O ciocarlie pe o sarma de catifea

Bohumil Hrabal - Scrisori catre Dubenka

Spuneam pe-aici mai demult de ce nu citesc corespondenta. Rasfoind insa acest volum, nu e greu sa-ti dai seama ca nu sunt scrisori propriu-zise si, din fericire, am putut sa ma bucur din nou de volubilitatea, umorul, limbajul inventiv al lui Hrabal, fara sa invadez intimitatea nimanui, pentru ca asa numitele depese sunt doar un punct de pornire pentru eseurile pline de culoare pe care ni le ofera autorul ceh.

Dubenka, pe numele ei real April Gifford, o admiratoare din "Statele Multumite" a scriitorului, care nu a primit niciodata aceasta corespondenta, are mai degraba rol de muza declansatoare a mecanismelor memoriei decat de destinatara, un pretext pentru autor de a ne lasa cateva "reportaje lirice" - dupa cum le defineste el insusi - in stilul caracteristic, acela al fluxului memoriei, unde o amintire cheama alta si apoi alta, cu verva, spontaneitate, (auto)ironie si o intelegere a lumii din jur ce surprinde detaliul literar si uman in locul celui turistic, o senzatie de moment in locul unui monument,  poezia fabricilor parasite ce se prabusesc atunci cand un porumbel se asaza pe o streasina sau halucinanta si cruda imagine a unei girafe in flacari transformate in lebada. Poate Dali ar trebui interzis sadicilor ce-l iau ca sursa de inspiratie...

Impresiile de calatorie dintr-un turneu literar in "Statele Multumite", unde memoria subiectiva generata de natura contemplativa si inclinata spre sondarea umanitatii a lui Hrabal retine detalii precum carciuma "Calutul Alb" din New York, picioarele americancelor, berea olandeza rece la halba, chipurile negreselor obosite dar zambitoare, se suprapun peste cele de acasa, intr-un volum scris intre 1989 si 1991, in epoca Revolutiei de Catifea si a mandatului de presedinte al lui Havel. Scrisorile catre sine sau catre acea "ciocarlie pe o sarma de catifea" intalnita la Praga nu sunt numai o reflectare a emotiei si entuziasmului traite de un intreg popor in '89, ci filtreaza secventele prin prisma unui mod original de a vedea si interpreta lumea, gasind imaginile amuzante, grotesti sau triste in miezul entuziasmului general. 

Doua momente premonitorii si recurente apar in carte: fereastra etajului cinci (si nu e prima data cand observ la Hrabal o anumita fascinatie pentru sinucigasii prin aruncarea de pe geam) si obsesia pentru porumbei. Oamenii nu mor, ci se transforma in porumbei. Au dreptul la o reincarnare ca pasare, pentru a zbura sa-si gaseasca sfarsitul in cupola cu oase putrezite...
Trecand intr-o nota mai vesela, autorul ne povesteste cum a murit de doua ori, in viata fiind, cum a infipt cutitul in inima Uniunii Sovietice sau ce controversa nationala au iscat pantalonii lui Havel. 

Memorialistica, eseuri si literatura, cam asta ofera Scrisori catre Dubenka. Nu va ganditi ca veti gasi amintiri conventionale, Hrabal nu e genul care sa se sfiasca de propriile slabiciuni si sa le pastreze in umbra ci dimpotriva, si le expune cu umor si verva, fara sa se rusineze de posibila imagine caricaturala pe care si-ar putea-o crea, facandu-te sa i le indragesti. Asocierile de episoade si secvente urmeaza firul imprevizibil al unei minti ce m-a uimit si m-a bucurat de fiecare data.

Chiar daca Hrabal in cea mai buna forma nu este aici, ci in romane, unde fantezia si spontaneitatea pot sa zburde in voie, pentru iubitorii lui este un must read, asa cum e si pentru iubitorii de pisici ori de pasari sau pentru pasionatii de istoria miscarilor sociale est-europene din '89, interesati de Revolutia clovnilor, actorilor si copiilor de la care se implinesc 25 de ani. Vazand miercuri, la Targul de Carte, cat entuziasm a starnit lansarea cartii nou alesului nostru presendinte, inclin sa cred ca si volumul lui Hrabal e o carte pentru toti cei care spera (scepticii) sau au incredere (entuziastii) in revolutia ce ni s-a promis, una a mentalitatilor si a justitiei.