce ajung sa fie regretate zeci de ani, intamplari ce urmeaza mai degraba logica lumii fantastice, cu eroi reinviati asemenea lui Lazar sau inghetati de fiorul interior al culpabilitatii, un dragon ce scuipa foc, cartite si lilieci, personaje ce-si poarta gravate pe trup stralucirea adusa de fulger si pentru mine totul se sfarseste in nuantele horror ale fobiei de care sufar, cosmarul migratiei fluturilor monarh. Brrr! Facand abstractie de ea, lumea in alb si negru incepe treptat sa se coloreze cu rosul vietii, al iubirii si impacarii.

Chiar daca nu au legatura, cartile astea, luate impreuna, mi-au aratat cum autorii lor pot sa transforme dintr-o singura intorsatura de condei,  dupa calea aleasa ca sa iasa din basm, o poveste de Perrault intr-una de Andersen, nu acel Andersen din Fetita cu chibrituri sau Soldatelul de plumb, ci acela cu final fericit, unde eroii virtuosi isi primesc pana la urma rasplata.
 Intorcandu-ma la Pan, de la care porneam, la iesirea din labirint poti sa vezi fie o pusca atintita asupra ta, fie promisiunea lumii pe care ti-o doresti. Sau poti doar sa eviti finalurile transante, oricare ar fi ele, si sa ratacesti in continuare, pe urmele propriilor pasi, sa ajungi intr-o fundatura, sa te intorci sau sa nu vrei sa iesi din ea, temandu-te de ceea ce te-ar putea astepta dincolo, sa evadezi intr-o carte, pacat ca dupa aceea trebuie sa te intorci si sa-ti continui propria calatorie prin labirint...