Si maine este o zi

L'Uomo delle Stelle (1995)

Ciclul "filmele lui Tornatore" revine. Ca si in  Malena sau Nuovo Cinema Paradiso, scena de desfasurare din L'Uomo delle Stelle este Sicilia primei jumatati de secol XX, un tinut sarac de unde locuitorii spera sa evadeze intr-o buna zi, sa cunoasca bogatia si celebritatea. Pe aceste vise isi cladeste prosperitatea Joe Moretti, vanzatorul de iluzii ce le insufla satenilor puterea de a-si inchipui ca fiecare dintre ei poate deveni un star de cinema. Si chiar daca n-ar fi asa, este suficient ca unul singur sa reuseasca, sa intre in atentia studiourilor cinematografice, a producatorilor si regizorilor, pentru ca o intreaga comunitate sa beneficieze apoi de faima lui. Moretti isi face aparitia in sate zgomotos, anuntandu-le viitoarea faima prin portavoce dintr-o masina unde pastreaza camera de filmat, rolele si multe poze alaturi de celebritatile epocii, italiene si americane. Are talentul de a-i convinge pana si pe banditii care vor sa-l jefuiasca nu doar sa-l lase in viata, dar sa-l si plateasca pentru favoarea de a-si incredinta camerei de filmat gandurile, are si empatia necesara, stiinta de a tacea cand trebuie pentru a-i lasa pe oameni sa-si deschida sufletul in fata aparatului, chiar si pe cei amutiti de ororile traite in razboi. Mafioti, un politist care recita Divina Commedia tradusa de el insusi in siciliana, copii inocenti, veterani de razboi, femei ce isi vand trupul pentru a obtine 1500 de lire, taxa de admitere la proba in fata camerei, cu totii se lasa vrajiti de magia cinematografului.

Fauritorul de staruri declanseaza in tinuturile aride si saracacioase o isterie de proportiile celei generate de deschiderea cinematografului din Nuovo Cinema Paradiso, filmul care m-a facut sa-l plasez pe Tornatore undeva foarte sus in topul personal al regizorilor-scenaristi. In lumea aspra unde supravietuirea e o lupta, unde nu exista mila si toate sentimentele sunt reprimate, camera de filmat are puterea de a alina, de a transporta pe fiecare, pentru o clipa, acolo unde ar fi dorit sa traiasca. E o lume unde mastile de cinism si resemnare cad si oamenii se arata in toata sinceritatea lor. Saraci si bogati, deopotriva, tanjesc la altceva, si unii dintre ei chiar vor gasi puterea de a se smulge din viata dusa pana atunci doar pentru ca au putut sa-si rosteasca visul cu voce tare. Un sat intreg invata replicile din Pe aripile vantului, un sat intreg se gandeste ca si maine este o zi, poate aceea cand toate sperantele se vor realiza, ca totul depinde de cateva minute de glorie petrecute in fata camerei. Si la un moment dat se produce declicul, cuvintele nu mai sunt cele din scenariul impartit, actorii isi ies din rol si se transforma in oamenii adevarati, autentici, cu grijile si durerile lor. Este mai multa tristete aici decat in Cinema Paradiso, unde eroii primeau compasiunea dorita de spectator. E mai placut sa nu ai nici o iluzie si cineva sa-ti deschida calea spre o lume nestiuta decat sa visezi la ea tot timpul, ramanand intangibila. Tot tind sa fac comparatia cu filmul lui de referinta pentru mine pentru ca multe m-au dus cu gandul la el, inclusiv sfarsitul, unde preia ideea derularii fast-forward a unor secvente din film.

Ar mai fi multe de spus, dar va las sa le descoperiti singuri, pentru ca filmul este plin de simboluri, de imagini frumoase cu radacini in romantism, cum e aceea a ruinelor unui sat bombardat, singurul cusur este ca se termina in nota moralista si previzibila a iubirii care transforma, ca si cum Tornatore insusi s-ar fi speriat de dimensiunile operei sale si ar fi preferat s-o incheie traditional. 

Fiindca aminteam de simboluri, nu ma pot impiedica sa nu fac o analogie intre campania lui Moretti si cea in care traim, campania electorala, unde alti vanzatori de iluzii incearca sa ne promita prosperitatea, bunastarea, fericirea... Si maine este o zi, voi merge din nou la vot, de data asta nu pentru a alege ceva in care sper si am un dram de incredere, cum am facut in primul tur, ci doar pentru a incerca sa impiedic un rau mai mare sa se intample, pentru ca nu vreau sa traiesc in tara baronului Ponthausen (dati click cu incredere, ca e de citit si reamintit, pe unele si eu le uitasem).