Gelozia ucide

Julian Barnes - Pana cand m-a cunoscut

Bine ati venit la o noua intalnire cu Julian Barnes! Si daca la prima editare in limba romana la Humanitas de acum vreo 8 ani cartea mi-a scapat, nu aveam cum sa pierd reeditarea de la Nemira, in aceeasi traducere a lui Radu Paraschivescu. Uite ce prietenos ne intampina ea, cu doua cafele aburinde pe coperta! Nu va lasati inselati, tipul pe care il barfim astazi la cafea nu e deloc jovial, ci foarte banuitor, gelos si maniac. 

Nu aveam cum sa incep altfel cand vine vorba de o intalnire cu Barnes, colocvialitatea lui e contagioasa, mai ales cand revine la unul din subiectele preferate, relatiile de cuplu, cu nenumarate forme de eroziune si coroziune. In prim-plan, gelozia, care de-a lungul istoriei si literaturii a tot facut victime. Azi vorbim despre un individ pe care multi l-ati intalnit deja, de obicei in adolescenta, ca apoi mai creste omul si incepe sa vada lucrurile importante si sa le dea celor din jur dreptul la propriile amintiri: obsedatul de trecutul partenerei / partenerului. Cum v-ati simti daca, atunci cand un episod sentimental se incheie si incepe altul, noul-venit in viata voastra ar fi bantuit de fantoma fostelor / fostilor si v-ar tortureze cu obsesiile lui? Probabil la fel ca Ann (pe care o neglijenta de editare o transforma de multe ori in carte in Arin), cea de-a doua sotie a lui Graham Hendrick, divortat de Barbara, cea care pune in miscare motorul suspiciunilor. Daca ati fi in pielea "victimei", nu prea v-ar arde sa-i gasiti individului respectiv scuze si motivatii. Asa ca Barnes ne trasporta in mintea "tortionarului", a bolnavului de gelozie nu pentru ceea ce se intampla ori s-ar putea intampla, ci pentru ceea ce s-a intamplat deja, intr-un trecut a carui rascolire obsesiva ii produce o placere masochista, incepand cu vizionarea iar si iar a filmelor in care a jucat sotia, necunoscuta pe atunci, continuand cu cosmaruri chinuitoare, intr-o aglomerare in crescendo a furiei si frustrarii.

Poate stiti deja ca la Barnes orice poveste de dragoste merge mana in mana cu ironia si sarcasmul, insa aici parca picura mai mult venin asupra unei relatii ca nicaieri altundeva, ceea ce lucreaza in detrimentul umorului relaxat care imi place la el. Si anume lipseste cu desavarsire. Daca obsesia asta m-a dus cu gandul la o alta, aceea din Papagalul lui Flaubert, modul in care creste n-are nici o legatura, din pacate. Acolo se ramifica in tot felul de consideratii filozofico-literare, aici ramane cam plata si simplista, gravitand monoton doar in jurul geloziei sexuale. Barnes mi se pare cel mai departe autor de posibilitatea transformarii sexualitatii in erotism. Nu face parte din filmul lui, pur si simplu, asa ca visele ce bantuie subconstientul personajului se transpun in niste pagini de o banalitate demna de revistele porno. 

Sa nu uit ca vorbesc totusi despre al doilea sau roman. Asa cum atunci cand imi place o trupa vreau sa-i ascult toate albumele - unele-s mai bune, altele mai slabe, in altele si-a schimbat total stilul - si cu scriitorii, cand imi intra pe lista scurta (de vreo 15-20, ca mai scurta de-atat nu am cum, cei intrati raman acolo, dar tot vin altii din urma), am o nevoie fireasca de recuperare a intregii opere. Pot sa ma bucur ca Balzac nu e pe lista asta, nu stiu cum o scoteam la capat cu toata Comedia Umana!
Cu parere de rau, poate ar fi fost mai bine sa nu vreau sa citesc chiar tot ce a scris Barnes pana cand l-am cunoscut, de cartea asta ma puteam lipsi. Asa ca daca un tip ce pare bine intentionat va invita la o cafea sa va povesteasca despre prietenul lui suferind de gelozie morbida, mai bine refuzati. Ca sa nu patiti ca Jack, prietenul lui Graham, care i-a ascultat rabdator toate tribulatiile si a incercat sa-l ajute! Bine, daca sunteti chiar curiosi si va place Barnes la fel de mult ca si mie, incercati! Eu v-am avertizat.